Atelier Science Fiction

Continuarea subiectului www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=22856" target="_blank">Topic Science Fiction/editia DESPRECOPII, fost "Science Fiction cu Bufnila", fost "Scientyfikon Fantastikonium ku Ovidiu Bufnila".


In atentia celor care publica productii literare proprii: va rog sa cititi www.desprecopii.com/info.asp?id=disclaimer" target="_blank">disclaimer-ul DC deoarece unele dintre cele mai recente materiale publicate aici apar si pe un alt www.neogen.ro/" target="_blank">site, la un alt Topic Science Fiction/editia NEOGEN, site care are la randul sau anumite conditii de utilizare printre care:

quote:

---

Responsabilitatile utilizatorului

Ca utilizator sunteti responsabil de propriile actiuni precum si de consecintele pe care acestea le pot avea, in urma publicarii materialelor pe care le incarcati, puneti la dispozitie in mod public pe contul pus la dispozitie de companie.
Va obligati sa nu faceti urmatoarele lucruri :
a) sa publicati material cu drept de autor, daca nu sunteti autorul sau daca nu aveti permisiunea autorului de a publica materialul respectiv;

Proprietatea materialelor si informatiilor introduse pe site-urile Neogen.ro

Neogen SA nu va pretinde un drept de proprietate asupra materialelor pe care le furnizati companiei (inclusiv observatiile si sugestiile) sau pe care le postati, incarcati sau trimiteti oricarui site al Neogen.ro. Totusi, transmitand aceste materiale, dvs sunteti de acord sa acordati Neogen SA permisiunea de a utiliza materialele inclusiv sa le: copieze, distribuie, transmita, publice, reproduca, modifice si sa traduca; de a mentiona numele dvs in legatura cu materialul pe care l-ati transmis; si dreptul de a cesiona la randul ei toate aceste drepturi oricarui partener Neogen SA.
Nu se vor pretinde si nici acorda nici un fel de compensatii pentru utilizarea materialului in felul aratat mai sus. Compania nu are obligatia de a posta pe site sau folosi in orice mod materialul furnizat de dvs; compania are de asemenea dreptul sa stearga materialul dvs in orice moment si fara a avea nevoie de un motiv in acest sens.

---

Multumesc,
Q

Roxana B spune:

