Despre operatia Lucicai Bunghez-tumoarea uriasa

Am primit aceasta poveste adevarata pe email si m-am gandit ca ar fi interesant sa aflati adevarata poveste, sa vedeti ca exista si oameni adevarati. Sper sa aveti doar rabdare la citit.

Cristina Bazavan

24.01.2004

Astăzi fac o nouă demonstrație a lucrului în care cred cu tărie: NU ȘTIM SĂ NE UITĂM LA CEEA CE SE PETRECE ÎN JURUL NOSTRU!

E pentru prima dată cînd eroul filei mele de jurnal știe în avans că am să scriu despre el. E tot pentru prima dată cînd mi-am sunat personajul și am vorbit cu el înainte de a mă apuca de scris. Nu am întâlnit niciodată față în față personajul de astăzi, am vorbit o oră și ceva la telefon, timp în care mi-au dat lacrimile de cîteva ori și m-am întrebat de ce jurnalele de știri au ocolit acest unghi de abordare în cel mai spectaculos subiect al săptămînii.

Povestea de mai jos e un exemplu de subiect de film / documentar / reportaj care i-ar emoționa pe români și i-ar pune un pic pe gînduri. Știu sigur că după ce veți citi rîndurile următoare, vă veți pune aceeași întrebare ca și mine: Dacă eu aș fi fost în locul personajului de astăzi aș fi avut puterea, determinarea, ambiția, voința și sufletul uriaș să fac un asemenea gest?!

E cea mai lungă dintre filele mele de jurnal și sper, din tot sufletul, că veți avea răbdare să o citiți pînă la sfîrșit.

Erin Brockovich e ecranizarea poveștii unei femei simple care, fără a avea pregătire juridică, cu perseverență, ambiție și inteligență reușește să rezolve unul dintre cele mai celebre cazuri din istoria proceselor din America.

Erin n-are o viață ușoară, a divorțat, are de crescut 3 copii, dar și-a luat munca în serios și pentru că are credința că-i poate ajuta pe locuitorii unui oraș să oprească activitatea unei companii care le-a poluat apa, începe să investigheze în amănunt ca să-și ducă obiectivul la îndeplinire.

Filmul e inteligent, are umor, pe alocuri e emoționant, fără să stoarcă lacrimi și, dacă nu l-ați văzut încă, vi-l recomand cu căldură.

****

Aeroportul Otopeni. Duminică, 18 ianuarie. Un grup de ziariști așteaptă sosirea echipei celebrului medic Mc Kay Mc Kinnon care o va opera pe Lucica Bunghez încercînd să-i înlăture tumoarea uriașă. Între ei, o tînără minionă. Ea e singura care l-ar recunoaște într-o clipă pe medic. A vorbit de multe ori cu el la telefon, au schimbat zeci de e-mailuri, i-a văzut operațiile înregistrate. N-au timp să-și vorbească prea mult pe aeroport, dar se reîntîlnesc cîteva minute mai tîrziu în holul hotelului Intercontinental. Ea îi spune că se numește Camelia, el îi strînge mîna cu emoție și îi mulțumește pentru că n-ar fi ajuns aici fără sprijinul, perseverența și efortul ei.

Camelia e singura jurnalistă din România care a obținut un interviu în exclusivitate cu medicul Mc Kinnon. Nici Discovery - care deține exclusivitatea asupra subiectului - n-a protestat cînd ea a solicitat interviul. Și ei au fost mîndri că au întîlnit-o pe tînăra româncă.

Nu știu ce și-au spus cei doi înaintea interviului publicat vineri în Evenimentul Zilei, dar știu că în zilele de dinaintea operației și de după intervenția reușită, cei doi și-au mulțumit reciproc de multe ori. Fiecare crede că celalalt e cel care i-a salvat viața Lucicăi Bunghez.

De ce nu știți cine e Camelia? Pentru că buletinele de știri au fost mai preocupate de senzaționalul operației decît de povestea emoționantă din spatele ei.

Camelia e o Erin Brockovich. A întîlnit-o pe Lucica acum doi ani, după ce s-a străduit să o convingă să o lase să facă un reportaj despre ea. "Dacă mă lăsați să scriu despre dvs, promit că am să încerc vă ajut" a spus jurnalista și după o vreme Lucica s-a lăsat convinsă. A mers cu fotoreporterul acasă la Lucica și după ce au întîlnit-o, nici Camelia, nici reporterul n-au mai putut vorbi preț de cîteva ore. Nu văzuseră niciodată așa ceva, deși erau jurnaliști de teren "Am văzut multe la viața mea, am căutat capete prin tufișuri, am văzut răniți și morți, dar nimic nu m-a șocat astfel", mi-a spus Camelia la telefon.

Așa a început în Monitorul Expres, un ziar local din Brașov, o campanie care s-a numit Ajutați-o pe Lucica. Iar Camelia și-a început lupta ei cu autoritățile, legile și prejudecățile oamenilor ca și Erin Brockovich.

