Sperantza nu moare?!

Sperantza nu moare?! Nu e vorba de nickname-ul meu, ci doar de ceea in ce cred eu mai tare in viata, ca trebuie sa speri. Dar uneori suntem prea incercati si ne simtim atat de neputinciosi la suferinta celor dragi, incat suferinta proprie trece in alt plan, iar aceasta sperantza care nu moare devine din ce in ce mai vlaguita, iar aripile-i incep sa se zdrentuiasca..... sa se sfasie.....

Nu stiu daca acest subiect este potrivit la “In unul sau in doi mergem mai departe”, dar pentru ca e vorba de sufletul meu si de cei din jurul meu, il voi scoate la lumina aici

Sunt printre voi, care poate au mai citit franturi din povestea vietii mele, la un moment dat cand eu vroiam sa aflu „cum stim ce e important?” si v-am gasit cand inima si mintea mea erau framantate de suferinta si de indoiala. Pentru cei care nu stiu nimic despre mine, la vremea respectiva incercam sa dibuiesc cu mintea mea naiva daca a ma muta cu prietenul meu, in apartamentul locuit si de cumnatul, cumnata si nepoata celui care-mi va deveni sot, va fi de bun augur, daca el merita acest lucru, daca imi voi gasi vreodata linistea printre cei cu oarecare atitudini ostile.

Dar linistea a venit si-a zburat, ca o vrabie speriata....

Voi incepe cu mult inainte, pentru ca sufletul meu este prea umilit de ceea ce le este unora dat sa traiasca in aceasta viata scurta.

