intrebari fara raspuns

Povestea mea e simpla si poate ca simplitatea o face mai complicata si imi macina in fiecare zi existenta. Departe de locul in care am crescut, departe de cei ce mi-au fost familie, departe de prietenii de suflet, nu fac decat sa-mi pun o inca intrebare la care nu mai reusesc sa gasesc raspuns.
Am 30 de ani, si dupa o adolescenta marcata de decesul iubitului meu tata, de grija pentru mama ramasa singura , la 21 de ani, dupa conflicte si iar conflicte cu mama care se agatzase in disperare de prezenta mea fizica, ma casatoresc ca o alternativa la viata alturi de mama. Sase ani de convietuire, naivitatea mea, si jocul lui absolut teatral, la capatul carora, ma trezesc singura, nefericita, disperata fara nimic. Povestea sfarsitului nu o pot expune aici, vreau doar ca in ultimii aproape 2 ani si jumatate de mariaj... nici nu se mai pusese problema de relatii intime intre noi, imi gasisem refugiul in facultate, in colegi, in prietenii mei virtuali...
Despartirea a fost brusca si dificila, a lasat urme adanci si un razboi intre mine si mama mea... Am fugit, am plecat departe de ceea ce reprezenta trecutul meu. Ramanand acolo as fi innebunit cu siguranta. L-am cunoscut in astfel de momente pe cel mai minunat om din lume cu care sunt impreuna de peste trei ani, alaturi de care am invatat din nou sa traiesc, am invatat sa muncesc si sa lupt pentru fiecare zi din viata mea. Am inceput impreuna de la nimic si practic ne-am construit cu fiecare clipa relatia. Nu ne-am iubit de la inceput. A fost strict o atractie fizica si o provocare intelectuala care a dus la o pasiune nebuna, constructiva dar care a nascut in jur probleme majore. Mama nu a acceptat ca eu sa ma "arunc" in bratele altui barbat la asa scurt timp dupa sfarsitul dezastruos al mariajului meu mincinos si mai ales sa plec atat de departe de ea, intr-un oras mult mai mic si "fara pretentii" , asa cum mama nu-si dorea pentru mine. Am plecat undeva unde nu aveam prieteni, alaturi de un om pe care abia il cunosteam.. fara nimic.
La inceput am avut un apartament in care sa locuim si ... nimic altceva. Divortul a fost lung, judecat in lipsa ex-ului si drumurile la tribunal m-au disperat. La fel ca si certurile cu mama care se incapatzanase si se inarmase impotriva relatiei mele cu cele mai ingrozitoare arme posibile: scrisori "anonime", refuzul de a-mi da lucrurile, lesinurile teatrale... etc...
Nu stiu cum am supravietuit. Dar puterea si mintea minunata a celui ce mi-a fost tata, iubit si prieten m-a educat, si m-a invatat sa lupt pentru fericirea mea, pentru ceea ce imi doresc.
Au trecut 3 ani. In trei ani, de la nimic am pornit o afacere ajutati fiind de parintii lui care sunt si vor fi pentru mine niste oameni extraordinari pentru care voi avea recunostinta si resperct vesnic, avem casa noastra, cu tot ceea ce mi-am dorit in ea. Munca este multa, dar oricat de obosita as fi nu exista clipa in care sa nu ma bucur pentru toata lupta pe care am dus-o pana la capat. Am descoperit ca fericirea ti-o construiesti singur, si nu astepti ca ea sa vina la tine fara sa faci nimic.
Pana aici nimic rau.. Dar timpul a trecut. Departe de tot ceea ce mi-a fost familiar candva, departe de prieteni, am devenit egoista, am inceput sa ma protejez prin egoism. Mi-am gasit fericirea pe care nu voiam sa o pierd. Nu voiam un copil in viata mea si nici acum nu sunt sigura ca mi-l doresc. El il vrea, ne vom casatori curand si isi doreste foarte mult un copil. Mie mi-e ingrozitor de teama. Teama de o responsabilitate prea mare pentru psihicul meu care abia isi gasise linistea, teama de a pierde atentia pe care atat de mult mi-o doream si o am, teama de nelinistile ce apar o data cu un copil. Teama de transformarile fizice, teama de boala, teama de nereusita. In plus... nu e nimeni in jur ca sa ma ajute: mama e departe si nici nu se pune problema ca vreodata sa apara vreo conciliere intre noi, nu am nici o ruda apropiata care sa ma ajute. Socra mea inca mai munceste, iar socrul meu e diabetic. Iubitul meu munceste si el destul de mult. Daca as renunta la servici simt ca as turba singura in casa o perioada prea lunga de timp. Traind intr-un oras mic, singura ocupatie a mamicilor este sa isi plimbe bebelushii prin parc, ceea ce eu nu vreau sa fac. Simt ca asta e o plafonare.
Sunt o persoana dinamica, merg pe role, am energie, imi place sa ma plimb sa fac lucruri ciudate... ceea ce aici nu voi mai putea face...
Voi fi condamnata la o existenta rutinata cu iesiri rare cand "taticul" ar avea timp de noi. In plus, pe aici exita ideea preconceputa ca femeia trebuie sa aiba grija de copil, si numai femeia. Pe cand eu as vrea sa-l crestem in doi, ceea ce iubitul meu imi promite ca os a faca. El e disperat dupa copii si ma acuza de egoism atunci cand refuz sa discut despre bebelushi.
Am o teama cumplita in suflet si in plus probleme de sanatate pe care abia am inceput sa le investighez dupa lungi si nesfarsite certuri.
Am dat peste un minunat medic de origine araba care la prima consultatie a stat cu noi aproape 2 ore si ne-a explicat totul despre infertilitate. La examenul fizic iubitul meu a asistat si doctorul ne-a explicat cu mult umor fiecare pas al examinarii. Am inceput cu testul papanicolau si examenele de secretie.
Prima strigare: metronanexita bilarelara, cervicita, cistita. De luni, dupa rezultatele de laborator, incepem tratamentele si investigatiile amanuntite.
Si totusi, n-am putut sa spun cu hotarare imi doresc un copil, desi sunt afectuoasa si cei mici se lipesc de mine imediat. Mi-e atat de teama incat stau singura si plang intrebandu-ma de unde sa-mi gasesc puterea sa merg cu hotarare inainte.
Am citit atat de multe mesaje pozitive dar si multe care mi-au stors lacrimi de crocodil, povesti triste care , toate, s-au nascut odata cu aparitia unui micutz in viata unui cuplu.. Nu pot sa-mi gasesc fericirea doar intr-un copil, vreau sa-mi pastrez fericirea pe care am construit-o prin comunicare, prin iubire, prin intelegere prin munca. Ma va face copilul mai fericita sau nefericita? Imi doresc o familie in care amandoi sa participam in egala masura iar iubitul meu este un lenesh incurabil cu destul de multe idei preconcepute despre rolul femeii pe pamant desi este un gentleman desavarsit si care ar face orice pentru mine.
of... am scris atat de mult si atat de confuz incat nici eu nu mai stiu incotro ma indrept...