La momentul acela n-avea nici cea mai mică pregătire medicală, nu știa ce înseamnă neurofibromatoză. De atunci și pînă astăzi a făcut atît de multe dosare pentru aprobări în comisii medicale, a căutat pe net atît de multe lucruri despre maladia aceasta, încît ar putea da explicații științifice. "Mi-aș putea da licența în acest subiect", glumește ea. Și toate acestea pentru că a dorit să-și respecte o promisiune făcută în fața unei femei care i-ar fi putut fi mamă.

La 1 octombrie 2002 a început campania Ajutați-o pe Lucica și brașovenii au fost emoționați de rîndurile în care Camelia spunea că femeia, care atunci avea 45 de ani, n-a mai respirat aerul străzilor sau n-a mai văzut verdele ierbii de foarte mulți ani. Au început să-i trimită iconițe, bilete de loterie, mici daruri și atenții care au făcut-o pe Lucica să se simtă iubită.

Ca și Erin Brockovich, Camelia are un program aglomerat. N-are copiii lui Erin (sau nu știu eu să-i aibă) dar are două slujbe, una la un ziar local, alta la un ziar central, așa că muncește de dimineața pînă seara. Dar în programul acesta încărcat a trebuit să-și găsească timp să caute pe net informații despre boala Lucicăi și despre medicii care ar fi putut-o ajuta. "Începeam documentarea pe la 9 seara și încheiam dincolo de ora 1, pentru că nu aveam alt timp la dispoziție".

Așa a ajuns la cîteva clinici din Anglia, Germania și Austria. Norocul i-a scos în cale o brașoveancă stabilită la Londra care a început să o ajute. Klementina Balint Egan a găsit o clinică lîngă Oxford și, după lungi tratative, medicii de acolo au spus că pot opera tumoarea. Costurile operației s-ar fi ridicat la 12 mii de lire sterline.

A început o nouă campanie, de data aceasta de strîngere de fonduri. 12 mii de lire sterline adunate de Camelia de la cititorii ziarului brașovean sau de la oamenii de afaceri din oraș. Directorul ziarului i-a dat 10.000 de dolari, Consiliul Judetean Brasov a aprobat într-o ședință extraordinară la solicitarea minionei jurnaliste, o donație de 50 de milioane de lei. Bolnavii dintr-un salon al spitalului județean au strîns bănuț cu bănuț și au donat 68.000 lei... "E poate cea mai emoționantă donație, m-a mișcat mult gestul lor", a recunoscut Camelia.

Odată banii strînși a început calvarul vizei pentru Marea Britanie. Lucica avea nevoie de o aprobare de la Ministerul Sănătății în care să i se scrie că poate fi scoasă din țară în vederea unui tratament. Un oficial a spus însă că femeia nu mai are nici o șansă așa că n-ar trebui transportată. Pentru ca să fie scrise pe o bucată de hîrtie cuvintele "suntem de acord să meargă la tratament în străinătate" a fost nevoie de o comisie de 3 medici, de o analiză de două săptămîni, în condițiile în care Ministerul nu suporta nici o cheltuială.
În cele din urmă, orgolioșii medici au scris în documentația pentru viză "Suntem de acord cu TENTATIVA de tratament în străinătate". (Astăzi medicii români jubilează și consideră operația un succes al lor!!!!)

Dar viza n-a fost singurul obstacol care a trebuit învins pe ultima sută de metri, înainte de plecarea în Anglia. Din cauza tumorii uriașe, Lucica nu putea fi transportată pentru că nu se putea așeza pe nici un scaun în avion. Camelia a început o serie de negocieri cu Tarom ca să sponsorizeze deplasarea, dar care să și scoată din avion 10 scaune și să monteze o targă specială. Această tânără jurnalistă, perseverentă și ambițioasă (e o Erin Brockovich, v-am spus eu) a făcut dosare peste dosare, a negociat cu oameni importanți și i-a convins pe toți.

Au ajuns în Anglia, dar cum Lucica era slăbită și analizele nu o avantajau, medicii n-au riscat să o opereze și au trimis-o acasă. Nu înainte de a-i face un tratament de fortificare.

"Ce ne facem?" a întrebat Camelia disperată la întoarcerea Lucicăi din Anglia. "L-am visat pe Dumnezeu care mi-a spus că dacă ai să continui să cauți, o să găsim o vindecare", i-a spus Lucica tinerei fete care de acum era parte din familia ei.

Cercetînd în continuare, întrebînd și trimițînd mesaje tuturor celor care ar fi putut să o ajute, Camelia a primit într-o zi un e-mail de la un medic român stabilit la New York, Dinu Gangure. El i-a spus de un caz similar din America și a menționat că respectivul caz a fost subiect pe Discovery. A întrebat acolo și a găsit pentru prima dată numele Mc May Mc Kinnon.

I-a scris în martie 2003 și în aprilie, după ce i-a trimis toată documentația, toate analizele Lucicăi, Mc Kinnon a spus că ar putea să o opereze. "Tratamentul post operatoriu costă 600.000 de dolari, eu o operez pe gratis", a spus medicul.

