probleme cu mindra de 15 ani(2)

<<<Topic precedent

---

Carra, nu-s foarte multe mame aici cu copii adolescenti, ca sa vorbeasca din experienta de mama. Interventiile sunt din postura de foste adolescente, asa cum au trait si au simtit atunci. Si evident, cum spera ca vor proceda la varsta adolescentei copiilor lor.
Deci, te rog...

Rufus, Tora si iadele

michelle-usa spune:

Rufus, poate ar trebui sa specifice fiecare daca are /avut adolescenti si vb din experientza.
eu am avut 2(fata si baiat la virste de 14-19 ani) in grija pt 3 ani.





michelle

bird70 spune:

NU, nu este acelasi lucru. Cum poti sa spui ca o copila de 15 ani are la fel de multa minte si capacitate de-a se proteja decat o femeie de 20 de ani? Un barbat de 27 de ani se uita dupa o copila numai daca are nevoi predatoriale. E nefiresc ca un barbat adult sa isi doreasca sa aibe o relatie cu un copil. In acest caz nu exista egalitate, nu exista respect (vezi mesajele obscene). Un barbat adult normal si echilibrat este oripilat la ideea unei relatii cu o copila. Ma intorc iarasi la exemplul personal, dar sotul meu la 27 de ani avea copii de 8 ani si 1 an, facultate terminata, un job bun, o emigrare la activ, etc. Cum sa se uite dupa o copila? Mi se face pielea de gaina doar la gandul asta . Ala nu e barbat care incearca sa vrajesca un copil, ala e pedofil, bolnav la cap rau de tot si merita sa faca puscarie. Macar asa sta departe de societate o vreme.


Daca ai fi fata mea de 15 ani si ai fi ingradostita de un barbat de 27 de 27 de ani care iti trimite mesaje obscene, as sta cu tine si as discuta despre indivizi cu comportament predatorial, cum isi cauta victime tinere si lipsiite de experienta. Ti-as explica ca nu voi accepta sa devii o astfel de victima. Oricum, eu nu as fi ezitat nici o secunda, ma duceam direct la politie, ma duceam la ziare, ii puneam poza prin cartier sa-si pazeasca parintii copiii de el.


A sta acasa o zi nu este ilegal si nici imoral. Eu si la lucru am un numar de zile pe care le pot lua daca sunt bolnava. Nu trebuie sa duc o hartie de la doctor decat daca lipsesc mai mult de 2 zile la rand. Zilele astea le pot folosi daca sunt prea stresata, prea obosita sau am probleme personale care trebuiesc rezolvate si care imi provoaca stres si nu ma pot concentra la lucru. La fel si pentru copii, este ok sa iti iei o zi libera de la scoala din cand in cand, cu aprobarea parintilor, mai ales daca aceasta zi are un efect pozitiv in viata ta. Incearca sa privesti imaginea intreaga, beneficul pe termen lung si nu doar bucatica aia, ziua aia, cele 4 lectii pierdute, etc.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

bird70 spune:

Intreb si eu daca aveai unde sa te duci si care era planul de viitor? Parintii tai in loc sa se certe cu tine zilnic mai bine stateau de vorba cu tine sa afle cum ai sa te descurci daca pleci de acasa.


Si cum i-a mers pe termen lung?

Banuiesc ca erau probleme cu parintii din moment ce amandoi copiii ati fost atat de rebeli si opozitionali. Eu nu ma cert cu copiii mei, nu exista stres in casa. Pentru mine a fost foarte important sa-i invat de mici sa isi controleze frustrarile. E un skill extrem de important. Eu nu discut cu copiii daca tipa, daca ridica vocea, daca se rastesc la mine. Daca doresc sa imi comunice ceva, sa ceara ceva, trebuie sa o faca politicos. E adevarat ca nici eu nu tip si nu ma manifest parca mi-am pierdut mintile. E o chestie foarte utila si la noi a functionat.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

michelle-usa spune:

chiar si eu sunt curioasa cele care spuenau ca fug de acasa chiar ar fi facut-o ori era doar amenintzare care se prindea?

deci daca ii pedepsesti, pui limite...etc. nu e bine ca fug de acasa si ajung rau, daca ii lasi de capul lor iar nu e bine ca tot rau ajung.



michelle

Carra spune:

De la bun inceput, as vrea sa precizez ca nu critic pe nimeni si nu dau sfaturi nimanui, fiindca nu-mi permit si nu sunt in masura sa o fac. Tot ce fac este sa-mi exprim experienta si parerile proprii.