cami

mamica dulce spune:

Draga Cami..in primul rand ,bine ai venit pe desprecopii,e un loc minunat,plini de oameni buni!

In primul rand felicitari pentru implinirea pe care o simti cu iubitul tau,ca ai realizat ce ti.ai propus.ca ai sa te casatoresti curand.Sa fie intr.un ceas bun!!
in legatura cu mama ta..nu spune atat de categoric

quote:

---

mama e departe si nici nu se pune problema ca vreodata sa apara vreo conciliere intre noi

---

.Desi reactiile ei sunt cu adevarat exagerate..e totusi mama ta si cred ca-.ti vrea binele..(ca e binele pe care il considera ea,e alta poveste)

Daca iei hotararea sa ai un copil,cu siguranta ar fi primul pas spre impacare..si daca ramai insarcinata ai sa fii asa intelegatoare si blajina ca o sa.ti fie mai usor sa treci peste experientele negative din trecut.(asa au fost o multime de fete in sarcina,asa am fost si eu ..si am ramas cu "defectul"
Acum...despre copil...deduc din nick-ul tau ca ai 30 de ani,iubesti si esti iubita de un om minunat,te casatoresti,ai realizat ceva bun pe plan material...practic nu mai lipseste decat copilul sa intregeasca tabloul.
Dar ce te faci cu frica??Un pas este ca ai inceput tratamentul..
important e sa nu zici,gata luna asta raman insarcinata..pur si simplu,daca se intampla..asta este,si ESTE ceva extraordinar.
bag mana in foc ca toate fetele de pe forum or sa.ti spuna la fel,ca e minunat sa ai un puisor si sunt printre noi o multime de fete la fel de fericite ca tine ,cu cariera,dar care plimba copiii in parc cu incantare.
Pana nu esti tu la fata locului,pobabil crezi ca batem campii
Si daca iubitul tau vrea un copil de la tine,daca tu esti sigura ca te va ajuta,sa-l cresteti impreuna,de la schimbat pampers la educatie..esti o femeie fericita,n.au nici jumate norocul tau.
hmmm..este o doza de egoism in tine,teama este normala.(eu sunt la fel de egoista la gandul unui al doilea copil,te inteleg perfect,au fost si temerile mele cand am aflat ca sunt insarcinata,dar e cel mai frumos "accident" din viata mea,nici o alta realizare nu-i sta alaturi)
In plus..nu esti obligata de nimeni sa stai la cratita 5 ani..daca poti sa.ti permiti o bona cand implineste copilul un an....nu e o tragedie,din contra,iar esti norocoasa.
timpul trece foarte repede iar regretele tarzii nu folosesc nimanui!
numai bine!

http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=mamica%20dulce

poze noi cu puisorul(1 an si 7 luni)
http://f2.pg.photos.yahoo.com/ph/anca20_ro/album?.dir=/5ee0

ani35 spune:

Draga Cami,raspunsul i-l gasesti doar in inima ta.Eu vreau sa te incurajez, ca nu e totul chiar atat de complicat cand ai langa tine o persoana care stii ca te iubeste neconditionat.E adevarat,un e o minune,e mangaierea sufletului vostru si implica multe sacrificii.Dar nu e,oare,dragostea sentimentul cel mai nobil,cand dai totul cu draga inima fara sa astepti nimic in schimb?
si...mult noroc!

slakje spune:

mai Cami vezi si tu singura acum ca perioada "neagra"din viatza ta s-a terminat.
Hai curaj ca acuma-i momentul.
,

Alina.

sinzi_ana spune:

Draga Cami, felicitari pentru felul in care ai luptat pentru fericirea ta...si pentru faptul ca esti o independenta si ca stii ce vrei.
Eu l-am avut pe David intr-un moment foarte nepotrivit, adica nu ne asteptam deloc sa apara in viata noastra, nici nu ne casatorisem inca...era undeva in planul departat. Dar in momentul cand am aflat ca voi aduce un copil in lume, o secunda m-a curpins teama si grija, apoi un sentiment atat de placut si extraordinar ca nu pot sa il pun in cuvinte. M-a coplesit si am luptat ca acest copil sa aiba parte de tot ceea ce pot sa ii ofer. si sincera sa fiu de abia in momentul acela a inceput lupta adevarata...si nu pot spune ca am trait cu adevarat pana nu a trebuit sa lupt pentru copilul meu. m-a ajutat si sotul meu, care decis, indecis, cand m-a vazut asa hotarata si puternica mi s-a alturat...si il iubeste pe David ca pe sufleul lui...
Si uite ca David are 17 luni acum, e fericit, noi suntem si mai fericiti, ne consideram parintii buni, si ma simt foarte activa cu el in preajma...mi-am permis de toate, adica tot ce faceam inainte si in plus, drumuri la munte, drumuri prin strainatate, ore lungi de condus cu el in spatele masinii si de multe ori doar noi doi pentru ca tati e mult plecat...
Sunt cea mai fericita...si nu regret o clipa ca am luat decizia sa lupt pentru copilul meu si sa il am. Daca te iubesti pe tine si il iubesti pe cel cu care vrei sa ai un bebe...e tot ce iti trebuie.
Succes si iti doresc la fel de multa fericire cum gasesti in familia noastra!
Sinzi si David
http://community.webshots.com/user/sinzi_ana

dianamaria spune:

