Pe scurt,despre homeoterapie

Pentru ca deseori se confunda homeoterapia cu tratamentul cu ceaiuri,postez aici cateva informatii despre aceasta stiinta...mult prea putine insa,fata de vechimea de 200 de ani de cand ea se practica in lume...
Cine e interesat de mai multe informatii,cu o simpla cautare cu google.com aflati multe site-uri unde se discuta despre homeoterapie.
Sanatate maxima,Maria

Rabdarea este cheia fericirii.

Despre homeopatie

Sfârșitul de secol și începutul noului mileniu marchează, fără îndoială, multiple mutații în viața societății, multitudinea de frământări și de căutări de soluții la probleme, adesea contradictorii, discordante, nefiind altceva decât expresia acestei stări de lucruri.

În medicină, deși ajunsă la adevărate culmi în privința posibilităților tehnice de explorare a corpului uman, permițând astfel detectări de mare finețe ale dereglărilor ce stau la baza fenomenelor morbide, apare o imensa criză terapeutică, cea a neputinței de a stăvili efectele secundare ale unor medicamente de sinteză extrem de active; care vindecă unele boli dar las㠓cicatrici” în alte segmente ale organismului, producând de fapt noi dereglări ale echilibrului biologic, astfel încât cu greu medicul tranșează cota de binefacere, față de cea de agresivitate și risc în cazul unor asemenea tratamente.

Ne apare astfel în minte o teamă sinistră că omenirea, civilizația, progresul etc. s-au îndepărtat, poate, prea mult de natura-mamă, iar bolile și calamitățile ne apar drept semne de avertizare, ca un strigăt mai mult sau mai puțin strident că pericolul pe acest drum devine iminent.

Virajul căutării unor soluții de împăcare cu realitatea vie s-a produs și acționează pe multiple planuri, în sensul de a ține cont în mai mare măsură de dimensiunea ecologică a oricăror activități din sânul societății.

În terapeutică au început să câștige teren mijloacele cunoscute a fi mai aproape de natură, cele mai multe din acestea fiind de fapt achiziții milenare ale cunoașterii, la început empirice, apoi confirmate de știință. Folosirea unor preparate simple, de plante sau minerale, acțiunea benefică a unor factori de mediu (soare, aer, ape,etc.) sau a altor procedee (regim de activitate, mișcare, masaj..) a început să fie din nou de actualitate, și ,dece nu, să fie dezvoltate pe baze noi, apropiate evoluției științelor.
Așa se face că, printre preocupările de a reveni la matcă, pe planul terapeuticii medicale, astăzi își face loc tot mai mult, printre altele,o știință ale cărei baze fuseseră de mult uitate, homeopatia.

Hippocrate
Homeopatia de azi, moștenește, de fapt, tradiția vechii școli medicale hippocratice care stă la obârșia medicinii. Este știut faptul că Hippocrate (460-337) definea trei căi fundamentale de vindecare a bolilor, care rămân valabile și astăzi: “natura medicatrix”, prima, subordonată efortului de căutare a acordului (“sintoniei”) dintre organismul bolnav și mediul cosmic, un fel de religie a naturii, cea a “contrariilor” , a doua, care s-a bucurat de o eflorescență continuă și domină medicina timpului (de ex. dacă pacientul are febră, cefalee etc. îi prescriem medicamente “contra” acestor manifestări) și cea de a treia, a asemănărilor sau analogiei, al cărui principiu (un fel de “cui pe cui se scoate”) a fost abandonat de Galenus (138-210) și abia prin anii 1500 a fost reconsiderat de Paracelsus, în perioada neo-hippocratismului renascentist, într-o formă care nu a putut depăși dimensiunea obscură a faptelor văzute simplist.

S.Hahnemann

Meritul, de a fi redescoperit și repus în drepturi această a treia cale de vindecare, a revenit medicului german, Samuel Hahnemann (1775-1843) care, în perioada anilor 1790-1796, și-a verificat pas cu pas faptele de observație, publicând, în 1796, un articol revoluționar pentru medicina timpului său, referitor la descoperirea unui nou principiu terapeutic, cel al similitudinii, principiu căruia urma să i se mai alăture și altele: cel al dozelor infinitesimale și cel al individualizării simptomelor, toate constituind pilonii doctrinei terapeutice homeopatice de ieri și azi.

Nu ne propunem să convingem pe nimeni, prin cele câteva cuvinte ce urmează, cu privire la această terapeutică. Vom spune doar că, așa cum era de așteptat, apariția și mai apoi evoluția homeopatiei, au surprins școala medicală instituționalizată a timpului și încă mai surprinde și astăzi deoarece homeopatia, dincolo de incontestabila ei contribuție teoretică și mai ales practică, apare unora ca o disciplină insufucient argumentată științific.