Cateva precizari preliminare, ca sa zic asa: am crescut intr-o familie calda, calma, vesela si iubitoare, in care parintii mei s-au iubit si respectat. Nici eu, nici fratele meu (cu aproape 9 ani mai mare) nu am auzit certuri sau cuvinte urate, iar violenta fizica a fost inexistenta.

Asadar, eu, ca adolescenta:
1. nu am fost rebela, desi nu am stiut niciodata de frica parintilor. Nu mi s-a interzis nimic, poate de aceea nici nu am simtit nevoia de a demonstra nimic, deoarece frica nu exista. Exista, insa, rusinea. Nu as fi facut niciodata nimic din ceea ce i-ar fi mahnit pe parintii mei. Habar n-am cum ne-au indus parintii acest sentiment. Cert este ca eram implicati in orice decizie privea casa si familia, inca de cand eram destul de mici. De pilda: unde ati vrea sa mergem in concediu? Ce canapea, dulap, etc. ati vrea in camera voastra? Cu ce culoare vreti sa varuim in camerele voastre? Ce ati vrea sa mancam maine? In fine, ati prins ideea - eram tratati de la egal la egal, desi (presupun) in ultima instanta, parintii luau hotararea. Noi, insa, ne simteam importanti si respectati.

2. am fost mereu premianta, inclusiv la toate cele 3 olimpiade nationale de romana la care am participat si am intrat prima pe lista la liceu, desi nu sunt vreun pui de Einstein. Cred ca am fost doar un elev inteligent (ca alte milioane de elevi din lumea asta), ambitios si plin de respect pentru profesori (da, am avut norocul de a avea profesori seriosi si devotati meseriei), in special pentru profesoara de romana. Bucuria pe care o simtea cand obtineam rezultate bune era un stimulent fantastic pentru mine, asadar meritul ii apartine pe deplin.

3. nu am trecut prin criza adolescentei si nici nu am simtit conflictul dintre generatii, fiindca parintii mei au fost mereu atenti la nevoile mele, fara a se baga in sufletul meu. Mama imi zicea intruna: "orice ai face si orice problema ai avea, vino la mine si gasim impreuna o solutie". Bine, in anii 85/89, cand eram eu in liceu, marea problema era vreo sarcina nedorita, dar chiar si asa stiam ca in mama voi gasi sprijin neconditionat, fara certuri si reprosuri inutile, desi nici la felicitari nu m-as fi asteptat. Consecinta este ca mi-am inceput viata sexuala dupa terminarea liceului, la 20 de ani, in 90, cand stresul avortului nu mai exista (nu ca as incuraja neaparat avortul, dar asta e alta discutie).

3. neavand restrictii, nici nu am simtit nevoia sa depasesc limite. Din fericire, anturajul (ca s-a pomenit despre el aici si cred ca este foarte important) nu era prea tentat de orgii si betii monstruoase, cu toate ca aveam acces si la bautura si la tigari (alte droguri pe atunci nu prea existau).

4. imi amintesc ca ii spuneam mamei: "sambata viitoare m-a invitat X la majorat, dar eu nu prea am chef sa merg". Raspunsul mamei: "fetita mea, daca nu te distrezi acum, cand esti tanara si fara griji, atunci CAND? Hai sa ne uitam in dulap si sa gasim ceva frumos cu care sa te imbraci".

5. primul prieten, la 15 ani (el tot 15 ani). Mama: "vai, cand va vad ce copii frumosi si inocenti sunteti, parca intineresc si eu. Si, mama, te rog, decat sa va pupati la coltul blocului ca sa barfeasca vecinii, mai bine stati in camera ta, iar eu va duc niste prajituri." In felul acesta, mi-a cunoscut prietenul si a creat o legatura cu el. Apoi, cand plecam in concediu cu parintii, imi spunea mereu sa-i cumpar si lui ceva, oricat de mic, fie si o ciocolata, ca sa stie ca m-am gandit la el cat am fost plecata.

6. in stransa legatura cu punctul anterior: eram in clasa a noua si, din motive de serviciu, ambii parinti au fost nevoiti sa plece pentru cateva zile, fratele meu era deja la facultate in alt oras, asa ca ramaneam singura acasa. Mama l-a abordat pe prietenul meu: "uite, noi trebuie sa lipsim cateva zile. Ma bazez pe tine sa ai grija de fata noastra si de casa in timpul acesta". Inutil sa spun ca nu s-a intamplat nimic scandalos in lipsa parintilor - chestie de respect, incredere si responsabilizare la 15 ani.

7. prietenii mei aveau acces oricand la mine, in camera mea, fara ca parintii sa intre peste noi. Mama ne pregatea mici gustari si ma chema sa le iau din bucatarie. Rezultatul: cunostea anturajul, iar prietenii mei se simteau in largul lor la noi.

8. petreceri, majorate etc. Mama: "te rog sa-mi lasi un numar de telefon unde te pot gasi. In plus, decat sa umbli noaptea pe strazi, mai bine vii dimineata, cand se lumineaza". Inutil sa spun ca nu m-a verificat NICIODATA.

Of, m-am lungit muuult prea mult si precis am omis o gramada de exemple. Ideea este ca eu STIAM ca parintii sunt preocupati de siguranta mea, stiam ca ma iubesc si ma sprijina orice as face, stiam ca parerea mea conteaza, stiam ca imi respecta intimitatea si preferintele. Rezultatul: am avut libertate 100% si nu am facut nici o greseala majora, care mi-ar fi periclitat siguranta sau viitorul. Cum au reusit? Nu am o reteta clara, dar sper ca exemplele sunt ilustrative.

PS: Experienta de profesoara de adolescenti ramane pe alta data, ca deja am sarit calul.

michelle-usa spune:

eu nu am fost un copil rebel(confirmat si de tata chiar astazi cand l-am intrebat),nu am fost batuta , nu am fost pedepsita decat f. rar, avem limite care le stiam si nu le incalcam.

de ce? cred ca pt ca pur si simplu ma simteam groaznic sa il dezamagesc pe tatal meu si sa il aud ca imi tzine morala.

stiu ca imi reamintea mereu "sa am grija ce fac, pe unde umblu, dar sa nu-l fac de rusine", cam astea erau vorbele lui.

am avut si eu momentele mele dar sa le vb urit, sa fac timpenii de astea, ce spuneti voi pe aici, pt mine erau ceva de neimaginat.
poate erau alte vremuri...

eu am avut o relatizie f. buna cu tatal meu...mergeam de placere la plimbari cu el, mergeam si in statiune impreuna cate 2 saptamani la 18,20 de ani.
ma lasa la discoteca dar ma astepta afara, sau imi spuena la ora la care sa vin nu mai tirziu de 10-10:30 (vara in vacantza) si cred ca aveam vreo 17 ani....desigur ca la vremea aia nu-mi convenea, dar acum ii inteleg sensul.
daca imi faceam vreun prieten il prezentam....mergeam si impreuna la cafea...cu citiva dintre ei, a ramas si acum prieten

de fapt tata avea farmecul de a te face sa te simti bine, imi creea asa o importatza...ma simteam tratata cu consideratie si multa , multa dragoste.

eu ma simteam mindra sa merg cu tatal meu de bratz, poate si pt ca se imbraca elegant si il cunostea lumea in oras fiind oras mic. uneori treceam pe la el, pe la servici si veneam amindoi acasa...si vorbeam, vrute si nevrute...

tin minte ca, cu el am fost pt prima data in bar, el isi comada o cafea mie un suc ceva. iar o data pe la 22 de ani mi-a comandat un martini, care nu mi-a placut

cu el mi-am cumparat primii pantofi cu toc, desi noi plecasem sa cumparam pantofi de scoala in calsa a 9-a, nu mai spun ce scandal am avut cu mama acasa.

cand nu avem bani desi eram pe salariu, imi punea in geanta fara sa stiu citeva hirtii.

