tot despre camile....

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

tot despre camile.... | Autor: angelp

dar asta mai mult pt cei mici
Camilele ....
Camila este - probabil - animalul cel mai adaptat vietii in desert. Oamenii de stiinta cred ca „stramosii” camilei au trait in America de Nord, cu peste 40 de milioane de ani in urma, de unde au migrat in regiunile desertice din nordul Africii si din Asia (pe atunci, continentele erau unite).

Insa, domesticirea camilelor a fost reusita mult mai tarziu, acum cateva mii de ani, cand comerciantii de tamaie au inceput sa le antreneze pentru drumurile lungi prin deserturile Arabiei. Cu timpul, intre oamenii din desert si camile s-a stabilit o puternica legatura care a dat nastere unor numeroase traditii si obiceiuri. De asemenea, camila a asigurat, na in prima jumatate a secolului 20, toate nevoile de transport, lapte, carne, lana si piele pentru acei oameni. Astazi, odata cu civilizarea zonelor desertice, „cocosata” incepe sa aiba un rol mai mult turistic. Exista totusi regiuni din Africa si din Asia in care camilele inca mai transporta oameni si marfa, mai trag pluguri, pun in miscare mori etc.

Cele mai cunoscute camile sunt dromaderul (Camelus dromedarius) sau camila araba si camila cu doua cocoase si picioare scurte (Camelus bactrianus). Camilele au rul si pielea in mai toate nuantele de maro, de la crem na la brun. Se spune despre camile ca au un comportament greu de prevazut, ca se enerveaza usor si ca sunt incatanate. Ca atunci cand le deranjeaza ceva, scui si lovesc. In realitate, ele sunt animale blande, rabdatoare si inteligente. Este adevarat ca scot niste gemete si zbierete atunci cand sunt incarcate si trebuie sa se ridice in picioare. Dar asta nu inseamna ca se opun muncii, ci ca acestea sunt sunete care insotesc efortul fizic, ca si - de exemplu - in cazul unor jucatori de tenis in momentul in care lovesc mingea. Odata incarcate, ele nu gafaie si transpira foarte putin.

Spre deosebire de oameni, la care transpiratia are cand temperatura aerului creste na la valori apropiate de cea a corpului (37 de grade Celsius), camila are un mecanism unic de reglare a propriei temperaturi.

Ea isi poate creste temperatura corpului cu aproape 6 grade Celsius, inainte sa transpire, pentru a evita pierderea lichidelor din corp. Nici un alt mamifer nu poate face asta. Chiar si asa, deseori, insa, temperatura aerului in desert este mai mare decat temperatura corpului camilelor. Acestea mai au o modalitate de a evita - in aceste caz - transpiratia. Atunci cand se odihnesc in grup, se poate observa la camile ca se ingramadesc una in alta. Cu cat suprafata de atingere dintre ele este mai mare, cu atat ele vor transpira mai putin, expunandu-si “cu economie” corpul la aerul fierbinte.

Tot ca o adaptare la viata in desert, urechile camilei sunt captusite cu blana pentru ca nisipul ridicat de furtuni sa nu poata trunde. Observandu-i si urechile mici si faptul ca uneori nu raspunde la comanda stanului, am putea crede ca nu aude prea bine. Gresit! Dimpotriva chiar, camila are un auz foarte dezvoltat. Cat despre raspunsul la comanda, pur si simplu, in unele cazuri, nu vrea sa asculte.

Si ochii ei mari sunt protejati impotriva furtunilor de nisip, printr-un rand dublu de gene lungi si intoarse, iar de soarele desertului ii ara sprancenele stufoase.

Adaptarea camilei nu se opreste aici. Picioarele ei lungi si subtiri nu sunt atat de fragile precum arata. Ele au muschi puternici care ii permit sa poarte incarcaturi grele pe drumuri lungi. Se pot pune incarcaturi de na la 450 de kilograme pe stele unei camile, dar pentru a-i fi mai usor, se obisnuieste sa nu se deseasca 150 de kilograme. Si pentru a purta mai usor asemenea poveri, talpile camilelor sunt late, plate, cu cate doua „degete” la fiecare picior. Cand camila calca, ele se desfac, astfel incat picioarele sa nu se afunde in nisip. Camila isi misca ambele picioare de pe o rte a corpului, apoi pe celelalte doua, in acelasi timp, asemanator miscarii vaslelor la vechile corabii. De aceea, camilele au fost numite si corabiile desertului. Ele se pot deplasa cu o viteza medie de 5 kilometri pe ora, putand rcurge cam 40 de kilometri pe zi, iar cele care alearga la curse ating viteze de 20 de kilometri pe ora.

