Cel mai pretios dar

Ma incumet si eu, la aproape 10 luni de la nasterea minunii mele mici, sa scriu aici povestea nasterii puiului meu iubit.

A fost odata un el si o ea, ce s-au intalnit amandoi la varste mature, dupa etape nu foarte roz in vietile lor, el dupa un divort extrem de dificil (sau mai bine zis in mijlocul lui), ea, dupa ani de singuratate si cateva incercari esuate de relatii. Vreme de 3 ani au dus o viata necomplicata, alcatuita din cat mai multe mici placeri, sport, filme, plimbari, calatorii in tari insorite, toate astea pe langa rutina zilnica.

Cuvintele copii si familie nu prea isi aveau locul intre ei. El avea doi copii din prima casatorie, pe care ii vedea sau nu in functie de capriciile fostei neveste. Copiii erau o rana deschisa in sufletul lui. Ea avea impresia ca pierduse trenul pentru asa ceva, dar pastra in suflet un licar de speranta si se ruga in gand mereu, cu orice ocazie, seara la culcare, sau cand intra in orice biserica, se ruga la Maicuta Domnului sa ii dea un copil. Al ei sau infiat, la un moment dat nu mai conta. Ba chiar era hotarata ca in vara urmatoare, cand planuia sa mearga in tara sa isi faca o lucrare dentara, sa inceapa demersurile de adoptie a unui copilas din orasul ei natal.

Dar cineva, acolo sus, a hotarat altceva. In toamna lui 2011, dupa o vacanta interesanta in Vancouver, reveniti acasa, ea a inceput sa se simta altfel. Nu ii era rau, era ceva nedefinit. Nu s-a alarmat cand i-a intarziat perioada lunara cu o saptamana, se mai intamplase, facuse cateva teste de sarcina la viata ei si rezultatul fusese mereu negativ (cu o exceptie, cu 7 ani in urma, cand se simtise tot asa, neobisnuit, testul fusese pozitiv dar eliminase sarcina, din motive prea triste si neinteresant de povestit aici). Nu s-a alarmat nici cand au trecut 10 zile, nici 14, dar a cumparat intr-un final cateva teste de sarcina, din cele mai ieftine...nu voia sa cheltuie prea mult pentru a n-a dezamagire pe tema asta.

In intimitatea toaletei de la servici - nu a avut curajul sa faca asta acasa - a doua liniuta rosie a testului s-a conturat clar si a stiut cu certitudine ca e insarcinata. A facut in zilele urmatoare si celelalte teste, din inertie, caci stia deja. Era cuprinsa de un soi de euforie tacuta, nu i-a spus inca lui, voia sa se familiarizeze cu noua stare. Si asa a aparut samburelul divin de viata...

Cand i-a spus lui, peste cateva zile, reactia a fost cea asteptata, nu a fost incantat. A sugerat sa nu il pastreze, s-au certat. Pe ea insa nimic nu o mai putea supara. I-a zis clar lui ca il pastreaza. El a acuzat-o ca a facut-o intentionat. A tacut. Stia ca nu e asa. Ei practicau metoda naturala de protectie, oricum nesigura, dar chiar nu facuse nimic, ea, sa ajute soarta. Copilul asta era cadoul lui Dumnezeu si Maicutei Domnului catre ea, raspunsul la rugaciunile ei tacute, dar intense si fierbinti. Si mai era cineva, acolo sus, care-i trimisese minunea, era convinsa: mama ei, plecata prea devreme acolo. Cu ani in urma, la cateva luni dupa moartea mamei, ea ramasese insarcinata prima oara, dar nu fusese suficient de matura sa isi implineasca soarta. Acum insa era momentul, era mai mult decat pregatita.

Marea ei spaima era varsta, citise atatea despre riscurile sarcinii si nasterii la varste mature, avea 41. A mers cu constiinciozitate la controalele medicale, la ecografii, la cursuri prenatale, si-a supravegheat corpul ca niciodata inainte, caci purta o comoara acolo. Samburelul evolua de la o eco la alta, pozele incepeau sa se adune, a venit si trecut cu bine si amnicenteza. La aflarea rezultatelor la amnio, ea a izbucnit in plans de fericire, acolo pe pat in cabinet la medic, stransese prea multa tensiune. Cu ocazia amnio a aflat si ca samburelul e baietel 100%, ceea ce i se spusese dealtfel si la a doua eco...desi ea nu vazuse nimic concludent, tehniciana era foarte hotarata: c'est un garçon.

Sarcina a decurs bine, ar fi trebuit sa spuna perfect daca nu ar fi fost o usoara hipertensiune si diabetul de sarcina, dar s-a bucurat si de astea intr-un fel, ca ii ofereau ocazia sa fie urmarita medical saptamanal. Mai putin placute erau injectiile cu insulina de patru ori pe zi, dar ea trecea peste toate cu starea aceea de euforie retinuta care nu o mai parasise de atunci.

Si asa a trecut toamna tarzie, iarna care a fost foarte blanda in anul acela, lucru neobisnuit la Montréal, apoi a venit primavara si un inceput de vara foarte calduros. Inaintea ultimei ecografii, doctorita a intrebat-o bland ce ii spune inima, cum vrea sa nasca. Ar fi vrut mult sa incerce experienta naturala, i-a cerut sfatul doctoritei si i s-a raspuns: pot sa te las sa incerci daca vrei, dar te vei chinui niste ore, multe probabil, pana vom ajunge la operatie. Asa ca a hotarat cezariana, in ziua de joi, 21 iunie 2012, cea mai lunga zi a anului si in mod sigur, cea mai frumoasa din viata ei. De cum a aflat data, i s-a parut o zi buna si aducatoare de noroc.