AUSTRALIA, CA O FELIE DE PAINE
de Roxana Brinceanu

- Mami, ce e aia o cizma?
Mirat, micul John priveste hartile. Probabil i se par ciudate, lui, cel nascut pe o alta planeta. E un copil special. Cum as putea sa-i explic ce e o cizma?! Si de ce oamenii cred ca Italia seamana cu o cizma? Privesc la membrele lui subtiri, apoi la incaltarile mele moi, functionale, atasate uniformei regulamentare, si incerc o explicatie.
- Si asta, nu seamana cu o cizma? zice el, impungand cu aratatorul Noua Zeelanda.
- Ba da...
Un lucru seamana uneori cu altul. Pana la un punct, apoi totul poate deveni ridicol. Sau tragic. Italia seamana cu o cizma. Oare de ce cauta oamenii astfel de asemanari? Cat de utile sunt ele? Nu cred ca John va retine mai usor forma Peninsulei Italiei asemanand-o cu o cizma. Dar, pentru noi, Italia va semana intotdeauna cu o cizma. Micul John, care acum invata geografia Pamantului, seamana cu o insecta. Nici asta nu-i este de folos. Mai sunt inca oameni care il numesc “creatura”, refuza sa i se adreseze direct, evita chiar sa se apropie de el. Nu pot intelege de ce am adoptat acest copil – o creatura stranie care seamana cu o insecta.
- Mami, cizma asta e rupta.
Zambesc, fortat. El ma priveste candid, cu ochii sai rotunzi. Si multi. Inspira prudent din rezervorul de gaz. Ma gandesc ca, poate, urmasii lui nu vor mai avea nevoie de rezervoare suplimentare de gaz. Atmosfera planetei lor era foarte asemanatoare celei terestre, s-ar putea ca generatiile urmatoare sa se adapteze.
Asta, daca vor exista generatii urmatoare.
- Nu e rupta, John, soptesc, intr-o tardiva tentativa de scuza. Asa s-a format. Nu oamenii au hotarat asa.
Oamenii au hotarat sa le distruga cuiburile creaturilor. Cuiburile in care larvele lor traiau pana la maturitate, cand le cresteau aripile si se ridicau pana la altitudinea la care zburau navetele noastre. Se loveau de ele si le doborau. Pilotii navetelor trageau si creaturile cadeau si ele. Distrugerea cuiburilor ar fi trebuit sa puna capat acestui inconvenient si sa reduca pierderile colonistilor.
Oare cate bombe am aruncat in cuiburi? Una? Doua? Zece? O suta? Inainte de a ne vorbi. Inainte de a ne da seama ca acele “creaturi” sunt inteligente. Ca pot comunica telepatic. Doar copiii. Probabil o forma de aparare necesara in primul stadiu de dezvoltare, caci adultii pierdeau isi aceasta capacitate, inlocuind-o cu alte forme de comunicare, straine noua. Copiii din cuiburi ne-au vorbit. Mult prea tarziu.
L-am luat cu mine si l-am numit John. Dar nu ma simt deloc mai bine. Ma priveste cu ochii sai rotunzi si multi, isi misca spre mine cele patru brate si, din cand in cand, inspira gaz din rezervorul suplimentar. Micul John e orfan de razboi. Noi i-am ucis parintii. Noi. Eu.
Uneori mergem la Centru unde se intalneste cu ceilalti cativa copii adoptati de pamantenii incercati de remuscari tarzii. Copiii se joaca, in felul lor atat de bizar pentru noi. Eu revad bombele cazand din pantecul navei mele peste cuiburi.
Aratatorul sau lung se sprijina acum pe contururile Australiei.
- Si asta cu ce seamana?
- Nu stiu. Poate cu o felie de paine.
Nu port cizme cu toc, care sa semene cu Italia sau Noua Zeelanda, regulamentul militar nu permite. Nu pot sa i le arat, ca sa inteleaga cum este o cizma. Nu pot sa-i arat nici armele pe care le tin acasa sub cheie, nici pe cele cu care ma antrenez zilnic, pentru o eventuala noua misiune impotriva altor “creaturi”. Pot sa-i arat insa ce forma are o felie de paine.
Si bombele cad. Si noi, soldati eficienti, ne intoarcem victoriosi. Impartim intre noi feliile de paine. Ne impartasim cu totii din painea pe care o avem intotdeauna cu noi, paine adevarata, de acasa, paine binecuvantata. Inca o victorie in numele umanitatii. Si apoi, auzim glasul copiilor. Prea tarziu, mult prea tarziu intelegem ce ne spun... si prea tarziu simtim gustul amar al painii de acasa.

n/a spune:

Multumim pentru informatii si pentru continuarea subiectului, Qsar.
Le invitam pe fetele de pe Desprecopii sa ni se alature in ambitiosul proiect de regenerare a literaturii SF romanesti, cu creatii proprii, dezbateri, opinii, etc.
Sunteti binevenite!!!

Andrada spune:

Bine ai venit Roxana!
Andrada

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

ana-veronica spune:

