Cum a fost la inceput....si nu numai!
Cum a fost la inceput....si nu numai! | Autor: asi
Cred ca ar fi interesant sa povestim cum s-a schimbat viata moastra cand a aparu bebe.Ce am simtit cand am vazut COPILUL NOSTRU .Cum am stiut ca este el?Cum a fost dupa ce l-a adus acasa?Cum e acum si daca am mai face la fel.
In primavara 2004 am depus actele in iunie aveam atestatul.A inceput cautarea.Noi vroiam o fetita dar Doamne-Doamne....
As.sociala a gasit o fetita si ne-a propus sa o vedem.Inainte de asta ne-a zis ca mei e un baietel care mai are 2 sapt pana devine adoptabil dar noi am zis ca nu vrem baietel.Am mers la casa respectiva unde erau 3 copii.Vedem fetita si nu simt nimic.Eram dezorientata ca nu stiam daca e bine.Era ora de masa si il aduce si pe baietel.Cand il vad simt un fior(ca acelea cand esti indragostit) si primul meu gand e "ce tare seamana cu sotul meu!".In clipa urmatoare sotul zice "uite ca ne zambeste".Am inteles atunci ca el e copilul mult asteptat.Atunci avea 3 luni.
La 4 luni jumate l-am adus acasa.Am fost atat de emotionat ca nu stiam pe ce sa pun mana.M-am speriat atat de tare ca nu il voi potea creste ca de stre nu am mancat o saptamana.Si atunci era o caldura....
Era obisnuit sa doarma pe burta si leganat in carut.Toata lumea a sarit pe mine ca e rau.Am incercat sa il dezobisnuiesc si dupa "lupte seculare" am reusit sa il obisnuiesc sa adoarma singur in patut.La inceput cand plangea plangeam si eu.Sotul era distrus ,eu cu nervii la pamant.Dar a trecut...A fost o perioada de adaptare foarte grea si pentru el si pentru noi.Pentru el s-a schimbat totul ,oamenii din jur,casa(unde a stat era mereu intuneric la noi era mereu lumina mare),alimentatia(am inceput diversificarea) si programul zilnic(il scoteam 3-4ore afara acolo doar 20 minute).Pentru noi sa schimbat atitudinea fata de viata.Acum suntem mai fericiti si mai responsabili.Si ne mai dorim inca un bebe sau poate 2.Cine stie....
Familia mea
Raspunsuri
aissa spune:
In 25 august am depus dosarul, in 1 octombrie am luat atestatul. Nu mai stiu cand am vazut 2 baietei, aproape ne hotarasem sa luam unul dintre ei (sotul meu era mai decis....) cand am aflat ca mama avea probleme psihice grave si nu am avut curaj. Oricum eu mi-am dorit o fetita mica.... Pe 19 octombrie am vazut o mogaldeata de nici 3 kg si care avea 20 de zile. A doua zi am si anuntat DPC-ul ca o vrem dar a trebuit sa asteptam clarificarea situatiei ei. Izbeala nu am simtit, era fata si mica, adica ce imi doream eu. Dar timp de 2 luni cat am vizitat-o nu am gasit-o treaza niciodata. Mai apoi am aflat noi ca era sedata....Cand a facut o luna am mers si am rugat o asistenta sa ii puna cercei. Pe 2 decembrie am luat-o acasa. In ziua aia a fost cum a fost, eram disperata la gandul ca trebuie sa fierb de atatea ori pe zi biberoanele. Ce nu stiam eu era ca greul abia incepea, pentru ca piticuta mea suferea de reflux asa ca fiecare masa era urmata de nenumarate varsaturi. A doua zi eram singura, Tony lucra tura de 24 de ore. Abia pe seara a venit mama mea si m-a fortat sa mananc cateva lingurite dintr-o prajitura in fata ei. A fost prima si singura data in viata cand nu am "dovedit" o prajitura. Dupa 3 zile am capotat, era duminca seara, plangeam necontrolat cand a venit "nasa" ei (ghilimelele sunt puse pentru ca cei din spital au avut "amabilitatea" sa mi-o boteze desi stiau ca va fi adoptata de catre noi ca o vizitam saptamanal) si m-a gasit daramata. Am inceput sa sunam in stanga si in dreapta, de la o asistenta care ne lasase numarul am aflat si telefonul neonatoloagei care o avusese "in grija" si care ne-a zis ca, da, e adevarat ca varsa (dar omisese sa imi spuna si mie lucrul asta, la fel cum omisese sa imi spuna faptul ca ii schimbasera laptele de curand. A doua zi am fost la un medic care mi-a dat "tema" sa o ingras cu nu mai stiu cate sute de grame intr-o saptamana, altfel vedem ce e de facut. Dupa alte 3 zile am mers la o alta dr in care am mare incredere si care ne-a recomandat lapticul anti-reflux care ne-a facut mari.... Dupa fiecare masa ma plimbam cu ea in brate, la verticala cam 1 ora si jumatate. O puneam jos doar ca sa calc carpe sa ii pun pe burta, si toata asta a durat vreo 2 luni. Cand am zis ca s-a mai potolit a facut bronsiolita, 3 zile am stat internate, apoi alte 3 mergeam de 2 ori pe zi la tratament (erau gerurile alea mari si noi cu taxiul...), apoi, of course, a facut diaree si am mai stat 2 zile in spital. Timp in care si eu si Tony am facut aceleasi "boli" pentru ca era un virus, eu in spital fiind fugeam intre salon si toaleta, acasa am sperat sa ma ajute sotul dar el a fost mai daramat. Atunci am inteles expresia "te intareste Dumnezeu".