O camila poate merge 5-7 zile consumand putina hrana si a - sau chiar deloc! - si isi poate pierde un sfert din greutatea de 700 de kg fara ca organismul sa dea semne de slabiciune. Contrar credintei populare, nu cocoasa e cheia succesului pentru depozitarea apei, ci sistemul deosebit de circulatie a sangelui, care ii permite camilei sa poata bea si asimila 100 de litri de a (zece galeti mari) in numai zece minute. Cocoasa reprezinta, de fapt, un tesut gras, din care animalul isi obtine energia cand hrana lipseste sau nu prea se gaseste. Cand o camila isi utilizeaza cocoasa de grasime pentru a supravietui, aceasta se inmoaie si se micsoreaza. Daca se consuma prea multa grasime, cocoasa micsorata nu va mai sta dreapta, ci va atarna intr-o rte. Asta nu inseamna ca „stana” ei va ramane cu un handicap. Cu hrana si cateva zile de odihna, cocoasa va reveni la pozitia si la forma ei.

Camilele sunt puse sa munceasca 6 - 8 luni pe an, restul timpului fiind folosit pentru odihna si recuperare. In general, la 25 de ani, ele sunt „pensionate”, adica nu mai sunt folosite pentru munca. Si se bucura de odihna circa 15 ani, daca ne gandim ca durata medie de viata in randurile lor este de 40 de ani. Daca veti vedea pe pieptul camilei si pe incheieturile genunchilor zone de piele uscata, fara r, cu aspect de bataturi, nu va grabiti sa spuneti ca este un animal batran care a muncit din greu sau nu este intretinut de stanul sau. Astfel de zone ar la varsta de cinci luni si se formeaza in locurile solicitate de greutatea corpului, cand camila ingenuncheaza, se odihneste sau se ridica.

Civilizatia a schimbat si regimul alimentar al camilelor, acestea gasind din ce in ce mai greu hrana lor traditionala. In prezent, camilele depind de bunavointa oamenilor pentru a manca tot ceea ce le place: curmale, iarba si cereale (grau si ovaz). Uneori, ele se multumesc cu tufe tepoase sau cu ce mai intalnesc in pustiurile de nisip – seminte, oase, frunze uscate sau chiar… cortul stanului. Pentru a nu se rani cu astfel de alimente, camila are o gura mare, prevazuta cu 34 de dinti ascutiti, dinti care o ajuta si sa se apere de pradatori. Camila inghite hrana nemestecata, iar apoi regurgiteaza (adica readuce in gura hrana nedigerata) si o mesteca.

Cum se inmultesc camilele? Du o perioada de sarcina de 13 luni, o camila da nastere unui pui, rareori arand gemeni. Puii invata sa mearga la cateva ore du nastere, dar raman aproape de mama lor na devin adulti, la varsta de 5 ani, cand pot atinge o inaltime de 1,85 m (cat un barbat inalt) na la umar si 2,15 m na la cocoasa. Toate camilele narlesc primavara, dar na in toamna, blana creste complet. In general, se aduna astfel 2,25 kilograme de r la o narlire, care este folosit pentru haine de calitate, pensule, covoare, corturile beduinilor. Tot de la camila se mai foloseste laptele proast, care este mult mai hranitor decat cel de vaca. Camila are si cateva „rude”. De exemplu, lama este un fel de camila, mai mica si fara cocoasa, care traieste pe platourile inalte din America de Sud. Tot o astfel de camila este cea numita alca. Traieste tot in America de Sud si are o lana fina, lunga si subtire, din care se fac stofe de calitate.

Toate aceste calitati pe care le are camila sunt ilustrate din plin de numele pe care oamenii desertului l-au dat dromaderului - „Ata Allah”, adica darul Dumnezeului lor.
...
va urma.....

Raspunsuri

Inceputul discutiei

angelp spune:

am revenit....

Focile....
Focile sunt mamifere adaptate foarte bine vietii in a, unde isi petrec o buna rte din timp si de unde isi procura hrana lor de baza: pestele. Stramosii lor au fost fara indoiala mamifere terestre cu tru labe, insa acestea s-au transformat, la foci, in inotatoare.