O vorba buna

Era o amiaza rece si umeda, prea putin inviorata de lumina laptoasa pe care soarele de decembrie o impregna in ceata cu aspect de calup vascos, pe fundalul careia se conturau nesigur, ca niste brate disproportionate, inlemnite intr un gest implorator, crengile inalbite de promoroaca ale copacilor de pe partea opusa a strazii aproape pustii.
Protapit langa poarta, Gore le privea cu simpatie, caci i se pareau deprimate si vulnerabile, aidoma sufletului lui mohorat, covarsit de singuratatea care il despartea de lume ca un lintoliu alb – indoliantul alb ce infratea vazduhul paclos cu vestigiile ultimei zapezi, biete zdrente destramate, abandonate pe iarba putreda, pe acoperisuri, pe coamele gardurilor si pe cele cateva automobile parcate cu gospodareasca grija, spre a hiberna in pace.
„Ce vreme!”, cugeta, zgribulindu se. „Ma intreb cum or putea unii sa fie atat de veseli pe vremea asta”, adauga – cand obraznicatura de Andrei si zgatia de Madalina, sora sa, se napustira in drum chicotind, prea prinsi de joaca lor ca sa i mai dea vreo atentie.
„Urata i batranetea!”, isi continua Gore meditatia, ranjind a jale. „Nimeni nu te mai baga in seama, nimeni nu te mai intreaba daca ti e frig, foame ori sete. Nimeni nu ti spune macar o vorba buna!”
Si, vrand parca sa i sporeasca amaraciunea, Ionestii iesira din curtea de alaturi vorbindu si rastit si ignorandu l, in ciuda ochilor lui rugatori.
„Nici o vorba buna”, repeta Gore, hotarandu se sa faca cativa pasi – din dreapta portii pana in stanga ei si retur – ca sa si dezmorteasca madularele imbatranite.
Pe urma incremeni din nou, cu privirile pierdute in profunzimea cetei care se innegura pe nesimtite, pe masura ce amurgul lungea umbrele trecatorilor, din ce in ce mai rari si mai grabiti, perindati pe langa el cu aceeasi nepasare.
„Ce zi!”, se vaicari – nu numarase pentru a cata oara. „Nici o vorba buna! Nici macar una!”
Dar tocmai atunci Monica, ghindoaca de vizavi, itita in strada cu obrajii impurpurati de victoria asupra portii prea grele, traversa catre el, tarsaind in urma-i o saniuta sub care scrasnea, schingiuit, asfaltul decojit de omatul protector. Ii zambi cu ochi jucausi, intinse, cu gand de mangaiere, o manuta sovainda, si rosti vorbele dupa care sarmanul tanjise timp de ore lungi:
- Cutu! Te mai fati, cutule dlaga?

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (001)

Primara Ovipar㠖 by Ben Ami

„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci țâțe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduță mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (002)

Două secunde și-un scop
by Ben Ami

„Am să ți-o trag peste botul ăla rânjit, de bestie criminală! O să-ți dorești să fii murit încă din pântecul maică-ti”. Și zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gură, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând să găsesc o pungă în care să-i păstrez măruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care păzise monstrul continua să se rostogolească pe podeaua vibratorie participând la o scenă pe care, în fapt, o părăsise deja, de treizeci și patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gașca de umanoizi pe lângă care trecusem încercau să-mi taie orice cale de întoarcere, pregătindu-se să dea buzna înăuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. Șase secunde mai târziu măruntaiele gajirului îmi musteau în gușă. Până la urmă mă gândisem că este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut străbate plăcile mele cornoase.
Când se năpustiseră în cameră, încercând să se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clădirii. Doar unu virgulă trei secunde mai târziu accelerația gravitațională mă salvase din calea bucăților incandescente împrăștiate în direcția mea.
Șase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat să aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clădire de locuințe. Cea mai improbabilă cale de câștig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapărat să străbat un zid de plasticarst, la capătul unei curse de două sute de pași. De partea cealaltă mă aștepta echipa de intervenție.
Trecând de-a dreptul prin zid o lumină puternică mi s-a aprins în față și lumea s-a răsturnat, devenind dintr-o dată cu mult mai neprietenoasă. Sperasem să nu se întâmple așa, îmi dorisem să ajung la timp, însă enzimele mele proteolitice își acceleraseră procesul degradativ chiar în propia-mi gușă. Mai mult de trei sferturi din „marf㔠fusese compromisă. Adio bonus, la revedere plată, pa-pa timp de „recondiționare” într-o „cușc㔠gajiră. Te pomenești și că exact în timp ce aveam impresia că-s imobilizat, se cădea de acord asupra atomizării celei mai importante părți din corpul meu. Pentru două secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiție mai cuprinzătoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotați vor rămâne fără substanțele necesare dezvoltării unei bune viteze de coordonare, handicapați ca și mine. Abia peste optzeci și două de „rotații” vom putea face rost de energia necesară deschiderii unei noi „porți”. Va trebui să găsim o altă soluție, pentru că până atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvența de nucleotide care le formează storma, căruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie și numai pentru că aglomerației în care trăiesc îi spun Niumehico.

