Pierderea unei persoane dragi

am pierdut-o pe mama, in ziua de Rusalii s-a dus. azi se fac 9 zile.
ce simt? nici eu nu stiu ce simt, e un amalgam de ganduri in capul meu de nici nu stiu cum sa le mai ordonez si ce sa mai cred despre ele...

am plans la moartea mamei, insa in acelasi timp parca inca nu realizez ca s-a dus... si in sicriu cand era, parca o vedeam ca doarme, ii vedeam pieptul miscandu-se in ritmul respiratiei, nu acceptam ca nu mai respira, ca nu mai e vie. in zilele imediat urmatoare dupa moartea ei, ma trezeam cu gandul ca trebuie sa merg la spital (a murit la spital, unde a stat 3 sapt. internata) sa-i duc ceai, mancare, ce mai are nevoie. dupa cateva secunde realizam ca nu mai am de ce sa merg la spital...

parca e totul un vis urat din care cred ca ma voi trezi la un moment dat.
am trecut prin aproape aceeasi situatie acum 14 ani, cand l-am pierdut pe tata. macar atunci m-am alinat cu mama, a suferit impreuna cu mine. acum sunt singura in suferinta mea, pt. ca nu mai am frati sau surori cu care sa o impartasesc. am un sot si un copil de 2,6 ani, insa sotul nu poate sa ma inteleaga pe deplin, nu poate sa sufere la fel ca mine, desi e foarte bun la suflet si nu pot sa-i reprosez nimic.
am niste sentimente de parca mi-e rusine de ele. mi-e ciuda pe sot ca are ambii parinti si ca nu poate suferi la fel ca mine (desi stiu ca nu i-as putea niciodata dori sa treaca si el prin asta); mi-e ciuda parca pe copilul (total nevinovat si care ar trebui sa ma consoleze) care nu ma lasa sa imi exteriorizez prea mult sentimentele. se supara si ea daca ma vede ca plang si incerc sa ma abtin de la plans. ea incearca sa se joace in nevinovatia ei si sa ma antreneze si pe mine, eu sunt suparata si nu am chef sa ma iau cu ea la joaca, nu pot sa rad, sa o fac sa rada. a fost foarte mofturoasa in ultimele zile si simteam ca nu-i suport mofturile si ca ma scoate din sarite, ca imi rupe mereu firul gandurilor si nu ma lasa sa imi depan amintirile despre mama...

pe de alta parte, ma asteptam sa nu mananc de suparare, in schimb bag in mine mancare la fel ca inainte, chiar parca ma ia cu lesin daca nu pun ceva in gura...

vise cu ea inca nu am avut... in schimb visez numai prostii, banalitati. cand l-am pierdut pe tata, m-au chinuit visele cu el aproape un an.

toate astea ma fac sa ma intreb ce e cu mine. oare inca nu am acceptat pierderea? adevarul e ca ma dezobisnuisem oarecum cu prezenta ei zilnica, pt. ca locuiam separat si ne vedeam cam o data, de 2 ori pe saptamana...

pt. ea probabil e mai bine ca s-a dus, oricum a murit din cauza unei boli care o chinuia de mai multi ani. mai rau e de cei ce au ramas in urma. gandul care ma sperie cel mai mult este ca nu mai am pe cineva pe care ma pot baza neconditionat, care stiu ca ma va iubi si ma va sprijini orice as face.

daca mai sunt persoane care au trecut prin experiente similare, as vrea sa stiu cum s-a manifestat durerea la ei, cum au trecut peste, ce i-a ajutat sa mearga mai departe.
sau pur si simplu vreau sa-mi descarc sufletul. e penibil cum trebuie sa imi descarc sufletul pe un forum, e dureros, insa prietenii putini care exista nu au cum sa inteleaga prin ce trec si nu simt ca ma pot consola daca nu au trait si ei o experienta asemanatoare.

Chuny spune:

Nu prea stiu ce sa iti spun, dar te sfatuiesc sa iti dai timp si sa iti traiesti doliul deplin pt ca doar asa vei putea sa inveti sa traiesti cu asta ... pierderea cea mai mare este a ta si nu poti comanda inimii sa uite, de data asta ceilalti nu conteaza, doar tu si durerea ta. Da-ti timp pt toate fara sa-ti impui un termen pt "uitare" ... doar atat stiu sa iti spun.

My_Lady0091 spune:

Ramonika...sunt multi aici pe forum care au suferit pierderi ...hannen, gusta, Rufus-ii stiu eu.