Pe uscat, ele sunt greoaie si stangace, dar in a devin agere si au miscari foarte rapide. Focile au corpul fusiform, tocmai pentru a putea sa inoate mai bine. Au mustati cu fire rare, dar foarte lungi, si un bot care aduce putin cu cel al unui catel, ceea ce le face simtice. Majoritatea raselor traiesc in acele zone maritime apropiate de tarm, unde gasesc peste din abundenta. Cel mai adesea, focile pot fi intalnite in regiunile polare si subpolare, insa traiesc si in alte zone, cu o clima mai calda.

Mamiferele denumite generic foci fac rte din ordinul pinipedelor si sunt grute in trei mari familii: otaridele (dintre care amintim otariile si leii de mare), focidele (adica focile propriu-zise, imrtite si ele in numeroase rase si subrase) si morsele.

Cea mai des intalnita este foca obisnuita (sau comuna), denumita si caine de mare, care traieste in apele reci ale zonelor arctice. Culoarea ei variaza de la negru cu pete albe na la diferite nuante de gri. Aceasta foca isi petrece o buna rte din timp in a oceanului, unde face scufundari na la 100 de metri adancime pentru a gasi crabi si creveti, cu care se hraneste cu mare placere, alaturi de peste, care constituie totusi alimentatia sa de baza. Foca obisnuita poate ramane sub a o jumatate de ora, dar apoi trebuie sa iasa la suprafata pentru a respira. Acest timp nu constituie totusi un record pentru foci, alte specii putand rezista chiar mai multa vreme sub a. Atunci cand iese la suprafata, nu are nevoie decat de cateva secunde pentru a respira aer proast. Acest lucru il realizeaza printr-un orificiu minuscul aflat in rtea superioara a capului. Fiind mamifere, focile nu respira prin branhii, asemenea pestilor, ci prin plamani, ca si animalele terestre.

Stiati ca, pentru a comunica intre ele sub a, focile emit niste sunete ciudate, ascutite, asemanatoare oarecum cu cele scoase de delfini?

Du ce au vanat, focile revin la suprafata apei si formeaza pe uscat grupuri care uneori pot numara zeci sau chiar sute de exemplare. Aceste foci, denumite si caini de mare, sunt intalnite uneori si in apele mai putin sarate din Canada si Alaska, cum ar fi estuarul fluviului Saint Laurent, sau in diverse lacuri si lagune, ceea ce arata ca ele sunt foarte adaptabile si pot trai chiar si in ape dulci.

Foca gri este inrudita cu cainele de mare. Ea este foarte rezistenta la clima aspra a gheturilor vesnice din Nord. Puii ei se nasc in timpul iernii, direct pe banchiza de gheata. Din cauza gerului, multi dintre ei mor imediat du nastere. Cand sunt in primejdie, aceste foci scot niste sunete specifice, si poate de aceea au fost denumite si lupi de mare.

O alta rasa intalnita in regiunile boreale este cea a focilor cu blana. Ele migreaza toamna spre sud, strabatand distante mari, iar primavara revin in Marea Bering, unde, pe tarmurile insulelor de aici, se nasc puii de foca. Desi la nastere sunt mici si neajutorati, in cateva luni ei cresc suficient de mari pentru a se aventura in apele pline de pericole ale oceanului.

Din aceeasi familie fac rte foca de Groenlanda si elefantul de mare. Foca de Groenlanda este foarte agila si jucausa, fiind cabila sa inoate pe ste, asemenea delfinilor! Elefantul de mare reprezinta o adevarata curiozitate a naturii, datorita dimensiunilor sale gigantice: cinci metri lungime si peste o tona greutate! Astfel, el este cea mai mare foca din lume. Îsi datoreaza numele de elefant de mare atat marimii sale impresionante, cat si aspectului sau, avand botul prelungit intr-un fel de trom. O alta curiozitate este faptul ca grasimea reprezinta nu mai putin de o treime din greutatea sa. Dar acest lucru devine cat se poate de normal daca ne gandim la ce temperaturi scazute traiesc aceste animale. La nastere, un pui de elefant de mare cantareste in jur de cincizeci de kilograme si este acoperit cu o blana neagra, deasa. În cateva saptamani ajunge sa-si tripleze greutatea. Elefantul de mare este de obicei snic, dar poate deveni agresiv atunci cand se simte in primejdie.

Desi a fost vanat intens timp de secole, el nu este amenintat cu disritia. Acest mamifer este intalnit numai in sudul Americii de Sud si in Antarctica, precum si pe insulele din jurul acestui continent.