Există, bunăoară, îndoială asupra posibilității că o substanță diluată atât de mult, cum se întâmplă cu preparatele homeopatice, ar mai putea avea vre-o acțiune asupra organismului, atâta vreme cât mijloacele tehnice ale științei actuale nu mai pot detecta nici măcar o moleculă a acelei substanțe, dincolo de o anumită diluție ( după cea de a 12-a diluție centezimală, după legea lui Avogadro). Că această acțiune există în mod cert o spun bolnavii și cei care se tratează cu diluții de acest tip (de ex. desensibilizările în alergii), iar vina că știința n-a ajuns la descoperirea unor alte mijloace de detecție mai fine nu aparține homeopatiei și nu este nici într-atât de mare ca să justifice negarea rezultatelor pe care homeopatia le obține, de 200 de ani încoace, în practica medicală.

Trebue mai degrabă să acceptăm că fenomenele umane sunt mult mai complexe și rezultă din acțiuni de diferite naturi: fizice, chimice,energetice, informaționale etc.. De exemplu, frecarea a două lemne naște foc, iar acesta nu se mai “măsoar㔠cu cântarul, precum lemnele care l-au produs. Sau: un tânăr vede o fată și după o privire, o vorbă dulce etc. cade îndrăgostit, ca de o boală plăcută, devenind radios, entuziast sau poate abătut. Se pune întrebarea: îndrăznește oare “omul de științ㔠să nege că se întâmplă totuși ceva , deși este cert că nu deține instrumentele de “a măsura” parametrii care au putut induce acest ceva ?.

Lucrurile sunt deci, mult mai complexe; nu putem detecta încă infinitezimalul decât biologic, poate și pentru că el, infinitezimalul, se distanțează de ceea ce este strict “material”, iar “sculele noastre”, pe care le folosim ca să risipim îndoielile, măsoară în realitate altceva; ele au rămas de bună seamă, și nu pentru prima dată, în urma faptelor. ( Vai, Doamne, ce reconfortantă recunoaștere ! Argumentele vieții, ale “biologicului”, ignorate până la excludere de credința în mijloacele tehnice, redevin credibile în rândul instrumentelor probatoare de adevăruri; și aceasta cu date oferite de homeopatie !)

Un alt punct, în înțelegerea fenomenului homeopatic, îl constitue diagnosticul homeopatic. S-ar putea crede, de către cei care privesc simplist lucrurile, vorbesc chiar de medicii neavizați, că discuția îndelungă a medicului homeopat cu pacientul creiază un ascendent psihoterapic și că acesta duce, singur, la ameliorarea unor bolnavi sugestibili. Acest fapt nu poate fi exclus; el se produce totdeauna când se întrunesc condițiile respective, iar în terapeutică își are locul său aparte și chiar specialiștii săi.

În homeopatie lucrurile vizează însă un sens mult mai profund și anume realizarea cerinței fundamentale de a cunoaște în amănunt înfățișarea globală a suferințelor pacientului, deci individualizarea diagnosticului și nu numai prin cunoașterea semnelor care deranjează cel mai mult bolnavul, respectiv o suferință cardiacă, pulmonară, hepatică etc. care pare să fie pe prim plan. Ori câte critici s-ar aduce homeopatiei în sensul așa zisei sale “neștiințificități”, ea are la bază cercetări verificate și repetabile, confirmate cu exactitudine de rezultate.

Puțini știu că edificiul cunoașterii homeopatice se bizuie tocmai pe analiza minuțioasă a faptelor de observație, pe cercetarea efectelor produse în urma acțiunii unor substanțe (adesea chiar inerte în natură) asupra organismului sănătos, deci pe cercetări științifice riguros structurate. Hahnemann a fost de fapt primul care a folosit experimentul științific în medicină, cu peste 15 ani înaintea lui Claude Bernard, cel căruia i se atribuie această paternitate.

Cunoașterea constelației simptomelor are pentru homeopat o semnificație fundamentală, întrucât ea este singura cale directă de exteriorizare a conflictelor esențiale, specifice, produse de diferiții agenți care agresează organismul. În acest fel, analizând “limbajul” suferințelor bolnavului ajungem în fapt la agenții analogici, cei care au putut produce tipul respectiv de dezechilibru; iată ,deci, că acest dezechilibru are vocabularul lui, strict individualizat, care trebue cunoscut pentru că el este cel care duce la identificarea remediului, arma prin care acționăm pentru revenirea la un echilibru normal, la vindecarea bolii.