Locuind cu parintii, intr-un apartament cu chirie la stat (cu o istorie foarte agitata si chinuita in aceasta casa), am aflat in 1999 ca locuinta noastra si-a regasit proprietarul – asta in timpul in care si noi incepusem procedura de cumparare. S-a spulberat acest vis.
Am incercat prin toate caile sa facem un imprumut, sa gasim banii pentru un avans la banca, parintii meu au depus la autoritatile locale tot felul de cereri, memorii etc. Nici o solutie concreta: banca nu ne dadea credit ca n-aveam venituri suficiente, primaria nu dispune de locuinte etc. Am incercat sa gasim o locuinta cu chirie pentru ai mei, eu urmand sa ma mut la iubitul meu. Toate foarte scumpe! Ai mei suparati pe soarta, si satuli de a mai plati chirie, si inca acum atatia bani, au hotarat sa mute la tara lucrurile urmand ca pana s-o pensiona tata, sa mai stea la vreo cunostinta sau la alta intre drumurile catre tara. Cunostintele abordate direct au dat-o cotita, ducandu-i cu zaharelul, asa ca am zis: Gata! Fara milogeala! si am vorbit cu prietenul meu daca am putea sa-i tinem si pe ei la noi. Nici o opozitie, asa ca zis si facut. Ah! eram si eu linistita ca o sa fie toata lumea multumita.
La noua adresa, drama acomodarii, ca deh! suntem prea multi, casa inca in santier, lucrurile inca neterminate de depachetat. Aici am oprit foarte putine lucruri casnice, iar lor le lipseste una, alta; aici nu pot sa...., nu am cutare.....! Of!
Nu vreau sa traiti aceasta umilinta niciodata, ca dupa peste 50 de ani de viata (si ma refer aici la parintii mei) intr-o casa, sa fiti pusi pe drumuri, ca o pleava in vant. Eram singura familie din imobil, gen vila, care eram inca chiriasi, si eram tratati ca ultimele gunoaie. Intotdeauna ni se punea in carca tot ce se intampla in cladirea aia. Dupa ce-am plecat, cu voia administratorei am mentinut cutia postala la fosta adresa. Cand am trecut pe-acolo, cutia noastra postala era lipsita de inscriptia cu numele nostru. Vecinii nostri „dragi” au binevoit sa topaie de bucurie pe mormantul nostru ca nu mai suntem. Si asta pentru ca am zis mereu ce ne-a deranjat si n-am plecat capul ca lingaii.
Marea parte din lucruri am dus-o la tara; am cheltuit o gramada de bani; am tocit foarte multi nervi si am risipit foarte multe lacrimi si eu si ai mei. La tara am carat mobila, am despachetat, am periat covoare, spalat geamuri, ca dupa zugraveala. In timpul acestor activitati intense, constat ca am ramas insarcinata! Cred ca singura lumina in toate acele zile negre si suparate. M-am intors acasa si i-am spus iubitului meu – s-a bucurat! La cateva zile, apar in oras si parintii mei. Mama ma intreaba seara, aratand spre burta mea: „Ce ai acolo?” - eu plangandu-ma cat am fost cu ei la tara ca m-am ingrasat, desi nu stiu care era legatura ca sarcina devine vizibila dupa 3 luni. Cert e ca a mirosit! „Nu stiu!” ii raspund, neavand confirmata presupunerea mea de medic. A doua zi mergeam la control. I-am zis insa ce banuiesc. „Si ce vrei sa faci?” Urmeaza un interogatoriu: de genul cand, cum, unde, si ce-a pus capac: daca am vrut? Cum sa vreau, pai mai caram eu mobilele alea ingrozitor de grele daca imi doream un bebelus? Si n-am ce face si o intreb pe mama mea, ea ce-ar sugera sa fac. Si s-a pornit! Ca parca vroiam sa mai strang bani sa fac imprumut pentru o locuinta, ca asa cum stam la gramada (cu cumnatul si cumnata, nu cu ei, Doamne fereste!) nu o sa-mi fie bine, ca sa mai fac si nu stiu ce curs....... si multe altele, si ca mai pot amana copilul. I-am raspuns scurt ca voi considera ca n-am auzit parerea ei.
Am plans, m-am cainat si am suferit cateva zile. Pentru ca sunt nervoasa si obosita, seara cand ajung de la serviciu, si lipsita de rabdare sunt acuzata de rautate s.a.
Eu am fost cea care a dezamagit intotdeauna prin a nu se fi ridicat la nivelul asteptarilor familiei, spre deosebire de sora mea (nu vreau sa o critic aici, doar vroiam sa stiti care era termenul de comparatie). am dezamagit pentru ca: Eu am renuntat la liceul de muzica (fiind deja in clasa a 11-a am considerat ca am prea multe de recuperat, nestiind nici un solfegiu sa fac, iar parintii mei prea saraci pentru a-mi face atatea meditatii). Eu am terminat facultatea in 2001 si de-abia in 2003 am dat si licenta (fiind angajata din anul 2 full time), eu mi-am ales un prieten sub gradul meu de educatie, eu am ramas acum insarcinata fara a fi casatorita. Cand au fost interese, n-am mai fost chiar asa de rea.
Acum sunt insarcinata in 2 luni, dar am plans aproape zilnic, pentru ca eu sunt mereu sursa de nemultumire. Mai ieri, dupa o zi prin ploaie si frig, dupa mers in picioare si asteptat o gramada la ghisee, mi s-a facut perdaf ca n-am fost in stare sa verific inscrisurile de pe o hartie, chiar inainte de a verifica daca este ceva in neregula sau nu, doar pentru ca n-am stiut pe dinafara. Si inca de catre cineva care ar trebui sa ma sustina si inteleaga, ca in perioada aceasta sunt nervoasa, dornica de somn si cu dureri foarte mari de burta. Sora mea. Nu s-a tinut cont ca vorbeam la telefon intr-o camera in care aveam „spectatori”, ba chiar mi s-a spus ca ar fi bine sa vorbim cand nu mai sunt asa de „indurerata” (ironic sau nu pentru contractiile pe care le aveam).


Pe la sfarsitul lunii iunie voi fi o fericita mamica, sper, si fara voia altora, si atunci acest pasaj va fi doar introducerea povestii nasterii.

Am vrut doar sa-mi vars amarul......

Sperantza nu moare
DPN 26 iun 2005

Kehleyr spune:

Este intotdeauna foarte trist cand oamenii din jurul nostru, cei la care tinem foarte mult, ne dezamagesc intr-un fel sau altul. Sa te simti vesnic comparata cu altcineva trebuie sa fie ingrozitor, fiecare dintre noi suntem unici in felul nostru si avem propriile noastre calitati (si defecte!) iar cei care ne iubesc cu adevarat, ar trebui sa stie sa vada calitatile.

Fii totusi toleranta cu parintii tai, incearca sa ii ierti, poate erau si intr-un moment mai greu cand au aflat vestea, si poate ca asta a fost ceea ce a umplut paharul... Dupa atatea greutati, nu e de mirare ca uita sa ierte.

Nu ai spus nimic despre cum te intelegi cu prietenul tau si cum va descurcati acum in noua casa unde ati ramas numai voi si cumnatii. Presupun ca totul este bine din acest punct de vedere, incearca sa gandesti pozitiv si sa vezi partea buna a lucrurilor.

Este un moment greu cand simti probabil ca nu mai poti si toate te-au coplesit, dar o sa fie mai bine . Ai grija de burtica.

