Ruga de mama

Rasfoind arhiva electronica a Formulei As, am dat peste acest articol care m-a impresionat.Vi-l impartasesc si voua:

"Miracolul rugaciunii


„Nici moartea, nici viata, nici ingerii,
nici cele prezente, nici cele viitoare, nici o putere,
nici inaltimea, nici adancimea si nici un fel de creatie
omeneasca nu ne poate desparti de Dumnezeu”
(Sf. Apostol Pavel)


Ruga de mama
In urma cu cateva zile s-au implinit sapte ani de cand mama mea a plecat pe drumul vesniciei. Aceasta trista aniversare mi-a trezit amintiri si-am deschis cartea vietii mele la o intamplare ce m-a marcat profund. Este o intamplare din copilarie.
Era in vara anului 1941. Familia mea, venita din Ardeal, era in refugiu intr-un oras la Dunare. Era o familie cu cinci copii, care incerca cu greu sa razbata prin hatisul greutatilor de zi cu zi. Imi amintesc o dupa-amiaza de august, cand impreuna cu sora mea, Elena, ma jucam in curtea casei unde locuiam. Deodata, in lumina calda a soarelui de august, am inceput sa simt strafulgerari taioase in crestetul capului. O fierbinteala neobisnuita incepea sa ma inunde. Lumina devenea tot mai tulbure in jurul meu si o stare de neputinta ma coplesea. Miscarile-mi deveneau tot mai stangace. Am strabatut curtea si am intrat in casa, asezandu-ma cu un ultim efort pe pat. In noaptea care a urmat, febra a crescut tot mai mult. O stare de rau pusese stapanire pe trupul meu. Mama, la inceput nelinistita, devenea tot mai speriata. Imi punea comprese. Le schimba tot mai des. Vedeam cum chipul ei se transfigurase. Spaima o inunda. In urma cu un an, o pierduse pe sora mea mai mica, Cornelia.
A doua zi, m-au dus la spital. Apoi sirul evenimentelor s-a derulat ciudat. Mintea mea era ca o pelicula de film deteriorata. Deliram si, cu toate astea, in scurtele clipe de luciditate, imi aparea imaginea mamei. Uneori, se suprapuneau imagini ale fratilor, ale celor in halate albe, medici si infirmiere, si totul intr-un carusel ce se invartea la nesfarsit. Blocata in suferinta, in ciuruiala acelor de seringi, in fata privirilor neputincioase, perdeaua inconstientei mi se ridica de pe ochi tot mai rar. Naufragiul meu parea fara intoarcere. A urmat o zi despre care mi s-a povestit mai tarziu. In trupul meu de copil de 6 ani, scurtcircuitul produs de meningita grava pe care o aveam nu mai lasase decat un licar palid de viata. Si atunci, doctorii au hotarat ca nu mai este nimic de facut. Suna ca o sentinta finala. M-au adus din nou acasa, de data asta pentru a muri.
Si totusi, in memoria mea aparea iarasi mama, care facea eforturi disperate pentru a ma salva, neacceptand sentinta medicilor. O vedeam ingenuncheata, cu ochii plansi, schimbandu-mi iar compresele. Privirea ei ucigatoare se indrepta spre icoana de deasupra patului ca spre o stanca salvatoare. Auzeam cuvintele ei fierbinti, imploratoare, catre Puterea Celui Prea Inalt. Cerea cu disperare leacul indurarii pentru sufletul meu ce palpaia precum flacara lumanarii. Si atunci s-a ridicat - dar eu nu stiam -, ca apoi sa revina cu fratii si surorile mele, pentru a ingenunchea din nou langa patul meu. Se rugau impreuna. Ancora sperantei mama si-o pusese in glasurile nevinovate ale fratilor mei. Erau fiinte cu inima curata, pe care Dumnezeu le va asculta. Pentru mine, ei devenisera niste ingeri ce repetau dupa mama: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, noi pe Tine Te rugam/, Apara-ne surioara/ Si adu-o printre noi”. Apoi, mama murmura singura cuvinte catre icoana: „Dumnezeule, nu te departa de noi! Pleaca-ti urechea spre noi, in Tine ne incredem, in Tine ne sprijinim, caci Tu esti mare si faci minuni”. A trecut o noapte si inca o noapte. Dar cine mai stia cate au trecut? Fratii adormisera, dar mama, cu cearcane adanci, doborata de oboseala si durere, continua cu lacrimi amare sa se roage pentru mine. Si raspunsul a venit. Intr-o seara, febra a inceput sa-mi scada, mintea mi se limpezea si incepeam sa privesc curioasa in jur. Mama pregatea cina. Prin usa intredeschisa a camerei vedeam cum aseaza farfuriile pe masa din bucatarie. Incaperea parea luminata puternic, pentru mine, care ma-ntorceam din intunericul bolii. Ii vedeam cum se aseaza la masa si mananca. Erau cu totii: fratii, surorile, mama si tata. Apoi liniste din nou si mama langa patul meu. Se intampla ceva. Parea de necrezut, dar cineva infaptuia un miracol pentru noi. M-am trezit si am simtit ca mi-e foame. De mult nu mai simtisem asa ceva. Am facut eforturi disperate sa ma ridic din pat. Cu greu am reusit, tinandu-ma de pereti si mobile. Eram o umbra. Am ajuns la masa din bucatarie, dar pe masa nu erau decat niste mamaliga si-ntr-un vas mai mic niste usturoi. Si totusi, ce bune erau!
Deodata, mama s-a trezit, nestiind cine umbla in miez de noapte prin bucatarie. Fara sa bage de seama ca patul meu era gol, l-a chemat pe tata sa vada ce se petrece. Au ramas incremeniti. O jalnica umbra de copil blond, imbracat in camasa de noapte, manca hulpav catei de usturoi si firimituri de mamaliga. Tata si-a revenit mai repede din surpriza si m-a intrebat: „Mai traiesti, Maria? N-ai murit, Maria?”. I-am raspuns: „Nu, tata!”.
A doua zi, totul incepea sa reintre in normal. Vecine curioase veneau si-si dadeau cu parerea despre faptul ca mai eram in viata. E adevarat, mi-am pierdut de atunci simtul mirosului si am si alte mici neajunsuri. Dar ce importanta au toate astea, cand esti viu, dupa ce fusesesi tarat pe treptele mortii?
Dumnezeu in marea lui marinimie a ascultat glasurile celor ce ma iubeau, glasul mamei si al fratilor mei. Nu incape nici o indoiala: rugaciunea rostita din suflet poate invinge boala si poate face miracole.
BURSUC MARIA.Cluj_Napoca"

DARAEL spune:

Uf !

Singur, DARAEL
Ratacitor prin Lume
http://www.geocities.com/dara2el/

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT