Intre zambet si suspin
Raspunsuri - Pagina 4
rachel owen spune:
Va multumesc,fetelor,pt ca existati.
Desi nu ma simt bine deloc,am stat azi mult pe forum.
Pur si simplu nu pot trai fara voi!!!
Milia spune:
Multumim, Rachel! Dumnezeu sa te rasplateasca pentru ca ne inseninezi sufletele in fiecare zi! 
rachel owen spune:
Sa nu te-ncrezi, te rog fierbinte
In roua de pe flori.
Dar nici in dulcile cuvinte
A celor muritori.
Sa nu te-ncrezi in ce straluce
Si pare-asa frumos,
Frum`setea trece si se duce
Ca tot ce-i de prisos.
Sa nu te-ncrezi in vrabioara
Ce-ti bate iarna-n geam,
O vei primi, dar, primavara
Te va lasa orfan.
In vantul care sufla rece
Si-n praful ce il vezi,
In umbre si in tot ce trece,
Iti spun, sa nu te-ncrezi.
Sa nu te-ncrezi prea mult in altii,
Chiar daca te iubesc.
Adeseori pana si fratii
La greu te parasesc.
Sa nu te-ncrezi nici chiar in tine
Sau in frumosu-ti dar.
De cate ori vrand sa faci bine
Te-ai inselat amar?
Sa nu te-ncrezi in bogatie,
In aur sau argint.
Comorile, stiut sa-ti fie
Te-nseala si te mint.
In tot ce poate sa-si ia zborul
Sa nu te-ncrezi de fel.
Ramane unul-CREATORUL-
INCREDE-TE IN EL!
Arhistefy spune:
Draga mea, iti multumesc...
Cu drag,
Mihaela
rachel owen spune:
RECUNOSTINTA
Anul trecut, eram in vizita la parintii mei. A trecut pe la noi un coleg impreuna cu familia lui. La plecare, mama i-a oferit doamnei un ghiveci cu o floare.
I-am vizitat dupa un timp si am observat ca floarea incepuse sa moara. Mi-au explicat ca locuinta este de vina, deoarece soarele nu prea ajungea in casa lor.
Am plecat cu sufletul mahnit. Ce puteam face? Imi plac florile si am hotarat sa o rascumpar. Asa ca m-am dus cu propunerea aceasta, si, spre bucuria mea, ea a fost acceptata.
Aveam floarea! Era prin septembrie. I-am gasit un loc potrivit, unde avea si soare si caldura, i-am pus apa si am asteptat. Spre sfarsitul lunii octombrie am plecat in concediu si m-am intors pe la mijlocul lunii noiembrie.
Si atunci, incantare: planta era plina de flori! M-am bucurat si mi-am spus: „Ce frumoasa recunostinta!” si de atunci n-a incetat sa infloreasca…
Omul creat de Dumnezeu, mai presus de plante si animale, a inceput sa moara. Pentru rascumpararea lui s-a cerut un pret. Nu ca in cazul meu, unde nu a trebuit sa platesc ceva. Pretul cerut era foarte ridicat – Fiul Lui Dumnezeu. Si pretul a fost achitat integral!
In mod logic ar trebui sa urmeze recunostinta!
rachel owen spune:
Se trage din familie
O tanara pe nume Mary dadu nastere primului ei copil si, pentru ca sotul ei isi satisfacea stadiul militar, ea petrecu cateva saptamani, dupa nastere, cu parintii ei.
Intr-o zi, Mary ii spuse mamai ei ca o surprinde faptul ca parul bebelusului e rosu, cand ea si sotul ei sunt blonzi.
-Ei, Mary, aminteste-ti ca tatal tau are parul rosu, ii spuse mama.
-Mama, dar asta nu are nici o importanta, pentru ca voi m-ati infiat.
Cu un zambet strengaresc pe fata, mama rosti cele mai frumoase cuvinte pe care le auzise vreodata fiica ei:
-Intotdeauna uit!
rachel owen spune:
ADOPTAND UN VIS
Michael sau Michelle.
Inainte sa ne casatorim, eu si Richard stabiliseram ca acesta sa fie numele primului nostru copil. Planificasem totul.
Doi ani mai tarziu, Richard traverseaza podiumul ca sa i se inmaneze diploma de absolvire a colegiului. Era timpul sa ne indeplinim visul de a avea o familie.
In urmatorii doi ani, ne-am rugat la Dumnezeu sa raman insarcinata. Dar fiecare luna ne umplea de nadejde, pana cand, intr-o zi, am fost atat de sigura ca am ramas insarcinata, ca am facut o programare la doctor.
Zambind, doctorul mi-a spus: „Esti insarcinata”.
As fi vrut sa dansez de fericire. Urma sa nasc pe la inceputul lui noiembrie, „cam pe trei noiembrie”, a zis doctorul.