Draga Cami,
cred ca "egoismul" tau decurge din relatia pe care ai avut-o cu mama ta, cu ex-ul. Acum cand, in sfarsit, ti-ai gasit linistea consideri ca un bb "te-ar scoate din uz" pentru o buna bucata de vreme.
Mie imi placeau copiii altora, pot spune ca aveam "lipici" pt.ei, nici nu gandeam vreodata ca voi avea vreun copil ("poate dupa 30 de ani, incolo"), si in ultimul an de facultate am ramas insarcinata, fapt care m-a schimbat radical. Il iubim pe bb (are aproape 7 ani) extraordinar si este ratiunea noastra de a fi.
Iti doresc sa iei cea mai buna decizie pentru voi!

Diana

ralualexandrei spune:

Draga mea eu am 28 de ani,2 copii, unul de 8 ani si o bebelusa de 4 luni,am lucrat si imi placea ce faceam ,acum am grija de copii,insa am grija si de visele mele,am continuat sa invat si anul asta fac o facultate,lucru pe care nu am putut sa-l fac pana acum si nu din cauza copiilor,in vara asta al doilea vis al meu se va implini ,ne vom deschide afacerea noastra,mi-am facut o casa si am absolut totul plus multa dragoste si vreau sa-ti spun ca toate aceste lucruri nu le-am avut cand am adus pe lume primul copil.Daca nu ar fi fost el nu as fi luptat atat de mult dar copiii mei sunt forta ce ma impinge mereu inainte.In cel priveste pe al meu sot,el este la picioarele mele pt ca sunt mama copiilor lui si nu in ultimul rand dragostea lui.Intotdeauna am demonstrat ca pot sa stau la cratita , pot creste copii si in acelasi timp pot sa arat si bine ,pot sa invat,pot sa ma remarc in domeniul meu de activitate ca o persoana pregatita chiar si fara facultatea terminata si pot face orice imi doresc.De multe ori cei care nu ma cunosc bine au impresia ca mint cand spun ca am 2 copii si o casnicie care dureaza de 10 ani.Sa stii ca e mult mai distractiv sa te plimbi cu rolele impreuna cu copilul tau.Mie imi place tare mult sa fac nebunii impreuna cu ei.

andrei

oana cretu spune:

Exact ce ti-a spus ralualexandrei, vroiam sa iti spun si eu. Sti cum trec anii, si cum maine-poimaine te vezi plimbandu-te cu rolele cu copilul tau, si nu cred ca gandul asta ti-ar displace. Nu inseamna ca renunti la viata pe care o ai daca ai un copil, din contra, ea devine mai interesanta, apare inca o persoana care, nu ca iti va ocupa timpul, ci va petrece timppul alaturi de tine si de activitatile pe care le ai. Eu nu am inca bebe in casa, este in burtica, sunt tanara, am speranta intr-un viitor mai bun decat ce am acum, dar nici nu-ti imaginez cate planuri imi fac legat de copil. Sti, eu consider ca un copil ne face sa devenim si noi mai tineri, caci avem activitate in plus cu el, devenim copii odata cu ei, si nu stiu ce poate fi mai frumos decat sa ai un suflet de copil. gandeste-te, pe de alta parte ce ar fi fost daca ai fi ramas cu fostul sot si nu ai fi avut parte de aceasta minune, de a fi mama, nu art fi fost mai rau? Acum ai langa tine o persoana cre te iubeste si care vrea sa aiba cu tine un rod al dragostei voastre, un copilas. Este minunat ce se intampla. Nu gandi negativ, ca este egoist, ca nu te va ajuta, fii optimista, caci nu ai idee cat se schimba barbatii cand apare bebitza...Am vazut asta la persoane din jurul meu si nu imi venea sa cred...Te pup si ai grija de tine, ca acum apare burtica...

