traume sau nu?

Anul trecut, eu si fiica mea am fost protagonistele unui eveniment foarte nefericit ...tocmai o luasem de la gradinita (are 5,5 ani) si urma sa traversam de pe refugiul pt tramvai pe trotuar ... m-am asigurat din partea dreapta, normal si ne-am grabit sa traversam ...dar ceasul rau a facut ca un taxi sa treaca pe sens interzis tocmai atunci si l-am observat doar cand a franat brusc si mi-a lovit fetita care era cu un pas in fata mea ...am tras-o putin din instinct, dar roata tot a prins-o ...adica a franat pe piciorusul ei ... atunci cred ca am paralizat ... nu stiu sa va descriu sentimentul, dar cred ca a fost de usurare ca am vazut-o in viata ...pe moment n-a mai contat rana de la picior ...soferul insa a avut mai multa prezenta de spirit si ne-a bagat in masina si ne-a dus la urgenta, abia acolo am realizat mai exact ce se intamplase cand am vazut atatia doctori in jurul nostru si politie si agitatie ...i-au facut radiografii si s-a consatat ca nu avea nimic rupt ...a fost doar o rana dar care s-a vindecat foarte greu, timp de o luna am mers cu ea aproape in fiecare zi in spital pt bandaj si curatare ...dar n-am sa pot uita niciodata cum plangea ea si ma intreba de ce am lasat s-o calce masina ...si acum simt acel cutit rasucindu-se in inima mea ...probabil ca starea mea de vinovatie nu va disparea niciodata ...totusi multumesc lui Dumnezeu ca a fost doar atat.
Acum as vrea sa va intreb pe dumneavostra...credeti ca acest eveniment va avea repercursiuni mai tarziu asupra ei? Ea pare ca si-a revenit acum, si nu mai pare atat de marcata de eveniment...dar as vrea sa stiu...
Va multumesc.

Rosey spune:

copiii se refac repede, si fizic si psihic. poti sa iti dai si singura seama daca este marcata, semne ar fi multe: poate are cosmaruri, poate face in pat, se balbaie etc etc. daca nu observi nimic supect, inseamna ca a trecut peste eveniment. ni se intampla multe lucruri mai mult sau mai putin traumatice de-a lungul vietii. nu ii putem feri pe copiii nostri de toate....eu zic ca a fost mai traumatizant pt tine decat pt ea, din cauza sentimentului de vinovatie.

karinna spune:

Multumesc pentru raspuns Rosey ...a avut cosmaruri atunci, imediat dupa eveniment ... si multa vreme i-a fost frica sa traverseze strada (chiar daca era cu mine de mina...increderea ei in mine a fost zero, o perioada...) dar am discutat foarte mult cu ea pe tema asta ...insa si acum o simt cum se crispeaza cand se apropie de noi o masina ... probabil ca si eu am mari probleme din moment ce intr-o zi mi-am iesit atat de rau din fire si am zbierat la un cetatean care vroia sa-si parcheze masina undeva foarte aproape de noi ... Dar in general este un copil foarte vioi si inteligent ...sper si eu sa-si revina complet ...cat despre mine ...nu cred ca mai exista sperante sa-mi revin la cate accidente am adunat ... cert este ca nu-mi doresc sa am masina si pe cat posibil sa calatoresc cat mai putin cu acest mijloc de transport :)

qsar spune:

Karinna,

1. Bine ai venit la www.desprecopii.com.

2. Am citit cu atentie mesajele tale. Concluzia? Este absolut ca accidentul a lasat in urma traume destul de serioase. Dar ele nu sunt ale fetitei ci ale tale :

quote:

---

"probabil ca starea mea de vinovatie nu va disparea niciodata"

"...cat despre mine ...nu cred ca mai exista sperante sa-mi revin la cate accidente am adunat ... cert este ca nu-mi doresc sa am masina si pe cat posibil sa calatoresc cat mai putin cu acest mijloc de transport :)"

---

Aici sunt doua probleme: Sentimentul de vinovatie si frica, inclusiv reactia ta de abandon ("nu cred ca mai exista sperante") dublata de un soi de "anticipare" a unui posibil viitor accident. Vinovatia ar trebui sa iasa din discutie: a fost un accident. Punct. Chiar daca te-a durut neincrederea fetitei si acuzatia ei copilareasca, trebuie sa treci peste asta. Este normal ca fetita sa se crispeze cand se-apropie o masina pentru ca, de fapt, tu te crispezi. Este firesc ca ea sa nu poata trece peste asta pentru ca, oricat ti-ai dori sa o ajuti discutand si incurajand-o, copilul simte ca sunt numai discutii formale in care tu insati nu crezi. Poate ca o vizita la un psiholog (din lumea reala, nu cea virtuala) ar putea sa te ajute sa treci mai usor peste toata povestea asta.

3. Iar in legatura cu principala ta grija, fetita:

quote:

---

...credeti ca acest eveniment va avea repercursiuni mai tarziu asupra ei? Ea pare ca si-a revenit acum, si nu mai pare atat de marcata de eveniment...

---

Asa cum ti-a raspuns si Rosey, copiii sunt extrem de puternici. Nu cred ca vor ramane traume. Dar, chiar daca ma repet, numai tu esti cea care o poti ajuta. Si, pentru ca a trecut destul timp, re-aducerea in discutie a evenimentului sau manifestarea unei griji exagerate din partea ta pot intretine (sau chiar induce) si o teama a copilului, peste care este mai greu de trecut decat peste accidentul in sine.


Q

karinna spune:

Da, se pare ca resimt tot mai acut nevoia de a merge la un psiholog ... dar pina atunci, cuvintele voastre mi-au prins foarte bine si va multumesc din suflet ... multe din aceste aspecte le constientizam pe undeva si cred ca aveam nevoie sa-mi intareasca cineva convingerile ... Mult succes si numai bine!!