Silver Linings Playbook

Incep prin a spune ca imi lipseste Ocebine ... o vreau inapoi sa ma cert cu ea la filme ...

Uite incerc sa negociez cu stapanirea, asta :

- ii dati un pass numai pentru filme si ii dati voie sa vorbeasca numai cu mine , ca eu tin la tavaleala si cu nimeni nu m-am mai contrazis asa de interesant, pe atat de multe pagini si despre atat de multe filme ca Ocebine. Ce poate fi mai provocator decat sa vezi aceleasi filme si sa le intelegi atat de diferit, sa te enervezi, sa combati pe atatea pagini si in final fiecare sa ramana la parerea initiala ?

Ok - asta a fost manifestul meu impotriva excluderii lui Ocebine.

buflea spune:

Acum despre filmul asta ...

Am deschis subiectul asta ca sa aflu, de la voi sau din disputele cu voi, de ce nu mi-a placut ...

Adica e mult spus nu mi-a placut, nu m-a impresionat, ceva, nu stiu ce, i-a lipsit acestui script, a fost ceva fortzat sau insuficient reliefat ... nu stiu, nu stiu ce a fost, dar ceva i-a lipsit.

Totusi Viviana mi-a dat un review, pe care am sa-l copiez mai jos, care mi-a placut foarte mult ... review-ul mi s-a parut mai bun ca filmul .

Deci, pe fundalul unei povesti de dragoste, filmul cred ca vrea sa scoata in evidenta lupta unui bipolar cu "normalitatea", sau mai bine spus cu limitele normalului asa cum sunt ele definite de societetate ... scriptul mai vorbeste despre acceptare, despre lipsa de incredere pe care o inspira o persoana diagnosticata, cumva despre sansele putine pe care noi, normalii, le acordam acestor oameni si mai vorbeste despre "nebunia normalilor" care nu face decat sa-i bulverseze pe cei care incearca sa se incadreze in ea ...

Am sa mai spun ca Bradely Cooper joaca bine si Jennifer Lawrence joaca fantastic ... parca e mai ciudata si mai inversunata si mai crazy si parca se simte mai bine in pielea personajului decat B. Cooper ... mi-a placut cum indragostita fluturi de el, are atata determinare in a-l face sa o vada si atata ura pe faptul ca nu poate ... cred ca e primul film de dragoste in care parca romantismul lipseste complet. Si nu mi s-a parut prea depasit de realitate, ceea ce ma face sa ma intreb, oare romatismul este pe cale de disparitie, sau apartine numai noua, normalilor societatii ?

Deci ? L-a mai vazut cineva ? Poate cineva sa-mi spuna de ce nu m-a impresionat ? A citit cineva cartea ? S-o citesc, ca dupa film, nu prea imi vine ...

Iata review-ul gasit de Viviana ...e in engleza, imi pare rau, mi-e greu sa-l traduc:

I am bi-polar. I have been that way since I was a young man. I am approaching 60. I have been in treatment for many years. There have been relapses and time spent in hospitals. There have been good times. Before I received good treated, I left a trail of emotional, professional, and relational disaster behind me. It broke apart the lives of others as much as it did my own.

I did not know what to expect from this movie. It is a stunningly accurate trip into the mind of a BP sufferer. It shows the disease from the outside, too. It is amazing in its accuracy. The mood swings, the detachment from reality, the failure to learn from past errors are there. Here is a guy who has so messed up he is in the hospital. He is released into the custody of his parents. He improves himself physically yet cannot see what he has done, what he is now, and what the future portends with any sort of reality.

There are other situations in the film which mirror the BP life. There are job losses, broken relationships, unlimited optimism, anger, and a feeling that no one understands you. But he doesn't even understand himself. He thinks he is the only sane person around. He is in complete denial yet goes along with treatment just to get along with others.

The obsession with his estranged wife drives him. Everything he does is to make himself look desirable to her.

Then there is the hair trigger and the propensity toward violence which ultimately put him into the hospital. He has the belief that he sees with much more clarity than anyone else. There is also the hatred of medications and the belief that he doesn't need them.

Yet, there is hope. There is no miraculous cure. There is a negotiated peace between his illness and the way he must be to survive in the world.

The only thing I felt was missing was the crushing depression. But I understand that. Depression makes for lousy movies. The film is strictly about a manic life that wants to be better but cannot accept that he is badly off dead center normal.