Condoleante.Ma doare durerea ta.Nu stiu cum te-as putea ajuta.nu e o rusine sa iti scrii durerea pe un forum!Orice te-ar putea alina-e binevenit, chiar si un forum!

marius spune:

Condoleante! E tot ce pot sa spun. Imi pare rau!


Poate pare o bizarerie, eu de exemplu sper sa ma reintalnesc intr-o lume mai buna. Am ezitat sa scriu asta.

www.romleas.ro/Rosia%20Montana/" target="_blank">Ce nu stiu romanii despre aurul lor!

Eu pur si simplu / Pagina legislativa

hannen spune:

Ramonika,sincere,sincere condoleante!!Crede-ma ca pling ,imi curg lacrimile de parca ai dat drumul la robinet!Da,tu cu cuvintele tale si cu durerea ta!
Cite am sa-ti zic!Dar sa stii,te inteleg PERFECT!Stiu tot ce zici tu acolo,tot ce descrii...dureros de perfect si inca multe pe deasupra.Luna aceasta pe 28 se va implini un an de cind s-a dus mama.Sunt intr-un cosmar,pling de la inceputul lunii de parca am intrat eu in ceasul mortii.Mi-e un dor sfasietor de ea.O simt ,o simt undeva dar nu pot arata cu degetul "da,e acolo" pt. ca nu o vad.Citeodata ii simt mirosul si atingerea ...
Nu,nu am acceptat.Nu pot inca sa cred.Doamne cit as da sa pot intoarce timpul sa fac ce nu am facut,sa zic ce nu am zis,sa retrag ce am zis sa fiu constienta ca se duce nu beata si amortita de durere si groaza cind ii urmaream degetele de la maini invinetindu-se.
Ramonika,urla durerea prin toti porii si da,inteleg ce zici si de sot (imi iubesc socrii la fel ca pe proprii parinti,insa cind il aud ca vorbeste cu maica-sa la telefon pling jumate de noapte)
Ma uit cu invidie sau ciuda cind vad niste garboviti de batranete care abia se tarie ,ca conduc sau ca muncesc...si mamicuta mea a murit de tinara!Doamne,nu stiu ce-i cu mine,mi-e rusine de mine cind gindesc asa pt. ca nu sunt omul care sa urasca ,sa invidieze...si totusi am cite o clipa de nebuni cind izbucneste gindul rau .Apoi ma pufneste plinsul si jelea si o strig pe mama.Dar ea nu-mi raspunde!

Am scris ca tuta,in loc sa te incuraje cred ca mai mult te-am facut varza.Oricum si eu sunt muci cu varza(prelinsi pina in barba).
Scrie-mi daca vrei pe pm,oricind!cind am timp raspunde negresit!

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

szivarvany spune:

Condoleante, Ramo
Acum e prea devreme sa simti altceva decat acel mare gol, nu stiu cand te vei obisnui cu ideea ca niciodata nu va mai fi la fel
Eu si acum, dupa 10 ani, stiu exact cum era mangaierea mamei mele si-mi imaginez de multe ori ca e inca acasa.
Ma uit de multe ori pe poze, plang si-mi descarc sufletul. Apoi merg mai departe.
Mama mea mereu zicea ca moartea face parte din viata, iar cei vii trebuie sa stea cu cei vii, sa-si traiasca si ei viata. Pe undeva avea dreptate, dar golul ramas nu-l umple niciodata absolut nimic.


_

Copiii crescuti in familii monoparentale sunt la fel de iubiti, ingrijiti si educati, empatici,
inteligenti, isteti, destepti, stralucitori, fantastici si bine-nteles superbi ca restul copiilor de pe Terra
obtinuti natural sau prin FIV sau adoptati, nascuti natural sau prin operatie de cezariana,
botezati sau nu, hraniti cu LM sau LP.