oana si bb din burtica (14 saptamani)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu..."

cami30 spune:

Citind descopar ca, in preocuparile voastre de zi cu zi, fie ca micutzii deja au venit pe lume sau sunt pe drum, taticii sunt aproape inexistenti. Se povesteste despre tot felul de tabieturi, activitati in care taticii sunt aproape inexistenti. E drept ca o mama stie sa faca mai multe dar eu am niste exemple in viata unde taticii sunt foarte activi in cresterea bebelushului desi la randul lor sunt oameni destul de ocupati.
Apoi ma intristez ingrozitor cand vad femei ramase singura sau care se chinuie sa refaca casatorii sau relatii distruse de aparitia unui bebelush in viata lor. Tatici indiferenti sau care nu si=au dorit copilul. Multe femei fac greseala sa creada ca un copil va consolida o relatie care scartzaie.. Uneori este posibil alteori lucrurile se inrautatzesc.
Eu sunt convinsa ca un copil trebuie adus pe lume din dorinta egala a ambilor parinti si nu doar din dorinta unuia, sau ca o posibila alternativa, o solutie de impacare sau de redresare a unei relatie.
Asta o spun ca pe un sfat pentru femeile care cred ca un copil le va aduce mai aproape de barbatul care a inceput sa-si piarda din interesul pentru partenera. Va fi mai rau, si cu siguranta, cel care va suferi va fi copilul si de ce nu si mamica in grija careia el ramane cel mai adesea.
Sunt inca speriata si cu cat inaintez in tratamente teama creste.
Multe din voi aveti situatii materiale destul de bune, nici eu nu pot sa ma plang insa nu cred ca imi voi permite sa stau prea mult acasa (desi as lua mai multi bani decat daca m-as duce la servici), si dupa cum am mai spus, nu exista nimeni care sa ma ajute. Toate prietenele mele au avut pe cineva care le-a ajutat: o mama, o soacra, o matusa, o prietena. Cat despre bona, am poate eu idei preconcepute dar nu mi-as dori copilul crescut de bona. O bona nu e o mama si nici o bunica si oricat de stimulant ar si salariul...romanul tot nu e multumit.
Merg inainte cu pasi mici incercand sa deschid ochii mai bine si sa imi fac curaj. Sunt intr-o perioada de inactivitate si nevoi sufletesti ce nu imi pot fi satisfacute din motive de prea multa munca a iubitului meu drag. In plus singuratatea si lipsa prietenilor ma omoara si pe zi ce trece parca ma salbaticesc si ma izolez si mai mult de oameni. Singura companie pe care mi-o doresc este cea a iubitului meu drag alaturi de care fiecare secunda imi pare pretioasa fie ca e tandrete sau cearta...
Multumesc mult pentru ceea ce spuneti si pentru sfaturile si experientele voastre, raman insa la parerea ca multe dintre voi sunteti prea bune si prea tolerante intr-o lume atat de rea

cami

sinzi_ana spune:

Pai, daca spui asa, asta inseamna sa nu iti iei nici un risc, ca ce vei face daca????
Trebuie sa te uzi daca vrei sa intrii in apa!!!
Orice actiune si are riscul ei!!!
Sinzi si David

Danutza Mamaruta spune:

Cami,lumea nu e rea. Tocmai atunci, cind nu iti vine sa iti deschizi sufletul in fata nimanui pentru ca pe drept cuvint de jur imprejur sunt numai motive pentru a-ti inchide inima oamenilor, tocmai atunci trebuie sa iubesti.

Uite-te la noi, cit suntem de tensionati si crispati din cauza ca nu stim sa lucram cu iubire. Cand o sa simti in tine iubirea si pentru copilul tau neconceput, atunci ai sa vezi ca Dumnezeu iti va aduce si minunea asta in viata ta. Atunci numai vei fi pregatita si nu va mai fi frica si intrebari fara raspuns in sufletul tau. Deschide-ti inima in fata lui Dumnezeu si intrebarile tale vor capata raspuns.