Intre zambet si suspin
Raspunsuri - Pagina 5
rachel owen spune:
Mana
Editorialul de Ziua Recunostintei al uni ziar relata povestea unei profesoare care si-a rugat micutii sa faca un desen prin care sa arate pentru ce erau ei recunoscatori. Ea se gandea ca acei copilasi din cartierele sarace nu aveau pentru ce sa multumeasca. Dar credea ca majoritatea vor desena curcani sau mese pline mancare. Profesoara ramase uimita atunci cand Douglas i-a inmanat desenul… care reprezenta o mana desenata copilareste. Dar a cui e mana? Clasa era captivata la vederea desenului abstract. „Eu cred ca este mana Lui Dumnezeu care ne aduce mancare”, spuse un copil. „Un fermier”, spuse un altul, „pentru ca el este cel care creste curcanii”. Dupa ce elevii s-au hatarat sa se intoarca la desenele lor, profesoara s-a aplecat peste banca lui Douglas si l-a intrebat a cui e mana aceea. „Este mana dumneavoastra, doamna”, murmura el.
Atunci ea isi reaminti ca deseori, cand era pauza, ea il lua pe Douglas, un copil mic si stingher, de mana. Deseori facea acest lucru cu copiii. Dar pentru Douglas insemnase atat de mult. Poate ca aceasta era recunostinta tuturor, nu multumirea adusa bunurilor materiale, ci sansa de a putea oferi ceva celuilalt, oricat de neinsemnat.
(Anonim)
oanaruth spune:
Rachel, 
Iti multumesc ca ma inveti in fiecare dimineata sa zambesc si sa suspin...
Dana si Iubirea ei, 
Oana-Ruth
val77 spune:
imi plac fosrte mult povestioarele tale, dar in spatele lor cred ca se ascunde o fiinta foarte trista, dar in acelasi timp optimista
petruta spune:
Petruta & bb Mihai 
http://community.webshots.com/user/gabrielmil
Elena spune:
Draga Rachel, iti multumesc si eu ca in fiecare zi ne rasfeti cu atata dragoste si generozitate!
Domnul sa iti raspunda rugaciunilor tale si sa iti daruiasca copilasul mult dorit!
Cu drag,
Elena&Laura
rachel owen spune:
Incepeti chiar cu dumneavoastra
Urmatoarele cuvinte sunt scrise pe marmantul unui episcop anglican aflat in Criptele de la Abatia Westminster:
„Cand eram tanar si liber, imaginatia mea nu avea limita, visam sa schimb lumea. Pe masura ce imbatraneam si deveneam mai intelept, am descoperit ca lumea nu vrea sa se schimbe, asa ca am hotarat sa privesc mai putin departe, si anume sa-mi schimb tara.
Dar si ea parea de neclintit.
In amurgul vietii, intr-o ultima incercare disperata, am incercat sa-mi schimb doar familia, pe cei apropiati mie, dar, vai, nici ei nu au vrut asta.
Iar acum, cand zac pe patul de moarte, imi dau seama ca Daca m-as fi schimbat pe mine mai intai, atunci prin acest exemplu mi-as fi schimbat familia.
Incurajat si insufletit de ei, as fi gasit putere sa-mi fac tara mai buna si, cine stie, poate chiar as fi schimbat lumea”
(anonim)
Arhistefy spune:
Draga mea, iti multumesc mult, mult de tot...
Sa te ajute Dumnezeu sa iti indeplinesti toate visele.
Cu drag,
Mihaela
rachel owen spune:
FERICIRILE DE PE MULTELE CASNICIEI
-Ferice de barbatul si sotia care vor sti sa fie afectuosi si sa se iubeasca pana la sfarsitul zilelor lor.
-Ferice de barbatul si sotia care sunt curtenitori si politicosi unul cu altul la fel cum sunt ce prietenii lor.
-Ferice de sotul si sotia care au simtul umorului, pentru ca acesta este un amortizor pentru multe din socurile vietii.
-Ferice de cei ce se iubesc si traiesc ca sot si sotie pana la sfarsitul vietii, respectandu-si juramantul de casnicie, caci ei vor fi cu adevarat fericiti in viata.
-Ferice de cei ce vor fi multumitori Lui Dumnezeu pentru toate binecuvantarile vietii lor, si care vor avea zilnic timp special de a citi Biblia si a se ruga impreuna.
-Ferice de cei ce nu vorbesc niciodata cu asprime si nu se cearta, caci ei vor face din casa lor un camin al dragostei si bunei intelegeri.
-Ferice de sotul si sotia care vor sti sa-si rezolve problemele singuri, fara ajutorul parintilor sau rudelor.