Urmatoarele sase saptamani le-am petrecut cu pregatirile. Am facut totul, in afara de anuntul in ziar. Richard incepu sa aranjeze camera copilului.
Incercam sa ne imaginam cum va arata fiul sau fiica noastra. Gandurile mele se concentrau asupra copilului care crestea inauntrul meu.
-Ma ingrijoreaza faptul ca nu aud nici o bataie de inima, mi-a spus doctorul la al treilea consult.
Jumatate de ora mai tarziu plangeam in cabinetul lui, in timp ce-mi explica, ca analiza sangelui arata ca nu as fi fost vreodata insarcinata.
-O falsa sarcina, a spus el. Mintea ta a vrut-o asa de mult, ca trupul a crezut-o.
Bebelusul Michael sau Michelle nu exista. Nu aveam de ce sa jelim, dar noi am plans totusi.
Asa a inceput decada de teste de fertilitate si invidie cand ne uitam la prietenii nostri care aveau copii. Mi se strangea inima cand ma fortam sa zambesc auzindu-i povestind despre copiii lor.
Alte teste de sarcina. Alti kilometri facuti prin camera si alte rugaciuni. Rezultatul era nu. Rezultatele erau intotdeauna la fel. Visul nostru se spulbera iar si iar.
Ne-am adancit in munca – Richard la scoala, eu in scris. Dar cum dorinta noastra de a avea un copli era prea puternica, in 1992 ne-am inscris la un curs de adoptie.
Am aruncat o privire prin sala plina de cupluri emotionate. Visul nostru ar putea deveni realitate?
Mi-era teama sa sper.
-Asta-i sansa noastra, imi sopti Richard.
Am inceput sa mergem la cursurile pentru cei care doreau sa devina parinti adoptivi. In fiecare luni seara, timp de zece saptamani, am ascultat, am jucat rolul de parinti si am discutat despre bucuria si incercarile prin care trec cei care vor sa adopte acei copii care aveau nevoie de un camin.
Odata cu acest efort, a venit si bucuria pregatirilor. Cat mai aveam de asteptat pana la venirea copilului? El sau ea, va veni cu inima franta si sufletul indurerat? Cat va dura pana se va realiza legatura dintre noi si copil, si invers? Va semana copilul nostru cu cel la care visasem cu atatia ani in urma?
Impreuna cu Richard am pregatiti al doilea dormitor din casa. Sa-l facem camera copilului sau camera de joaca? Aveam atatea planuri de facut, si-atat de putine informatii care sa ne-ajute. Cu dragoste in suflet, am pus in sertare sticle de lotiuni cu pudra pentru copii, biberoane si carti.
Adesori ma asezam pe jos in camera vopsita cu alb si galben si visam copilul care va dormi si se va juca aici. Am cumparat jucarii si animale de plus. Asteptau cuminti manutele care se vor juca cu ele.
Apoi, pe 3 noiembrie, 1993, a sunat telefonul si viata noastra s-a schimbat.
-Kathy, e ceva ce-ti doresti foarte tare de Craciun? M-a intrebat consiliera noastra.
Aproape ca ii auzeam zambetul. Am strans receptorul in mana si am soptit: „Da”.
-Ei bine, am vesti bune.
Apoi mi-a povestit despre o fetita in varsta de opt luni. O fetita!
O sa ma trezesc si am sa descopar ca n-a fost decat alt vis?
-O cheama Theresa Michelle, dar fostii parinti adoptivi o sriga Michelle, mi-a spus.
Am ramas fara grai. Michelle. Visam, cu opt ani in urma, la propria noastra fiica, Michelle. Si-atunci s-a aprins luminita. Era 3 noiembrie. Daca as fi avut acel copil in noiembrie 1985, „cam pe trei noiembrie”, imi spusese doctorul, el sau ea ar fi avut acum opt ani. Cat de bun a fost Dumnezeu cu noi, raspunzand intrebarilor noastre!
Am incercat sa-mi imaginez cum va fi cand voi tine acest copil in brate.
In doua saptamani, am inceput vizitele de trei zile, obligatorii. Am privit in ochii fetitei mele. A zambit si a intins manutele. Am tinut-o in brate si am tras in piept mirosul de pudra si lapte, mai dulce decat o intreaga gradina de trandafiri.
Pe 23 noiembrie a venit sa locuiasca in casa si in inimile noastre. Dragostea noastra pentru ea creste in fiecare zi. Are aproape patru ani acum si adora sa asculte povestea adoptiei ei, cum am asteptat-o si ne-a fost dor de ea.
Sperantele si visurile nu trebuie sa moara. Noi ne-am vazut visul revenind la viata si strigandu-ne Mama si Tata.
(Kathryn Lay)
alinamoro spune:
Multumiri Rachel si un buchet mare de flori!
alina
angel_jp spune:
Rachel,multumim
britdi spune:
Rachel, multumiri si pupici !