Sa mai amintim si de focile cu mustati (denumite si foci cu barba), - cu denumirea latineasca erignatus barbatus. Ele traiesc numai in emisfera nordica si se disting, du cum usor va puteti da seama din numele lor, prin mustatile stufoase. Au o culoare gri-galbuie si se hranesc, spre deosebire de majoritatea focilor, mai mult cu nevertebrate decat cu peste.

Cea mai agresiva dintre toate rasele speciei de foci este foca-leord, sau leordul de mare. Acesta este un pradator zvelt si agil, vanand nu doar diversi pesti, ci si pinguini sau chiar alte foci mai mici. Este numit leord de mare atat datorita ferocitatii sale, cat si aspectului - are pielea de culoare gri-galbuie, acoperita cu pete de diferite marimi. Unele varietati de leord de mare au pielea gri-argintie, cu pete. Dintii sai sunt extrem de ascutiti si puternici, adaptati pentru a sfasia prada. Aceasta rasa de foca este rasndita in insulele din jurul continentului antarctic, cat si pe tarmurile propriu-zise ale acestuia. Un leord de mare obisnuit masoara aproximativ trei metri si jumatate lungime. Traieste de obicei singuratic; desi a este mediul sau preferat de prada, poate sa vaneze si pe uscat, mai precis pe zada, servindu-se de inotatoarele din fata pentru a aluneca mai rapid in urmarirea pinguinilor.

Toate rasele de foci pot fi considerate rapitoare, insa unele sunt mai specializate decat altele, cum este leordul de mare mai sus amintit, pe cand altele sunt inofensive. Asa, de pilda, din gru focilor cu urechi, focile cu blana din Antarctica se hranesc numai cu cril (un fel de rac foarte mic care traieste in grupuri de miliarde de exemplare in marile polare si care constituie si hrana unor specii de balene). Despre focile cu urechi mai trebuie spus ca ele se comporta foarte bine in captivitate, fiind preferate pentru dresura in circuri si in delfinarii.

V-am spus ca, desi marea majoritate a focilor traiesc in regiunile arctice sau antarctice, adica in apropierea Polului Nord sau a Polului Sud, exista si alte foci - putine, ce-i drept - care pot fi intalnite in marile calde. Din cate, aproape toate sunt pe cale de disritie. Este vorba in primul rand despre specia monachus monachus, foca-sihastru. Aceasta reprezinta un caz arte. Pe vremuri, era des intalnita in largul coastelor Mediteranei si chiar in Marea Neagra, pe litoralul turcesc si bulgaresc, ba chiar pe litoralul fost romanesc al Dobrogei de sud, care acum face rte din Bulgaria. În prezent, focile au disrut practic complet din Marea Neagra, fiind exterminate de pescari. Aceeasi rasa de foca-sihastru (numita asa datorita modului de viata singuratic) era intalnita in Oceanul Atlantic, pe coastele Africii si in Insulele Canare. Astazi, din aceasta rasa mai exista, se re, mai putin de o mie de exemplare, iar numarul lor continua sa scada.

Si pe tarmurile africane, foca-sihastru a fost vanata timp de secole, nu atat pentru carnea sau pentru pielea sa, cat mai ales pentru faptul ca se credea ca este daunatoare pescuitului, caci ar extermina bancurile de pesti din zona.

O familie distincta o reprezinta morsele, inrudite cu focile, dar avand multe trasaturi caracteristice. Voi stiti cum arata o morsa? Este ceva mai mare decat o foca obisnuita si se misca mai greoi pe uscat. Morsa este usor de recunoscut datorita celor doi colti puternici cu care este inzestrata si care pot ajunge na la un metru lungime! Morsele traiesc in zona Oceanului Arctic; de obicei nu migreaza pe distante prea mari, ci prefera sa ramana aproape de tarmurile cu care sunt familiarizate. Se hranesc atat cu peste, cat si cu scoici, melci si crabi, pe care ii culeg de pe fundul apei, uneori rascolind nisipul cu coltii lor lungi. Acestia mai sunt folositi si pentru a se lupta intre ele, dar acest lucru nu se intampla foarte des. Morsele au fost si sunt si in prezent vanate intens de eschimosi, pentru pielea, carnea, grasimea si coltii lor. Din pielea de morsa ei isi fac haine si incaltaminte, caci este foarte rezistenta. Coltii erau in trecut folositi pentru confectionarea varfurilor de harpoane si a cutitelor.

va urma...