If you are bi-polar and under control, see this film! If you live with or deal with a BP, see this movie. If you are untreated, you won't get it because BP clouds the mind.

My new wife and I went to see it. Up front I told her that I had this mental illness. She still married me. She is a health care worker with an understanding of illness and of treatment. After the film she asked me what I thought.

I told her that I was a bit frightened to tell her that the portrayal is spot on and that I had seen all of it before.

But like all bipolar sufferers, I wanted her to know that "I was never that bad." The truth is, I was....but we BP people don't handle reality all that well.

columbiana spune:

Inca n-am vazut filmul, e pe lista, sunt foarte curioasa acum, review-ul e superb; in plus am avut tangenta cu un om cu tulburarea BP, o persoana extraoerdinar de corecta, de bun simt si inteligenta.

pina atunci vreau doar sa te asigur ca nu, romantismul nu va apartine doar voua, oamenilor normali. incredibil de cit romantism pot da dovada si anormalii...

A afecta calitati si talente pe care nu le avem inseamna a obliga pe ceilalti sa observe ridicolul si defectele pe care le putem avea

boticelina spune:

Si eu am vazut Silver Linings si l-am gasit destul de slabut, n-am inteles de ce era inclus in line-up-ul pt Oscar. Poate mi s-a parut asa din cauza ca am vazut in 3-4 zile si celelalte filme cu sanse de Oscar (Django, Argo, Life of Pi)...

Mi-au placut dialogurile alerte, Jennifer Lawrence si familiile destul de disfunctionale dar aparent normale. Si mi-a displacut story line-ul perfect previzibil, cu happy end, very hollywood-ish Il inscriu la categoria film de weekend, cu popcorn si o stacana de Pepsi.

roxanaz spune:

eu am citit doar cartea, pot sa scriu?

buflea spune:

Daaaaaaa, roxana, scrie ca vreau sa vad daca o citesc si eu s-au nu ...

Poate mesajul filmului sa fi fost ca si oamenii cu dizabilitati merita sa iubeasca si sa fie iubiti ?

columbiana spune:

Roxana, cine a scris cartea? ma gindesc ca ar fi mai bine s-o citesc inaintea filmului.

n-a mai vazut nimeni filmul, sa vina cu alte concluzii? sa nu ma mai minunez de cea de mai sus

buflea spune:

Mi se pare mie sau te minuneaza concluzia mea in mod negativ ?

Poate nu m-am exprimat clar, filmului asta ii lipseste ceva tehnic care sa atinga spectatorul, nu stiu ce ... de asta ma intre daca a mai simtit cineva asta dupa ce l-a vazut.

Ah ! A mai fost ceva ce nu mi-a placut - toate cadrele sunt filmate foarte de aproape, fetzele sunt foarte mari pe ecran, e multa agitatie in care camera se misca, se vorbeste rastit, printre dinti, se fuge mult si se poarta dialoguri din fuga ... e obositor, lipseste blandetea care sa creeze rezonanta cu personajul ... eu am plecat de la film cu impreisa ca bipolarii astia sunt foarte agitati cu tendinte violente. Nu cred ca sunt asa, review-ul ala spune clar ca filmul evita momentele de depresie, in care probabil sunt sfasiati de durere. Evita si momentele de normalitate a unui bipolar ... ca doar nu or fi tot timpul sus sau jos, sau sunt ?

Probabil ca este o boala a extremelor, ori foarte "high", ori foarte "low" si este confuzant pentru un om normal ... pe de alta parte, si cei din jurul lui, parintii, prietenii ... se comportau cam la fel - se agitau, vorbeau mult si mereu pe un ton de repros, si Tiffany, desi indragostita, parca tot filmul a fost incrancenata ... parca nimeni din film nu este prea normal.

Chuny spune:

Buflea, mai bine discuti atunci filmul din punct de vedere tehnic, ca la partea cu "mesajul" e mai complicat, e nevoie de un receptor si nah ... întelegi tu ...

buflea spune:

Nu te inteleg nici pe tine...discut filmul din toate punctele de vedere ... Mesajul filmului nu m-a atins, poate pentru ca tehnic a avut niste probleme, poate scriptul nu a fost ecranizat bine, poate originalul nu e scris cum trebuie, pe intelesul necunoscatorilor acestei boli.