Si a venit ziua cea mare. Avea un sentiment straniu in dimineata aia: am venit sa nasc. Echipa medicala era formata din tinere, dragute si binedispuse, doctorita ei pe care nu a recunoscut-o din prima sub masca si cu ochelari pe nas, si un anestezist simpatic si bland, care a insotit-o pe tot parcursul operatiei, pana la reanimare, a incurajat-o mereu cu vorbe bune si glume. Se simtea ca intr-un serial de genul E.R. Totul a decurs bine, nu ii era frica, nimic nu parea de speriat, nici cand i-a bagat acul in spate pt anestezie, nici starea de usoara greata (i-a zis imediat anestezistului, i-a pus ceva in perfuzii si a fost ok). Cand au facut incizia nu a simtit absolut nimic, nimic din senzatia aia de presiune de care citise, la cezariene, sau ca ii umbla cineva pe acolo. In vreo 10-15 min l-au scos pe Eric, era foarte sus dupa spusele doctoritei si deloc grabit sa iasa. Nu a plans in primele secunde, pana i-au aspirat secretiile, i l-au aratat , era roz si grasun (3,850 kg si 52 cm, apgar 9), cu ochii inchisi si bosumflat, suparat ca a fost scos asa repede. Apoi a inceput sa planga, si a fost cel mai frumos sunet auzit de ea vreodata, si a inceput sa planga si ea, fara sunet. I l-au adus infasat, i l-au sprijinit de un brat si l-a pupat si l-a mirosit si a invaluit-o cel mai frumos parfum din lume, cel de bebelus.

Eric este un bebelus de o frumusete aproape incredibila, ei nici acum, dupa aproape 10 luni, nu ii vine sa creada ca ea l-a facut. Blond roscat, cu ochi mari caprui aproape negri, gene lungi si negre, o gurita perfecta, ca un boboc de trandafir, o frunte larga si bombata si o piele de portelan. Factorul cra cra, desigur, dar poate mai mult decat atat. Preotul care l-a botezat l-a numit minunea lui Dumnezeu, educatoarea de la cresa ii spune beauté et bonté. A venit pe lume cu o privire blanda si intelegatoare in ochisori, incat stii sigur ca va fi un om bun, e un copil calm, pasnic, toujours de bonne humeur, pentru care plansul e ceva foarte rar.

Acum a crescut si este foarte activ, merge de-a busilea si sprijinit de mobile, rade cu hohote toata ziua si ne incanta si ne inveseleste fiecare zi cu prezenta lui luminoasa. E un copil anti-stress! Desigur, ca orice baiat, face si boacane, trage si rastoarna tot ce ii pica sub mana, are o curiozitate si o prezenta extraordinare. Ii plac oamenii, copiii, nu e deloc sfios, se uita cu atentie la toti, de multe ori cu gurita cascata, de murim de ras si ne topim de dragul lui.

Asta e povestea noastra, a mea, o mamica obisnuita si a minunii mele Eric, cel frumos, cuminte si istet. Facem parte din piersicutele de iulie-august 2012 (caci DPN-ul lui era 1 iulie), alaturi de alti copii frumosi si minunati si mamicile lor. Nu stiu ce sa mai adaug, decat ca viata mi-a fost binecuvantata de cand il am si ii multumesc in fiecare zi Maicutei Domnului si mamei mele din cer pentru nepretuitul lor dar.

Laura32 spune:

Fleur , impresionanta povestea ta . Sa-i dea Dumnezeu Ericutului drag , multa sanatate , fericire si muuuult noroc in viata , iar voua, numai bucurii alaturi de el . Te pup cu drag !

ali24 spune:

Fleur ce frumos si emotionant ai povestit.mi au dat lacrimile de 2ori pana am citit.
Mi a placut si felul in care il descrii pe ericutzul tau frumos.se vede si se simte ca esti o mama fericita si mandra de feciorul ei.va doresc tot binele din lume si sa fiti sanatosi si fericiti 100de ani sa va puteti bucura unul de celalat.
Intradevar minunile exista.

vera_l spune:

m-a emotionat mult povestea voastra fleur,frumos scrisa.Sa va bucurati unul de celalalt pana la adanci batraneti!:-*

Fleurdelise spune:

Multumesc fetelor, si voua sa va traiasca piersicutele sanatoase, fericite si norocoase!

desprecopii spune:

Sa iti traiasca puisorul draga mamica si sa iti aduca numai bucurii!
Foarte frumos ai povestit nasterea puiutului Eric.

IIuli spune:

Fleur,
Multumim. M-am emotionat mult. O sa scriu si eu povestea nasterii lui Mihaita.

ilenutza spune:

Fleur fff frumos povestesti
Se vede ca te-a implinit puiutul tau

Numai bine si iubire va doresc

Pup

Ca_Mila spune:

Felicitari Fleur

roxypuy spune:

Ffff frumos :) lesne de inteles k imi siroiesc lacrimile pe.obraji...m-am emotionat f tare. Este inca o dovada ca Dumnezeu exista si minunile se intampla! La noi se pare ca e odiseea minunilor :))
O sa-mi fac timp sa postez si eu povestea minunii mele, am scris-o dej pe post de stimulent si incurajare pt colegele mele de suferinta de la aspirante :)
Va pup cu drag Fleur si va doresc sa va bucurati de mica minune :*