Acum, la 10 luni are o evolutie buna (dr mea zice ca e "de reclama"). A recuperat partea de greutate, dar e mai lenesa la faze de mers si vorbit. Se ridica in 4 labe atat pe genunchi cat si pe talpi dar nu a plecat, cel putin nu cu fata.... Daca o tinem merge, dar singura nu se ridica in picioare. De vorbit il striga pe taica-su de cand am venit de la munte, iar eu sunt, cu indulgenta, ba-ba. In rest pe limba ei zice de toate. Nu are dinti si acum e de cateva zile super maraita...sper sa iasa curand.
Este fata mea, cea pe care am visat-o o viata. Nu imi inchipui cum ar fi viata mea fara ea. Si am multe momente in care ma gandesc cum le-a randuit Dumnezeu si ma cutremur gandindu-ma ce se intampla daca ramaneam la Alex (baietelul) si nu o cautam pe Alexandra mai departe. Unde era ea acum si ce viata avea.....si ce viata aveam eu....
Alexandra (30.09.2004)
claudia_a spune:
In 26 august 2004 am depus dosarul la DPC, iar in data de 21 septembrie am obtinut atestatul! Am inceput sa cautam...intinsesem antenele pe la toti cunoscutii, insa nu se intrevedea nimic! De la directie ne spusesera ca nu sunt copii....trebuie sa asteptam!!
Insa in zilele acelea vorbind cu finii nostri la telefon, ii vine ei ideea ca stie o asistenta maternala care are o fetita (Ioana nasturica
)cam de vreo 10 luni si daca am vrea sa o vedem! Initial am zis ca este cam maricica pentru ceea ce doream noi...insa nu strica sa mergem sa ne intalnim.
Ok...pe data de 8 octombrie ne intalnim copilul si din prima clipa simtim ca Ioana este a noastra! A fost de ajuns sa vina in brate la noi si sa ne zica mama si tata, ca noi sa stim ca ea este copilul mult asteptat!
Au urmat 18 zile de vizite....timp care a trecut foarte greu.....in fiecare seara cand ajungeam singuri acasa muream de plans ca Ioana nu este cu noi.
Pe 26 octombrie, exact de Sfantul Dumitru, Ioana a venit acasa ....a fost cea mai fericita si stresanta zi din viata nostra!Parca pluteam, dar in acelasi timp ne era si teama daca ne vom descurca sau nu.
primele nopti au fost un calvar, pentru ca noi nu am stiu ca Ioana are intoleranta la lactoza din lapte si desigur ca ii dadeam sa pape si lapte.... noptile erau pline de plans, dureri de burta, zvarcoleli! Intolenta Ioanei pornise de la asistenta maternala care de la 5 luni i-a dat lapte de vaca gras nediluat cu apa! Nici ea nu stia ca Ioana are intoleranta...cat am vizitat-o tot imi spunea ca iar nu a dormit Ioana in noaptea ce trecuse...asa era zilnic...noi tot ne intrebam ce are copilul asta!
Dupa cateva nopti de chin....din greseala, neavand lapte intr-una din zile, am sarit masa de biberon si a venit seara....Ioana a dormit toata noaptea fara sa scoata un sunet! Mi se parea ceva ciudat...simtisem ca in celelalte nopti in burtica ei se auzeau gaze multe....si m-am gandit sa nu-i mai dau lapte...si asa am tinut-o vreo saptamana timp in care Ioana a dormit normal! ulterior zicandu-i doctoritei, mi-a recomandat NAN fara lactoza si n-am mai avut probleme!