Ca sa ma fac de ras pana la capat, nici nu sunt sigura care e mesajul filmului:
- ca trebuie sa ii privim cu toleranta pe bipolari pentru ei chiar incearca ?
- ca trebuie sa lupti, aproape agresiv, pentru a-i castiga dragostea ?
- ca intelege realitatea diferit si trebuie mereu sa lupti cu el ca sa o perceapa corect ?

Daca vrei sa insinuezi ca nu am inteles mesajul pentru ca eu nu sunt receptiva la cei cu probleme mintale, gresesti ... sunt curioasa si dornica sa ii inteleg, ca atunci cand interactionez cu ei sa stiu cum sa ii evaluez si sa nu gresesc.

Ma astept ca genul acesta de filme sa fie facute pentru cei ca mine, care nu au un focus in viata pentru bolile mintale, dar sunt deschisi la informatii despre ele, sub forma de cultura generala.
Daca mesajul acestui film nu a ajuns la mine, inseamna ca ori nu am inteles eu ceva, ori nu e facut suficient de bine ...asta incerc sa aflu prin acest subiect.

Apropo - nici macar titlul nu l-am inteles

Donia spune:

Am vazut filmul si mi-a placut foarte mult.
Concluzia mea, in urma vizionarii filmului si nu numai, e ca normalul nu exista. Sau daca exista, atunci suntem cu totii deviati. Unii mai mult, altii mai putin, unii diagnosticati, altii nediagnosticati (inca).

Mi-a placut foarte mult felul in care au reusit sa arate faptul ca personajul principal, Pat - diagnosticat - incerca din greu sa se integreze intre asa zisii normali... care numai normali nu erau.
Prietenul cel mai bun care mima o satisfactie de sine inexistenta si care aparent avea o viata de famile perfecta si o cariera de succes, dar care de fapt era la capatul puterilor, cat pe ce sa clacheze....
Tatal lui, care avea o obsesie aproape nesanatoasa fata de echipa lui favorita si caruia ii fusese interzis accesul pe stadion dupa ce se luase la bataie in mod repetat cu alti fani...
Fata frumoasa care intrase in depresie in urma mortii sotului si care isi trata durerea culcandu-se cu orice persoana care ii iesea in cale...
Fanii de la stadion, care erau rasisti si bullies...
Respectabilul medic psihiatru, mereu corect si la costum, dar care in weekend isi picta pe fata culorile echipei preferate...

Iar ironia majora este ca de cate ori avea loc un incident, automat toate privirile acuzatoare se intorceau spre Pat, cel diagnosticat - etichetat ca un trouble maker.
De exemplu scena de pe strada in noaptea de Halloween, cand Tiffany a inceput sa strige ca a fost atacata de Pat, iar trecatorii au sarit sa o apere, desi el nu facuse absolut nimic. Iar cand politistii au ajuns la locul incindentului l-au acuzat direct pe Pat, pentru ca il stiau cu probleme. In final ea le-a spus ca nu se intamplase nimic si l-au lasat in pace.
Sau la stadion, cand bullies s-au luat de un grup de emigranti si in final o gramada de oameni au ajuns sa se incaiere, in timp ce Pat incerca din toate puterile sa stea deoparte - dar privirile acuzatoare ale politistilor tot catre el s-au indreptat.
Concluzia? Un diagnostic de boala mintala e un stigmat.

Mie filmul nu mi se pare o poveste de dragoste. Il vad mai mult ca pe o calatorie spre atingerea unui echilibru. Personajul principal pleaca din pozitia in care are asteptari nerealiste si initial lupta pentru a atinge aceste asteptari, dar in timp isi stabileste alte teluri si cauta sa-si traiasca viata intr-un echilibru, navigand printre provocari. Provocari care pentru el vin atat din interior, cat si din exterior. Lupta si cu boala lui, cu proprii demoni, dar si cu piedicile pe care i le pune societatea, pentru ca e un om etichetat.
Si de fapt lupta asta pentru echilibru este evidenta si in ceea ce priveste restul caracterelor, pentru ca fiecare are propriile ape tulburi de navigat.
Dr Patel, psihiatrul, ii tot repeta lui Pat ca trebuie sa-si gaseasca o strategie, si de fapt cred ca asta facem cu totii zi de zi, ne cautam strategii de adaptare. Incercam sa impacam ceea ce avem de oferit cu ceea ce ni se cere si incercam sa mentinem o balanta intre cine suntem si cine ni se cere sa fim in toate rolurile noastre sociale.

Mie filmul asta mi-a dat o energie extraordinara, il recomand din toata inima.