Androix spune:

Nu te mai necaji. Stiu ca este o perioada mai grea acum si iti doresc din tot sufletul s-o depasesti cu bine si sa se linisteasca lucrurile si in viata ta. Ai un nick foarte frumos si nu trebuie sa il uiti nici in momente asa de grele. Speranta nu moare, trebuie sa ai incredere in viitor, pentru ca altfel ce ne-am face daca nu am avea macar speranta unui viitor mai bun?
Asa ca fruntea si inima sus, gandeste-te ce mamica curajoasa esti sa iei viata in pietp.

Andreea
Life is like a box of chocolates. You never know what you're gonna get!

didita spune:

Felicitari pt bebe si pt curaj. Numai tu iti poti trai viata asa ca fa-o cum o simti tu si nu cum ar vrea altii (fie ei si parintii tai). In general parintii se gandesc la binele copiilor lor, ar vrea sa le fie mai usor decat le-a fost lor si incearca sa ne sfatuiasca de bine. Cand insa nu tin cont de personalitate noastra si de ceea ce simtim noi, ceea ce astemptam noi de la viata... apar probleme. Mai cred ca daca te compara cu altcineva care este mai reusit din punctul lor de vedere te stimuleaza sa reusesti si tu. Ce prostie!!!
Si eu i-am dezamagit profund pe ai mei. Desi pana acum am facut tot ce au vrut ei: am fost la liceul pe care l-au ales (mate fizica , desi vroiam sa fac chimie), dupa am facut farmacie (desi vroiam in continuare sa fac chimie). Inainte de a descoperi chimia imi doream f tare sa fac arhitectura, dar m-au descurajat de la inceput pe motiv ca nu am talent la desen si ca nu imi pot inventa asa ceva (desi nu vroiam sa fiu pictor)!!! Pentru ei numai medicina era demna de interes. Cum refuzam sa ma fac medic s-au multumit cu farmacia. Dupa am plecat la specializare in Franta (fara bursa) si m-am casatorit si am hotarat sa raman (sotul e francez). Aici diploma romana nu e recunoscuta si deci nu pot lucra deci am ajuns o super ratata desi am o viata mult mai interesanta decat cea pe care as fii avut-o la Bucuresti lucrand. Sunt singura la parinti si ma duc in fiecare vara acasa cel putin o luna ca sa vada copii (cu catel si purcel, de n-am fost niciodata cu sotul in concediu doar noi doi). Ei bine de fiecare data cand au ocazia ma critica (de preferinta in public) ca n-am facut nimic in viata si ca sunt o ratata si grasa pe deasupra!
intr-un an le-am cumparat o masina de spalat automata, le-am instalat-o si tata a gasit motiv sa se planga la frati'su si la cumnata'sa ca ce deranj ii fac eu lui in casa (pe motiv ca n-a putut intra in bucatarie timp de 2 ore). A fost extrem de uimit cand propiul lui frate i-a raspuns: as vrea si eu sa ma deranjeze cineva asa. Ne propusesem sa mai facem si alte lucruri in casa, dar vazand cum am fost tratati ... am lasat-o balta.Astavara am facut o mare curatenie in casa ca mama nu prea mai poate si femeile care vin sa faca curat nu erau prea serioase (veneau din ani in pasti si nu stiai niciodata daca vin sau nu). N-am spus la nimeni nimic, am cumparat produse de curatit si intr-o dimineata ne-am pus pe treaba. Au fost extrem de jigniti "ca ce noi vrem sa spunem ca ei sunt niste imputiti?" Am incercat sa le explicam ca avand in vedere ca stam la ei o luna de zile ni se pare normalsa participam la treburile casei. Nu si nu, ca de cand sunt in Franta mi s-au urcat fumurile la cap. Am facut ce aveam de facut si nu i-am mai bagat in seama. Acum am ajuns sa vorbim numai despre vreme si asta destul de rar ca sa nu ne mai certam.
Norocul nostru ca nu suntem unii peste altii si ca distanta calmeaza spiritele, ca altfel cred ca nici nu ne-am mai vorbi deloc.

vlada spune:

Sper din suflet sa fiti tare fericiti alaturi de bebe si abia atunci ai sa vezi ce inseamna bucuria si iubirea deplina !