"E prea mult" a spus Camelia care știa cît de greu strînsese cele 12.000 de lire sterline, iar medicul cu o bunăvoință supraomenească a căutat o altă soluție. A mers la Universitatea din Chicago și le-a promis decanilor că le va da cazul spre studiu în facultate, cu condiția să acopere ei o parte din cheltuieli. A obținut o reducere la jumătate. Dar și 300.000 de dolari era foarte mult pentru România.

Un nou dosar la ministrul sănătății, Bartoș atunci, pentru finanțare. Bartoș demisă, Beuran instalat în funcție. Dar cei 300.000 de dolari nu sunt aprobați de la buget.

"Întreab-o pe pacientă ce ar zice dacă aș veni eu în România" a spus medicul într-o zi. "N-am nevoie decât de aparatura care costă cam 10.000 de dolari și de un spital din România în care să pot opera". Alte dosare, audiente, întâlniri și negocieri și ministrul Beuran aprobă cumpărarea aparaturii și stabilește că operația să aibă loc la Fundeni, dar o săptămînă mai tîrziu e demis și el. Așa că banii nu mai ajung niciodată la Lucica sau spital.

Medicul român stabilit la New York, Dinu Gangure, o ajută pe Camelia tot timpul "Nu puteam suna mereu la Mc Kinnon, chiar și de la redacție, iar Dinu păstra legătura cu el."
"Ce știi despre Dinu?" o întreb eu.
"Nu l-am văzut niciodată, am vorbit o vreme cu pronumele de politețe, dar pe parcurs, pe nesimțite, am trecut la per tu. Nu știu cîți ani are, știu că e căsătorit pentru că și soția lui m-a sunat să-mi transmită mesaje de la Mc Kinnon. De la Mc Kinnon am aflat că e psihiatru, pentru că Dinu e foarte modest și nici n-am vorbit prea multe despre noi."

În decembrie 2003, Mc Kinnon stabilește că vine la începutul lui 2004 în București și după ce își cumpără biletele de avion pentru 18 ianuarie, o roagă pe Camelia: "Să nu-i spui pacientei cînd venim, să nu fie emoționată, să nu-i facem rău."

Restul e deja știut de toată lumea căci a fost subiectul principal al știrilor acestei săptămîni.

Cum a fost cînd s-au întîlnit prima dată, după ce vorbiseră aproape un an la telefon sau corespondaseră pe e-mail?

"Era obosit, dar e foarte modest și foarte sensibil. Ne-am văzut o clipă în aeroport pentru că era toată presa care vroia să-l filmeze / fotografieze, apoi ne-am văzut în holul hotelului Intercontinental. Ne-am strîns mîinile și mi-a mulțumit pentru tot ceea ce am făcut pentru Lucica. Dar eu i-am spus că nu are de ce să-mi mulțumească pentru că tot greul e pe umerii lui."

Pe Erin Brockovich a mea, pe miniona jurnalistă care s-a luptat cu ministere, autorități, a scos scaune din avioane, a adunat zeci de mii de dolari pentru o femeie căreia îi făcuse o promisiune și a convins medici să traverseze oceanul o cheamă Camelia Csiki. Ar putea fi oricînd o superbă eroină de film sau de roman și mi-ar fi plăcut să o văd la știri.

Era un subiect despre un gest aproape supraomenesc, respectarea unei promisiuni aproape imposibilă, dar și un subiect despre cum trei români care nu s-au întâlnit niciodată față în față - unul din America, altul din Anglia și altul din Brașov - au ajutat o femeie să se reîntoarcă la viață.

N-am văzut asta la știri, în schimb l-am văzut pe un domn cu barbă declarînd că "acum nu e doar un medic care a operat o tumoare uriașă, sunt doi, iar unul e român", adică el, cel care se vedea la televizor. Nu l-am văzut pe Mc Kinnon declarînd ceva pe ton de laudă personală și nici pe Camelia Csiki spunînd ceva despre drumul infernal pînă la această operație.

Și după ce v-am spus povestea celei pe care am numit-o "Erin Brochovick a mea", probabil că vă gîndiți că în fiecare dintre noi există astfel de resurse. Așa mi-am spus și eu, însa n-am înțeles de ce ne este atît de greu să le arătăm, cînd e vorba să trecem la fapte. Și, mai ales, de ce ne e greu să rămînem în umbră, la final, cînd se culeg laudele.

Puteți să faceți cunoscut efortul supraomenesc al Cameliei trimițînd adresa la care se află aceste rînduri tuturor prietenilor voștri. E atît de special tot ce a făcut ea, încît merită să fie cunoscută de cît mai multă lume, în ciuda faptului că nici televiziunile și nici ziarele nu i-au acordat atenție. Iar la radio doar Europa FM unde am vorbit eu despre ea și povestea ei.

(Dacă vă întrebați cum am aflat de Camelia Csiki, răspunsul e simplu. Miercuri seara, la Observator, fiul Lucicăi Bunghez a spus că familia lui a fost ajutată de o jurnalistă. De aici încolo, n-a trebuit decît să dau cîteva telefoane. Povestea s-a aflat, așadar, în fața ziariștilor, dar preocupați de senzaționalul cu care sunt obișnuiți, n-au mai avut timp să o vadă.)
jos palaria


Monica

papadie spune:

http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=20397

"În afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)