Oricum acomodarea a fost usoara pentru ea si grea pentru noi! Dupa atata timp de stat singuri (5 ani) a aparut Ioana care a declansat o revolutie in casa...deja mergea, era curioasa, tragea tot ce ii pica in mana, facea nazuri la papat, la nani, la statul in patut sau in carut! Dar lunile au trecut si am depasit multe etape.
Acum avem probleme de personalitate, nu ne mai intelegem deloc cu ea
, bate din picior, maraie pentru tot ce nu ii convine si speculeaza momentele cu bunicii... este de o curiozitate " bolnava", nu ii scapa o miscare facuta de noi, vate copii in parc, alearga de nu pot sa ma tin dupa ea
.... insa viata este plina, eu nu mai am timp nici pentru mine, sunt implinita si este ... frumos! Asta inseamna sa ai un copil!
Mai cochetam si noi inca cu ideea unui fratior, insa trebuie ca Ioana sa depasesca momentele astea ale capriciilor, ca noi sa avem puterea necesara unui nou inceput!
Toate la timpul lor si asteptam ca totul sa vina de la sine!
Multumesc ca ati citit si povestea nostra!
Am revenit si eu pe baricada! S-au intamplat multe anul acesta...ne-am schimbat apartamentul si am tras cablu de internet non stop, asa ca poate macar cand doarme Ioana sa mai intru pe aici!
Va pup pe toate si va urmaresc toti pasii!
o mamica fericita spune:
multumesc mult Asi ca ai deschis subiectul in locul meu in felul acesta cred ca le dam mai mult curaj fetelor care sunt la inceput de drum. nu cred ca mai are rost sa scriu si aici povestea noastra pe care cred ca ati citit-o deja la celalalt subiect.
si bafta multa tuturor Lorelei si
claudia_a spune:
Am uitat sa va zic ca avem pozici aici:
http://community.webshots.com/myphotos?action=viewAllPhotos&albumID=215355260
IOana nasturica si mami
aissa spune:
Asi iti multumesc si eu pentru ca dupa foarte lung timp ai reusit sa o faci pe Claudia sa ne mai scrie si noua.
Sper ca de acum sa ne tii la curent cu personalitatea nasturicii ca tare imi e ca fata mea o ia pe urmele Ioanei....
Claudia, nu pot vedea pozele.....
Alexandra (30.09.2004)
asi spune:
Ma bucur ca va place subiectul.L-am deschis pentru ca am vazut multe viioare mamici care nu stiau cum isi vor recunoaste copilul si ce vor face cand va veni acasa.Pe langa stresul actelor asta e o problema pe care si-o pune oricine.Cred ca noi cele care am trecut prin asta putem sa dam o mana de ajutor.
Asa ca asteptam intrebari legate de sentimente.
Familia mea
patri spune:
Ma bucur ca a-ti deschis subiectul acesta, am deschis azi calculatorul cu gandul sa deschid eu un subiect "cum mi-am gasit puiul" si m-am bucurat foarte gasindu-l gata facut, si cu experientele voastre pe el! Nici nu stiti ce mult faceti pt noi, aspirantele, cand vedem ca si voi a-ti avut greutati, dar a-ti trecut peste ele si ce bine e acum. Sa stiti ca si cu copilul tau natural e fff greu la inceput, esti complet nepregatita si te trezesti cu el acasa la 3-4 zile, pana atunci nici nu l-ai vazut dezbracat, si dintr-o data esti singura cu el...Eu cand am nascut , copii aveau salonul lor, cand auzeai plansete ziceai: sigur al meu doarme! si sa-l vezi desfasat o faceai pe ascuns, si eram certate daca-l desfaceam, erau ca niste franzele! Poate ca voi si eu acum suntem mai pregatite pt greu, si vom trece mai usor, oricum ne-am asumat un risc mare, asa ca vom trece si peste primele nopti! Eu am avut noroc cu baietii mei, amandoi mi-au dormit noaptea, pt ca mama a spus ca daca-l iei in brate in prima noapte cand plange, o sa planga in fiecare noapte pana-l iei in brate, asa ca noi n-am cazut ispitei in prima noapte, am tinut unul de altul sa nu-l luam in brate, si coincidenta sau nu am avut noroc cu ambii baieti sa fie cuminti. Acum vom vedea cum va fi cu fetita, langa care nu vom fi noi in primele ei nopti! Dar sunt pregatita si pt asta!
Mai scrieti-ne din experientele voastre de mamici!
Va pup si va multumesc
patri
claudia_a spune:
Revin cu site-ul de poze:
http://community.webshots.com/user/claudia_a
Celalalt nu merge...
Ioana nasturica si mami
o mamica fericita spune:
Claudia sa-ti traiasca nasturica frumusica. e o dulceeeeeeeeeee.
Lorelei si