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (003)

Trinidad
by Ben Ami

- Ce spuneai că s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanșeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se și ignorând mesajele de pe ecran mă privi cu ocelii săi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum arată o cască hialină.
- Ce fel de întrebare e asta? mă întrebă, scoțând oribilitatea de cască de pe față. „Creierele-insectate” nu erau preferații italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, păru Primo că-nțelege. Cea mai mediatizată știre de la Marea Destindere încoace.
- Și Altceva? N-am bătut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mă întrerupse el brusc. În ochii obosiți îngrijorarea săpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupată de orice informație strategică. Câți eram imediat după Destindere, 323? Fiecare națiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câți am rămas, 52?
- 51! îngăimă Primo, privindu-mă țintă. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câștigă.
- Câștigă! zise el, cu privirea pierdută în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greșit boliviarii, havelienii, ioanizii, și atâția alții, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puțin de două sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulită progresiune implementată de către ancestrali în genele umanității. Același spațiu, mai multe realități. Destindere, Colos și Altceva, împreună formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vină. Tatăl Colosului! Același pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porților, pretexte de intervenție. Eșecuri.
- Da!, părea că zâmbește pentru prima oară Primo. Însă și de această dată Porțile au împiedicat Invazia. Cât de puțin au înțeles! adăugă el, înainte să-și monteze casca pe față.
Famigliile din Italania știau că scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informații, Ferma le utiliza în experimente cu implicații niciodată dezvăluite. „Supraviețuim și doar asta contează”, voi anunța famigliile, convins fiind de extincția atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevărata sa origine, inserția genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tăcere, însă el făcuse infarct imediat după al doilea. Previzibil.
Deși știam ce aveam să văd, i-am scos casca hialină și mi-am montat-o. Muzicalitatea și versurile straniei Gloomy Sunday au încercat să erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însă eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaș.
Ideile Fermei papale sunt pur și simplu perfecte.
Urmează romanistanii… Însă, asta mai târziu. Deocamdată nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. Și muzica aceea…

„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”

Ben Ami spune:

Răsplata
by Ben Ami

Mă întorc și lovesc. Pumnul zdrobește maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogolește pe spate și zvâcnește din membrele inferioare pentru o ultimă dată, leșinând. Răsuflu din greu, dar cu ușurare, mai mult încercând decât reușind să-mi recapăt stăpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcă mai greu cu fiecare luptă, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de următoarea confruntare, de fiecare dată mai aproape de ultima dată.
Genunchii îmi tremură, o dâră de sânge mi se prelinge pe gâtul încă încordat, însă mai găsesc resurse să zâmbesc, să le fac pe plac, să le merit banii investiți în mine, mașinăria care nu dă greș, cel mai puternic om. Ce știu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câți dintre ei au nevoie de o lumină aprinsă de fiecare dată când încearcă să adoarmă și monștrii nemaipomeniți își încep pânda, urmărirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reușesc în cele din urmă să ies din coșmar? De ce le-ar păsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziție, insensibil la zarva de afară reușesc totuși să-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmărit pașii ușori și sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bătrân? Cine mă va aștepta la fel de naiv, de întrebător, de nerăbdător? Se oprește într-un loc.
Ridic bărbia din podea și-l privesc direct în ochi, așteptându-i reproșurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregătirea psihologică a momentului când voi fi doar eu și adrenalina consumată cu cumpătare, doar eu și umorile corpului meu, adversarul nefiind decât ținta finală a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor și tălpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanța de cincisprezece pași abia după câteva minute reușesc să șoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie să urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl văd cum dă din cap în semn că nu. Împachetări? Ionizări negative? Masaj termic? Privirea sa nu lăsă loc de interpretări, creierul începe să-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupunctură? Hidrokinetoterapie? încerc eu să-mi amintesc panicat, în timp ce el începe să zâmbească. De acolo, de departe, parcă din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descărcare infernală de adrenalină mă ajută să străbat - în mai puțin de o secundă - distanța care ne separă. Abia apuc să-i zăresc începutul de uimire pe fața bătrână și zbârcită de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetamină, propilhexedrină, amfepramonă, stricnină, clorfentermină, pipradol, efedrină, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce fața sa începe să capete o culoare cianotică, mușchii mei transpiră: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi șoptește ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scolioză, microfisuri vertebrale, ectopie testiculară, miopatie, ptoză palpebrală, nefrocalcinoză, enurezis…

A știut dintotdeauna că asta urma să se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebător, ori nerăbdător. Handicapații nu știu să iubească! Eram cel pe care-l modelase după sufletul și ambițiile sale. Îmi șoptise clar răsplata noastră… “- Campionul lu’ tata!”