Adela99 spune:

pinguinii...

"Pinguinul face parte dintr-un gen de pasari acvatice palmipede (cu degetele picioarelor in forma de palma), cu ciocul lung si aripile scurte, servindu-i ca inotatoare.

Cu mersul lor leganat, pieptul alb si spatele negru, pinguinii arata ca niste pitici imbracati in camasi si costume. Traiesc in special in apropierea malurilor inghetate din insulele Antarcticii, Noii Zeelande sau in insula Galapagos, fiind aproape singurii locuitori ai acestor locuri unde temperaturile coboara pana la – 600 Celsius!

Sunt foarte bine adaptati la frig, datorita unui strat gros de 4 centimetri de grasime, sub penele dese si lungi care acopera corpul. Aripile scurte ii ajuta foarte mult la inot, pinguinii putandu-se deplasa la mari adancimi cu viteze ce depasesc si 60 de kilometri la ora! Traiesc in colonii de sute sau chiar mii de familii, se recunosc si comunica prin strigate ascutite si sunt rareori atacati de dusmani, pe uscat sau in apa.

Cel mai mare dintre pinguini este pinguinul imperial, un nume pe masura lui: are o inaltime de 1,20 metri si o greutate de 20 - 45 kilograme. Penajul isi pastreaza aceleasi culori - alb pe burta si negru pe spate, in primii ani ai vietii. Ca adult, penele din jurul gatului pinguinului imperial devin galbene, apoi portocaliu-inchis, odata cu inaintarea in varsta.

Ouale de pinguin imperial - cam de 2 - 3 ori mai mari decat cele de gaina - sunt depuse direct pe pamant, printre stanci si bolovani. Locul ales nu are o prea mare importanta, singurul motiv care justifica denumirea de cuib fiind acela ca pinguinii aduna in jurul oualor pietre si roci, pentru a le proteja de vant si de alti pinguini. De clocirea oualor se ocupa masculul, in cele 62 - 66 de zile de pe an. In tot acest timp, imperialul pierde aproape jumatate din greutatea corpului.

Referindu-ne la greutatea acestor pasari, trebuie spus ca depinde in mod direct de temperatura. Astfel, cu cat este mai frig, cu atat pinguinii sunt mai mari, deoarece - stratul de grasime si penele crescand - rezista astfel mai bine la frig.

Desi majoritatea pinguinilor sunt foarte sociabili si familisti, cei imperiali fac exceptie de la regula, 8 din 10 perechi despartindu-se dupa numai un an. Cei care trec totusi de aceasta perioada vor forma familii, dand nastere la 1 - 2 pui pe an. Micutii pinguini sunt foarte galagiosi, iar strigatul lor - asemanator cu piuitul puilor de gaina - este singurul mod prin care sunt recunoscuti de parinti. Devin independenti dupa numai cinci luni, cand penele lor au crescut suficient pentru a le tine de cald.

Putin mai mic in inaltime (avand aproape un metru), regele-pinguin se diferentiaza de cel imperial prin ciocul mai lung si culoarea portocalie a penelor nu numai de pe gat, dar si pe piept. Hrana sa este formata din crustacee, pesti mici si plancton. Singurul pericol aparut in timpul pescuitului subacvatic este adus de leoparzii-de-mare (un fel de foci mai mari), de care “fug” inotand cu o viteza foarte mare. O alta calitate care ii ajuta sa nu fie vazuti de rechini, balene ucigase sau alti dusmani din apa este coloritul penelor. Motivul este simplu: de sus, i se vede spatele negru - culoare greu de depistat in adancul apei, unde este intuneric; de jos, se vede pieptul alb, de aceeasi culoare cu razele soarelui reflectate in apa.

Pinguinul Adelie este tot un singuratic locuitor al insulelor Antarcticii, numele sau venind de la cel al sotiei unui mare explorator francez, care a descoperit si studiat prima data aceste pasari, in 1840. Dintre toate rasele, pinguinii Adelie sunt cei mai harnici. Odata cu venirea primaverii, chiar daca gheata de la mal inca nu este topita, ei sunt primii care apar pe tarmurile inghetate pentru a-si face cuiburile. Strang cu atentie toate pietricelele pe care le gasesc - culese cu ciocul - si le asaza una peste alta, facand niste ziduri circulare ce pot atinge si jumatate de metru inaltime! Lucru care ii va face pe pinguinii sositi mai tarziu sa le fure din pietre, in timp ce “proprietarul” este ocupat sa alunge alti hoti.