-Ferice de sotul si sotia care isi dedica vietile si caminul pentru gloria Lui Cristos si a Imparatieie Sale.
rachel owen spune:
PE CINE CAUTATI?
Traim intr-o alergare nebuna. Zilele ni se scurg printre degete. Clipele se dezintegreaza si anii dispar ca un abur inselator.Ramane constanta doar alergarea… alergam cat e ziua de lunga si nu ne oprim nici noaptea. O stare de neliniste, o febrilitate a cautarii dupa altceva ne stapaneste. Nu stim de ce si incotro, dar alergam fara oprire. Vacantele ni le traim in viteza maxima, iar somnul ne este bantuit de miraje ce ne atrag in aceeasi alergare. Oare ce cautam? Oare spre ce alergam?
A devenit aproape un viciu aceasta goana. Iar noi ne incapatanam s-o numim viata… Ce fel de viata e cea pe care nu apucam s-o traim fiindca suntem prea ocupati sa alergam spre niciunde, doar sa alergam…
Dar, undeva in profundul fiintei noastre, exista un simtamant al unei lipse acute. Ne lipseste ceva, ne lipseste cineva. Este un sentiment difuz, dar nelinistitor. Si ne continuam alergarea… Unii incercand sa concretizam aceasta cautare alergand dupa bani, de toate culorile, cat mai „grei” si cat mai multi. Altii alergam dupa cunoastere… Sa stim cat mai mult, mai repede, inaintea altora, cat mai complet, mai profund… si mai fara sens. Ca in celebra definitie: un specialist este cel care stie totul despre nimic. Altii ne imbatam cu dorinta de glorie. Artistica, sportiva, mondena, politica… Sa fim mai ceva, mai cunoscuti, mai invidiati.
Si alergam tot mai repede, manati fiecare de fantasmele noastre, cautand ce nu poate fi aflat. Mereu cu sufletul mai gol si mai pustiu. Singuri intr-o lume nepasatoare, solitari in multime, suflete pustii intr-un pustiu de suflet…
Si-atunci cand alergarea ne duce pe cai abrupte, cand goana nebuna ne poarta spre dezastre, o voce ne intreaba cu intelegere: „Pe cine cautati?”
Aceasta goana ilogica a noastra imi aminteste de o ceata stranie alergand bezmetic prin noapte, cu faclii, ciomege, cu arme, alergand cu un scop precis: sa-L prinda pe Isus. Sunt acolo ostasi, slujitori si aprozi trimisi de preotii cei mai de seama si este acolo si Iuda. Alearga cu totii. Nu stiu prea bine incotro, dar Iuda stie drumul; nu stiu prea bine de ce, doar preotii care i-au trimis stiu, dar ei alearga in noapte. Si atunci ii intampina Isus cu intrebarea: „Pe cine cautati?”
E momentul ruperii, e momentul de cumpana. E momentul cand poti sa devi constient de scopul vietii tale… sau poti sa te incapatanezi sa continui tot asa. Cazi, te ridici si o iei de la capat, alergand dupa himere, dupa propria imagine despre viata, despre sens, despre ideal… alergand bezmetic.
Ma intreb cu uimire incotro alerg, pe cine caut? Nu cumva alerg dupa propria-mi imagine, nu gonesc dupa fantasme? Inevitabil, cautam in viata pe cineva care sa ne fie model, cautam pe cineva in care sa ne regasim. De fapt aceasta cautare are o tinta precisa, chiar daca nu vrem sau nu stim s-o recunoastem. Caci zicea apostolul Pavel inteleptilor Atenei: „El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremi si a pus anumite hotare locuintei lor; ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi” – Fapte 17:26-27
Atunci cand in alergarea nebuna a vietii ne trezim fata-n fata cu Isus, care ne intreaba: „Pe cine cautati?”, sa avem curajul sa raspundem: Pe tine, Doamne! N-am stiut pana acum, dar ni s-au deschis ochii si stim acum ca alergarea noastra are o tinta. Sa ascultam cum inima imi zice din partea Ta: „Cauta Fata Mea!” si sa raspundem cu tot curajul: „Si fata Ta, Doamne, o caut!” – Psalmul 27:8.
rachel owen spune:
Spuneti:
Daca in cer s-ar aprinde o stea
Care sa fie casa voastra intr-o zi,
Nu-i asa ca-n fiecare seara
Ati mobila-o cu cele mai frumoase vise?
Si daca inimile vi s-ar atinge de inima Infinitului
Cum se atinge lacrima de obraz
Si valul de malul fierbinte,
Nu-i asa ca ati vorbi in limba cerului?
Ziua asta e o minune,
Voi sunteti casa luminii din ea!