Aceasta face ca și demersul homeopatic să vizeze, în primul rând, bolnavul cu toate suferințele și caracteristicele lui biologice și nu o simplă boală. Îmi amintesc cu plăcere de un pacient venit să se trateze homeopatic de o migrenă tenace, care nu-i mai permitea să-și desfășoare prodigioasa activitate într-un domeniu de creație în care excelase până să se îmbolnăvească. M-a asigurat că, pentru celelalte suferințe, are tratament adecvat. Mi-a spus că hipertensiunea arterială, destul de severă, o stăpânește foarte bine cu 3-4 pastile zilnic, dintr-un preparat străin din care și-a făcut un depozit bunicel, ca să-i ajungă vreo doi ani; nici cu rinichii nu mai are probleme, întrucât, litiaza care-i dădea multe necazuri, a rezolvat-o prin ablația rinichiului bolnav, iar celălalt care i-a mai rămas funcționează destul de bine... Era un fel de a mă face să înțeleg că discuția noastră poate fi centrată numai pe ceea ce a mai rămas de tratat, din punctul său de vedere. Tot el, însă, după circa două luni de tratament cu remediul homeopatic ales corespunzător semnelor culese, venind și cu soția sa la consultație homeopatică, m-a întrebat, bucuros că accesele sale de migrenă s-au rărit mult, dacă tratamentul dat “pentru migren㔠are influență și asupra bolii hipertensive, deoarece în ultima săptămână tensiunea arterială, pe care și-o controla zilnic, a scăzut și ea destul de mult, impunând reducerea substanțială a hipotensivelor sale. Nu trebue să supere pe nimeni faptul că medicul homeopat trebue și găsește și timp, să stea de vorbă cu bolnavul atât cât este nevoie, pentru a-l ajuta, restul, e bine să se știe, în cazul homeopatiei, vine de la metodă!

Adevărul este că, la baza neînțelegerilor care mai există, stă de multe ori tocmai unghiul diferit cu care se judecă faptele și nu valoarea serenă a argumentelor.

Așa cum se poate deduce, homeopatia vede fenomenele și lucrurile în globalitatea și complexitatea lor nedisecată, fără judecarea pe toate părțile a elementelor izolate de întreg, nerecurgând astfel la interpretări hazardate sau exclusiviste, care de multe ori nici nu au viață lungă în știință. Ea este interesată deci, de manifestările totului și ale componentelor sale de bază, cele care în conexiunea lor ajută la obținerea și controlarea rezultatelor. Cu alte cuvinte, homeopatia recurge la un demers fenomenologic, integrativ, nicidecum la un demers de tipul raționalismului cartesian, cel cu care suntem educați să gândim și să operăm în medicina oficială și care, tocmai de aceea, nici nu ne poate ajuta să înțelegem profund fenomenul homeopatic, fără o desprindere suficientă de capcanele demersului respectiv. De aceea în homeopatie bolnavul își conservă integralitatea sa în timpul demersului terapeutic, principiul integralității fiind în antiteză cu reducționismul allopatic, cât ar fi el de dialectic.

Aceste elemente fac ca medicina alopatică și homeopatică să pară diferite; ele par însă diferite pentru că rădăcinile lor conceptuale sunt diferite și de aceea, pentru a le apropia trebue făcut efortul de a le înțelege așa cum sunt și nicidecum de a încerca, competițional, să evidențiem superioritatea uneia față de cealaltă; în definitiv, căile sunt variate dar medicina nu poate fi decât una singură. Nu rareori diferitele terapeutici se întâlnesc și se completează reciproc spre binele bolnavilor și gloria medicinii.

În rezumat

HOMEOPATIA este o disciplină terapeutică a medicinii care se bizuie pe un demers diagnostic specific, stabilind, în urma cunoașterii aprofundate a simptomelor bolnavului, acel remediu (substanță de origine vegetală, minerală, animală) care, la omul sănătos, poate induce, în anumite condiții, simptomele respective, așa cum se întâmplă în cazul apariției fenomenelor denumite adverse ce apar în urma administrării prelungite a unor medicamente curente la bolnavi cu sensibilitate crescută.

Folosirea, în diluții infinitesimale dinamizate a aceleiași substanțe (simillimum) are efectul invers, cel curativ, oferind adesea în multe afecțiuni vindecări surprinzătoare sau ameliorări de lungă durată ale stării generale a bolnavului.

Practica homeopatică se bazează pe înțelegerea a o serie de noțiuni fundamentale (similitudine, individualizare, diateze, constituții, modalități, etc.) și pe cunoașterea subtilităților pe care le implică studiul comparativ al simptomelor, care cer un discernământ clinic aparte, a cărui realizare necesită un timp mai îndelungat și o bună pregătire medicală de bază.

Din acest motiv, studiul homeopatiei, în toate școlile avansate din lume, este eșalonat în timp, pe mai mulți ani, formele de învățământ propriu-zis fiind urmate de perioade de practică îndrumată de cadre competente autorizate.