Cristina_C spune:

Sincere condoleante si Dumnezeu sa o odihneasca!
Eu am pierdut-o pe mama acum 2 ani. Inca ma mai doare sufletul si nu cred ca-mi va trece vreodata. De ziua mea, de ziua ei, de Sarbatori, atunci mi-e cel mai greu. Noaptea, cand toata lumea doarme si nu ma vede nimeni, uneori ma inchid undeva si plang, plang, pana ma descarc, apoi ma linistesc si o perioada lunga ma simt mai bine. Copilul meu mi-a dat puterea sa merg mai departe. Am incercat sa fiu tare pentru el, sa nu-i umbresc copilaria cu tristetea mea iremediabila. Mi-am dat seama ca il sperii si ca ii fac rau daca ma vede mereu imbracata in negru, asa ca am scurtat perioada de doliu la exterior si am ramas cu doliul in suflet. A suferit alaturi de mine, o iubea mult pe bunica dar, dupa un timp, m-a rugat sa port din nou haine vesele, colorate, sa zambesc iar si sa rad pentru ca il am pe el! Am realizat cata dreptate avea desi era doar in clasa I. Tocmai incepuse sa invete Religie la scoala si-mi spunea ca bunica este intr-o lume mai buna, unde nu o supara si nu o mai doare nimic si ca, de acolo, ne vegheaza.
Multa putere!

Ramonika spune:

multumesc pt. sustinere, cred ca ajuta descarcarea asta, chiar daca e pe un forum.

trebuie sa plec acasa, la ora 2 avem slujba de 9 zile.
revin maine dimineata, ca mai am de spus cate ceva.

Anitta_O spune:

Ramonika, nu stiu ce sa spun... imi pare asa de rau pentru durerea sufletului tau! Deseori ma gandesc la tine!

gusta spune:

buna Ramonika asa cum a zis Mylady mie mi-a murit tatal acum 1 an si 4 luni si nici acuma nu m-am invatat cu ideea si asa imi vine sa le dau la multi in gura cand imi spun cum dupa atata timp nu ai reusit sa ii gasesti un loc si sa numai sufar si raspund obraznic da locul l-am gasit e cu mine mereu si ca sufar eu e problema mea.

Tata a murit la 62 de ani ,in vara dinainte de a afla ca are cancer am fost cu el si mi-a zis ca regreta ca nu a plimbat fata mai mult dar eu mai vin dar cine stie daca el o sa mai fie ,la o luna m-au sunat ca are o tumoare la cap si din septembrie 2010 pana in februarie 2011 a luptat cu boala si am stat cu el o luna in spital am lasat tot aici ,nu vreau sa zic prin ce am trecut ce am vazut in spital si cate si mai cate.

Pentru copil am mers mai departe am venit de la tata l-am ingropat sambata iar eu luni am zburat si marti eram la munca, ma rugam sa am munca si sa ma obosesc pana la epuizare.Da si te inteleg ca sotul nu poate intelege,eu am socru bolnav de vreo 3 ani daca nu 4 de acuma si tot timpul am auzit sa il las ca el e stresat ca moare taicasu ,are 83 si e o planta si numai zic cate suparari am in suflet, cum tata un om in toata puterea a putut lua asa o boala si el a ajuns in halul asta si inca mai merge , m-am certat in sufletul meu si cu dumnezeu cum poate face asa alegeri si care e criteriu ca eu nu il inteleg.

Cu timpul o sa fie mai bine ,durerea nu se va opri niciodata dar uneori zambesc gandindu-ma la el iar cel mai greu imi e la aniversari si la zile importante dar stiu ca lui ii e mai bine chiar daca mie sufletul imi seaca de durere.

Si eu ca ceilalti plang cand sunt singura si nu sunt inteleasa ,dar numai vreau sa ma inteleaga nimeni ca ai sa ajungi sa nu te mai intereseze ce zic alti.

Rufus spune:

Ramonika, condoleante!
Multe lucruri nu poti spune cuiva caruia ii moare un parinte.
Cum bine zici, este ca un vis din care speri sa te trezesti, mereu cand adormi te gandesti ca poate, poate...dar nu-i asa si tu stii asta, dar tot speri.
Sa nu ai asteptari prea mari de la tine...ai tot dreptul sa nu faci nimic dupa asteptari. Sigur ca nu ai acceptat inca si, din pacate, nu vei accepta niciodata moartea mamei. Te vei obisnui, doar, cu ideea. Pentru ca omul este un "animal" puternic, adaptabil...viata merge inainte.
Nu uita ca toti vom muri, moartea e ceva firesc, iar cea a parintilor este cea mai fireasca.. E natura pura. Accepta ceea ce te revolta acum, ca pe ceva implacabil, de necontrolat.
Si eu, ca si Marius, imi doresc mult sa-mi intalnesc parintii, si sora, si multi altii dragi sufletului, intr-o alta lume. De fapt, sa fiu sincer, am chiar mari sperante in asta.

Rufus, Tora si iadele