astea sunt momente care le-am avut cu tatal meu si le voi pretui pt totdeauna.

de asta spun ca pt un copil sa se rupa de parinti la o virsta asa de mica 14-15 ani ...este o pierdere pt el.

michelle

Carra spune:

Rufus si Tora, desi scriu de putin timp pe forum, eu il citesc de foarte multi ani, asa ca mi-am format o parere despre voi. Mie imi pareti niste persoane responsabile, inteligente si realiste. Sunt sigura ca si fetele voastre vor fi la fel, caci eu cred sincer in puterea exemplului. E doar o chestiune de timp si ragaz de gandire sa gasiti solutia cea mai potrivita pentru fiica voastra. (Of, am zis ca nu dau sfaturi, insa nu ma pot abtine: eu as responsabiliza-o, i-as da ceva serios de facut, ceva de care sa depinda, cel putin la prima vedere, bunastarea cuiva care este foarte important pentru ea, dar care nu are resursele fizice, psihice etc. in acest sens. Oare asa ceva nu ar functiona?)

Am prieteni care sunt divortati, recasatoriti si au copii atat din casniciile anterioare, cat si copii din casnicia actuala. Au intampinat probleme similare, deci... nu sunteti singuri (nu ca asta v-ar consola cu ceva in momentul acesta...). La ei solutia a venit greu, in timp, cu multa rabdare si comunicare din partea tuturor, dar... a venit!

ch_dana spune:

Carra, suntem de aceeasi varsta si ce ai scris tu as fi putut scrie si eu...ah, in plus ca mergeam impreuna cu mama la demonstratiile din Piata Universitatii din 1990. Am fost impreuna inclusiv in infamul 14 iunie, noroc ca am avut ingeri pazitori deasupra capului...

Cred ca libertatea asta "supravegheata de la distanta" e cheia, increderea si responsabilizarea...sau poate nu e atat de simplu...e greu de zis, pe atunci lucrurile erau mult mai putin complicate.

alinuk spune:

prezent si eu cumva in randul rebelilor 'controlati'

nu aveam 18 ani
Nu imi mai amintesc motivul, dar stiu ca ai mei mi-au interzis la un moment dat sa merg intr-o excursie (era de vreo trei zile, fara profesori), desi eram ft relaxata cu programul de iesiri, party uri... conditia era sa stie unde sunt, sa ma tin de scoala si sa respect cateva reguli de bun simt .
Stiu ca le-am lasat o scrisoare in care le explicam ca nu au dreptate ca imi pare rau ca nu le respect decizia, si am plecat, chiar fara acordul lor.
Mi-am asumat decizia si gata.
Evident ca m-am intors acasa..si le-am spus ca era mai important pt mine sa merg in excursia aceea decat sa ma supun pedepsei lor


eram in facultate
Aveam un iubit cu care parintii nu erau de acord... (viata a demonstrat ca era baiat bun de tot... chiar daca nu mi-a devenit sot..ei sigur..oricum niciunul dintre urmatorii 'exi' sau prezentul nu s-au ridicat la nivelul meu..mai exact al pretentiilor lor)

Iar pentru ca erau departe fizic de mine si nu aveau control asupra a ceea ce fac... singurul resort erau banii, iar la un mom dat au incercat un santaj... nu mai primesti bani de aia aia...
Desi nu era in acord cu principiile lor, m-am angajat intr-un club de bowling si biliard si nu am mai avut nevoie de bani de la parinti


in fine.. cam ce pot sa spun este ca depinde mult de personalitatea si determinarea adolescentului, in opinia mea e mai riscant sa actionezi/reactionezi in forta cu un adolescent care seamana cu ce eram si eu in adolescenta




Alinuk
si ostrogotzii din dotare: Andu mik (3 ani) si Teo voinik (5 ani)


De dragul Artei



............................................................................
Nimic nu-i intamplator!
............................................................................

alinuk spune:

consider cumplit de greu pentru un adolescent de dus pe umeri asa ceva...

(la nivel emotional in primul rand)

Alinuk
si ostrogotzii din dotare: Andu mik (3 ani) si Teo voinik (5 ani)


De dragul Artei



............................................................................
Nimic nu-i intamplator!
............................................................................