În România, durata pregătirii prin forme organizate de învățământ, este de 3 ani. Orientarea învățământului homeopatic românesc, reglementat legal de peste 20 de ani de către Ministerul Sănătății, este axată pe principiile moderne ale interconexiunii și complementarității metodelor terapeutice medicale adresate omului suferind și pe realizarea nobilului act medical într-o viziune științific-integralistă și de înalt profesionalism, care exclud deopotrivă exclusivismul, veleitarismul și diletantismul în medicină.

Homeopatia, deși considerată de unii medici neinformați ca o disciplină încă insuficient evoluată pe plan științific, își bizuie absolut toate datele clinice pe experimente riguroase, efectuate pe loturi de oameni sănătoși, precum și pe datele toxicologice și fiziopatologice de observație a proceselor morbide și în sinteză pe îngemănarea acestora într-o viziune holistică care ține cont de individualizarea manifestărilor bolii în funcție de sensibilitatea și reactivitatea fiecărui caz în parte. De aceea această terapeutică nu poate fi folosită pe baza unor scheme-șablon de remedii în boli asemănătoare dar la indivizi diferiți, cum se întâmplă în medicina convențională. Două persoane cu aceiași boală dar cu semne de reactivitate contrarii (de ex. una are sete mare în timpul bolii iar cealaltă nu are deloc sete) vor primi remedii diferite, altfel remediul ce se potrivește unui pacient nu va vindeca pe cel de al doilea deși bolile pot fi sensibil asemănătoare ca manifestare.

Este deci fundamentată efectiv pe date științifice de mare acuratețe și profunzime clinică, iar prin folosirea unor remedii preparate în mod specific, prin diluare și dinamizare, homeopatia aduce în atenția științelor medicale o problemă de interes fundamental și anume implicarea fenomenului infinitesimalității în înțelegerea mecanismelor fizio-patologice și farmacodinamice ale proceselor morbide, ea fiind până în prezent acea singură disciplină medicală care, de două sute de ani, verifică, pe baza rezultatelor sale practice, valabilitatea și exactitatea acestui fenomen în biologie

claudia_a spune:

Draguta Mariutza, e foarte interesant articolul....uite (daca stii cumva) am si eu niste intrebari: de ce doctorul homeopat zice ca nu este voie pe parcursul tratamentului sa bei c ceaiuri medicinale, tincturi , pulberi de seminte....ai cumva idee de ce? se anuleaza efectul mineralelor homeopate sau actioneaza gresit cu efecte grave asupra organelor pespective....Te pup!
viitoare burtica!

Mariaa spune:

Cum scrie si in prezentarea de mai sus,homeopatia trateaza pacientul nu boala,deci doua persoane cu acelasi diagnostic vor primi tratament putin diferit,in functie de caracteristicile fiecaruia:tip,alimentatie,temperament,varsta,mediul de lucru,etc.
In tratamentul homeopat nu se consuma cacao,ciocolata,coca-cola,cafea numai dupa 3 ore aprox.de la luarea remediilor,menta exclusa (exista pasta de dinti homeopata),tincturile luate numai cu jumatate de ora inainte de administrarea remediilor si daca e posibil numai la recomandarea medicului homeopat sau cu consultarea acestuia,nu stiu la ce ceaiuri "medicinale" te referi...ceaiurile in principiu,nu sunt interzise in paralel cu tratamentul homeopat,acesta avand un efect mai mare decat actiunea ceaiurilor.
Daca toate "conditiile" de mai sus nu sunt respectate,efectul remediilor este anulat,deci,tratamentul se face in zadar...
Si inca ceva...in homeoterapie,vindecarea bolii corespunde ca durata cu vechimea ei...adica un bolnav de un an de zile,dupa inceperea tratamentului homeopat,se va vindeca cam intr-un an de zile.Asta pentru ca vindecarea parcurge traseul invers imbolnavirii,trecand prin toate fazele initiale ale bolii,insa in sens invers,spre vindecare.
Sanatate maxima,Maria

Rabdarea este cheia fericirii.

claudia_a spune:

Multumesc mult de tot!
Cam asa sta situatia: de 3 spatamani tin un regim homeopat pentru dereglare hormonala, adica mi-a dat tratament pentru cauza si efect: cauza=dereglare hormonala, glanda tiroida; efectul=ovare micropolichistice, ciclu neregulat, lipsa ovulatiei....
Ideea este ca n-am avut rabdare sa astept rezultatele si am inceput si tratamentul Liviei, in paralel....
Eu voiam sa stiu daca pot tine si unul si altul!?!

Viitoare burtica!

Mariaa spune:

Ceaiurile da,cred ca poti sa le iei...
Asta este cu tratamentul homeopat,trebuie rabdare.Sa stii insa ca ceea ce trateaza homeopatia e bun tratat !!! Ai incredere si o sa fie bine.Doctorita unde mergem noi are cateva cupluri "rezolvate" si inca unele si cu gemeni,asa ca ...baga tare !!!
Sanatate maxima,Maria

Rabdarea este cheia fericirii.