Ben Ami spune:

Eternitate
by Ben Ami

Cine mai știe când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rătăcirilor putea fantasma milioane de creduli, și reușea să deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocrația mass-mediei din frumosul Olimp, adică exact acolo unde se pun la cale trădările lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al văzduhului puteai zice că-i cea mai fericită creatură din lume, că viața nu-i numai ură, ori batjocură, că nisipul aproape sticlos de atâta căldură de fapt îi răcorește nu-i pârjolește tălpile.
Înconjurată de noianul de gânduri ce nu-i dădeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, părea mulțumită.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Ființele Domnului își fulgurau veșmintele într-o trecere cât mai nevăzută de mânia zeului arșiței. Destul de des, câte o umbră de răcoare își încerca puterile cu vreo spinare de călător, înfiorând pielea uscată, ori reușind să aducă mulțumire pruncului abia născut și oprindu-i plânsetul, ori mulțumindu-i ochii înroșiți de plâns și de pofta laptelui matern, niciodată ostoită până la capăt.
Un phoenix măiastru săgetează văzduhul înspre perechea sa uitată pe o coamă de munte. Impasibilă la bucuria sclavei, pasărea abia dacă făcu o clipă de umbră. Trăia zborul la intensitatea la care ar fi putut aștepta o veșnicie ca ceva să se întâmple, și altceva s-o trezească din amorțirea amintirilor perechii sale, alături de care nu mai fusese demult.
- Pasăre sfântă, o întrebare frumoasă, îndrăznește Lapida alergând cinci pași în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o dată în jurul buzelor mamei, sânii tresaltă și dor, copilul scâncește prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenția degrabă la el.
Măiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb și lăptos dintre veșminte, îl pune-ntre buzele copilului și stoarce ușor. Picături de nectar înmoaie buzele mici, ochișorii se strâng de plăcere. Abia apoi.
De departe aude, zărește și vede cum trece o cămilă purtând un Erou cu fruntea-nroșită de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperă sânul și zâmbește amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amăgirilor. Ghicește că-i ea după zarva iscată. Au alămuri strălucitoare, și tamburine și coarne de argint care țipă muzici bizare, și strigători, și saltimbaci, și clovni au cu ei. Femeia se teme și pruncul deschide ochi, mânuțele-i se agită. Ar vrea să se ascundă sclava, dar unde?
Saltimbancul agită un clopoțel și strecoară o monedă în turbanul copilului. Clovnul născut în eprubetă lasă potirul cu agheazmă la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gălăgios și trezește copilul sclavei când strecoară în veșmintele lui o furculiță de aur furată din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi și-i sărută gleznele umflate de mers, făcând scăpat un inel de platină lângă potirul clovnului. Ea râde și se îndepărtează. Lapida oftează. Pruncul se ușurează în somn pe poalele ei prăfuite. Soarele își ia rolul în serios și usucă udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava știe că ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odată luase parte la jocuri de societate, fusese vie și plină de nuri pentru golanii aristrocrați. Dorită și adulată de bătrânii conducători ai Olimpului. Cuvintele lor clădeau visele tuturor, întâlnirile dădeau speranță, poveștile treceau din mână în mână. Familia și pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preț. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri și bani, și cuvinte împrăștiate-n mulțime, și ură, și răutate, și interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între găști de experți.
Până când daruri false, cuvinte mincinoase și glorii furate de la zei? Până când… grăi în fața pruncului adormit războinica mamă.
Femeia începu să cânte încetișor și aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalină străbătea pustiul și aduna forța particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivăzut până atunci. Spațiul se contorsionă parcă într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare și căzu. Cămilele se prăbușiră. Clovnul își făcu cruce și ghicitoarea scuipă în sân. Știa că începuse.
Cântecul se transformă în vuiet, un val enorm de nisip izbi porțile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlă de frică. Pe străzi doar panică și teroare pură. Menestrelii imperiali se sinuciseră. Familia imperială înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, și vremurile deveniră iarăși ceea ce fuseseră odată. Însă, pruncul murise de spaimă, iar mama sa de sforțare.
Îndepărtându-se, Eroul și Phoenixul gândesc, în aceeași clipă, că și oamenii au momentele lor de glorie, pentru că zeii și sclavii, în Eternitate, coincid.