Andreea si Vlad
Iubirea mea

AlbaIulia spune:

Fetelor,

E foarte dureros ce spuneti voi dar viata e intr-adevar foarte grea. In jurul nostru este din pacate multa rautate, unii insa stiu macar sa o ascunda. Va inteleg si va doresc din tot sufletul numai bine si bebei sanatosi si scumpi,

Pupici la toate,



http://community.webshots.com/user/albaiulia101

sperantza nu moare spune:

va multumesc tuturor pentru raspunsuri si incurajari

va multumesc ca nu ati fost prea critice si ca prin atitudinea voastra inteleapta n-ati pus mai mult gaz pe foc. va multumesc ca nu m-ati facut sa ma simt prost plangandu-ma de o problema care, in comparatie cu a multor altora (bolnavi etc), nu pare a fi problema. dar cand esti tu cel implicat, problema devine cea mai grava si cea mai importanta

cu prietenul meu ma inteleg bine - altfel nu cred ca faceam pasul de a ma muta la el. Acum ca m-a luat de tot, adica la el acasa, trebuie sa-mi faca fata. eu sunt cea care, bombardata oarecum din toate partile, sau poate din cauza transformarilor din interiorul meu, sunt mai stresata si nervoasa. poate la stres contribuie si santierul prelungit din casa, praful si dezordinea, noroc ca am parte de o stare de somnolenta care nu ma lasa sa ma agit prea tare. Ideea e ca atunci cand ai mei nu sunt la tara, stau impreuna cu noi si credeti-ma suntem foarte multi, se resimte la bucatarie: mancam pe rand, trebuie sa gatim pe rand - eu am vrut sa fie totul separat de cumnat, din motive obiective si subiective. acum nu e mai putin adevarat ca prietenul meu se simte putin inghesuit la mijloc ca ne-am separat de fratele lui, dar nu si de ai mei. insa... ai mei vin si pleaca, pot sa consider ca sunt in vizita, nu?

va fi mai greu pana ne vom acomoda unii cu altii, apoi dupa ce se vor pune toate in ordine sper sa fie mai bine.

va doresc numai bine

Sperantza nu moare
DPN 26 iun 2005

melina34 spune:

- sperantza nu moare, ai grija de tine si gindeste-te doar ca vei da nastere unei minuni care iti va rasturna cu susul in jos tot universul;pentru aceasta minune stringe din dinti si lupta-te, intelege-i pe parintzi care, pe buna dreptate, cred ca se simt frustrati, probabil ca se mai refuleaza inspre tine desi sincer, nu cred ca e cazul, mai ales in situatia in care esti;

-didita, efectiv ramin interzisa, dar mai cunosc un caz asemanator cu al tau; sint parinti care ramin nemultumiti de copiii lor indiferent ce ar face acestia toata viatza; e trist si regretabil ca trec zilele si se racesc relatiile dintre parinti si copii, am senzatia ca odata ce imbatrinesc devin ursuzi, neintelegatori..si ai mei sint citeodata greu de stapinit dar eu las de la mine gindindu-ma ca va veni ziua cind le voi simti lipsa atit de tare......

M.

dana_ene spune:

Speranta, bebele tau ti-a fost trimis de Dumnezeu!
Ai grija de tine si de el, pentru ca este cel mai important lucru din lume!
Ai ales un nickname atat de frumoooos, nu pot sa cred decat ca esti o fire optimista, o luptatoare si te felicit .

Nici nu stiu de ce ti-a fost teama de niste mesaje putin incurajatoare si prietenesti, pentru ca asta meriti?!

Iti doresc multa liniste in viata si in suflet. Bucura-te ca prietenul tau este alaturi de tine, ca va intelegeti.
Viata ta se va schimba oricum foarte mult in momentul in care puiul tau va veni pe lume.
Ai grija de el !!!!!!!!!!!!!!!!



Daniela si puiul Oana Maria (nascuta pe 2 septembrie 2003)
http://community.webshots.com/user/oana_maria100
http://community.webshots.com/user/oana_maria200 POZE NOI !!!!!!

Danelutza spune:

Felicitari pentru bebelus, zimbeste in fiecare minut pentru el. Cit priveste surioara, nici eu n-as vrea sa spun ceva rau despre a mea, doar atit ca mi-a spus niste cuvinte care m-au durut cu privire la cind voi avea un copil si n-am avut puterea sa-i spun ca sint insarcinata, si nici nu-i voi spune decit cind voi fi aproape de nastere.
Pupici dulci de la o viitoare mamica de iunie.

Daniela

CryssUK spune:

Felicitari pt bebelus!
Am si eu parte de asa o familie, dar acum imi e mai bine c is la mii de Km departe de ei.Asta e!
Incearca sa stai cat mai departe de ei! Incearca sa le sugerezi ca iti plac vizitele scurte!
Cu durerile alea de burtica ce e? Vorbeai ceva de contractii?Ce fel de...?
Eu nu sunt mamica, dar din ceea ce am citit la alte subiecte , mie nu mi se pare normal sa ai dureri mari acum.Mergi si la un doctor intre timp!
Pup,
Crostina