Pinguinii Adelie sunt foarte sociabili si cel mai des intalniti in Antarctica. Exista cazuri in care - din cauza frigului puternic - s-au gasit cuiburi in apropierea zonelor populate de oameni, chiar la cateva sute de metri de casele acestora. Acest fapt se intampla si din alt motiv: pinguinul Adelie este mai pretentios decat cel imperial in ceea ce priveste locul in care isi face cuibul, preferand zonele cu mai multe pietre si bolovani, decat stancile sau gheata. Iar Antarctica este acoperita de gheata aproape tot timpul anului, in proportie de 98%.

Dintre pinguinii mici face parte si pinguinul cu creasta, numit si topaitorul de pe stanci. Aceasta pasare de numai 3 kilograme si 50 de centimetri inaltime are in varful capului un mot - asemanator cu o creasta - divers colorat, ciocul rosu-portocaliu si ochii rosii. Si merge, dupa cum ii spune numele, topaind. Prefera locurile in panta, cu putina vegetatie sau stancile pentru a-si face cuib, unde femela depune doua oua. Fiind mai putin rezistenti la frig, traiesc in insulele cu clima mai calduroasa din nordul Antarcticii si din sudul Americii de Sud.

Pinguinul albastru este cel mai mic dintre toate rasele, cantarind nu mai mult de un kilogram si avand o inaltime de numai 25 de centimetri. Traieste in sudul Australiei si in Noua Zeelanda si isi face cuibul in scorburi si tuneluri. Iese doar noaptea pentru a se hrani - obicei unic printre pinguini, de aceea este vazut foarte rar. Fata de oameni, pinguinul albastru este cel mai sociabil, traind in cuiburi facute in pamant chiar sub case sau in pietrisul de langa sinele de cale ferata. Chiar si cutiile de lemn puse special de oameni in paduri devin un culcus foarte primitor pentru micutul albastru.

De asemenea, aceasta rasa este si cea mai fidela in ceea ce priveste familia. Astfel, in majoritatea cazurilor, puii de pinguin albastru ajunsi la maturitate se intorc in preajma cuibului parintilor, loc in care vor naste si vor creste viitorii lor pui. Departarea fata de malurile inghetate si traiul in apropierea zonelor mai populate ii aduce pinguinului albastru si dezavantaje, deseori cuiburile lor fiind atacate de vulpi, nevastuici sau chiar caini."

http://www.lumea-copiilor.ro/animale/pinguinii/pinguinii.php

Adela99 spune:

angelp spune:

uite ma ca mai sunt si oameni de ajutor pi lumea asta....
Adella tata.......ce faci?......imi iei inea de la gura

mai bine beu....

Adela99 spune:

angel
ma sculai cu noaptea-n cap ca cc www.webdesignskolan.com/upplosning/grafik/grafikexempel_tupp.gif" target="_blank"> cocosii ... las' ca-ti gasesti tu de lucru

xenocid spune:

Cu mersul lor leganat, pieptul alb si spatele negru, pinguinii arata ca niste pitici imbracati in camasi si costume. Traiesc in special in apropierea malurilor inghetate din insulele Antarcticii, Noii Zeelande sau in insula Galapagos, fiind aproape singurii locuitori ai acestor locuri unde temperaturile coboara pana la – 600 Celsius!

Ai dreaq pinguini ce inseamna sa nu stie carte

*Ex astris, Scientia*

angelp spune:

astea e pinguini invatati cu greutatile...da cred ca la - 600 grade ingheatza si ca...catu/n ei...... poate numa cu ..se mentin

mmi spune:

O saptamina inceputa cu voi nu are cum sa nu mearga bine. Sper.

Adela99 spune:

quote:
Originally posted by xenocid

Cu mersul lor leganat, pieptul alb si spatele negru, pinguinii arata ca niste pitici imbracati in camasi si costume. Traiesc in special in apropierea malurilor inghetate din insulele Antarcticii, Noii Zeelande sau in insula Galapagos, fiind aproape singurii locuitori ai acestor locuri unde temperaturile coboara pana la – 600 Celsius!

Ai dreaq pinguini ce inseamna sa nu stie carte

*Ex astris, Scientia*

io am dat numai copy/paste ... cred ca ar trebui sesizati cei de la "Lumea copiilor"

, de catre unul din noi astia care stim carte

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici