Atractia sexuala in cuplu(2)

Sau tine de faptul ca esti femeie Si nu stii ce vorbesc barbatii intre ei cand NU esti tu de fata , ah, si esti si femeie de aceea nu vorbesti cu bunaciune, nu dezbraci barbatii pe care ii vezi in gand si nici nu te gandesti de n ori pe zi la sex. Probabil.

ocebine spune:

Nu conta pe faptul ca sint femeie. Prietenii cei mai apropiati cu care am crescut au fost baieti. Sint o femeie care a jucat fotbal, hochei, am condus camioane, am mers pe santier (sint in constructii) tin la chef mai mult ca un barbat si multe altele.

Poate de aceea nu-mi dau ochii peste cap la fiecare mirlan si nu as conta ca nu ma gindesc de n+1000 la sex.

Dar e OK, nu sint in competitie cu demoazelele delicate usor impresionabile...

claucia spune:

Nu contez pe nimic Doar ca nu esti tu prezenta la discutiile man to man

Rufus spune:

Aha...si ai tras tu concluzia ca daca nu-i auzi nici n-o fac.
Daca asa crezi tu...

Rufus, Tora si iadele www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=80cd684043d64e6bf268f6&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=email br / " target="_blank"> Retrospectiva 2008 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=a1ed73f473ea25944e234a" target="_blank">Retrospectiva 2009 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=d39f778033dd7597d12ac9&source=category&category_id=all" target="_blank">Retrospectiva 2010

Ramonika spune:

nu in toate cazurile in care nu-i auzi pe barbati ca fac asemenea remarci inseamna ca nu le fac pt. ca sunt gentlemani...

---

Ramonika Ruxandra (30.11.2009) tati si Vladutz
zebra roz

NoUserName spune:

Am fost tentat sa dau cate un raspuns intepator, pe masura provocarii unor replici de aici sau de pe celalalt topic, dar n-avea nicio relevanta. Era ca o "rosie" fara continut sau o poseta peste ochi (dar o poseta goala, care nu doare si nici nu lasa urme).

Tot citind sunt din ce in ce mai convins ca si eu si sotia am evoluat. Doar ca in directii diferite. De ce? Pentru ca fiecare am oferit celuilalt ceea ce credeam noi ca are nevoie. Adica eu consider ca inceputul pentru mine e ziua in care m-am nascut; nu pot concepe notiunea de "un nou inceput" pe care o tot vad prezenta pe aria asta. Sau poate nu in sensul strict, sa sterg cu buretele ce am facut pana atunci si sa consider ca viata mea tocmai a inceput ca o coala alba, imaculata, pe care o vom scrie impreuna. Eu am vazut in sotia mea o completare a mea ca individ. Ea probabil a vazut in mine totul. Eu am incercat sa-i ofer ei ce credeam eu ca-i lipseste. Ea a incercat sa-mi ofere totul. Sa uite ca a avut o viata in spate si sa ma faca si pe mine sa sa uit. Iar la momentul respectiv nu ne-am dat seama; am mai scris despre asta pe la inceput. Fiecare din noi am sperat ca-l putem schimba putin pe celalalt, desi credeam ca suntem atat de compatibili de probabil avem si acelasi ADN. Eu am considerat ca ea ca individ are nevoie de aceeasi libertate pe care o cred eu necesara pentru mine, ea se astepta sa-i ofer toata atentia mea. Astfel incat cand a venit ocazia de a pleca sa vada Parisul impreuna cu cineva din familie am fost de acord fara retineri. Ei ii parea rau ca nu pot merge si eu, eu ma bucuram ca o sa-si indeplineasca o dorinta. Am vorbit zilnic la telefon si chiar imi aduc aminte ca ma suna seara, era intuneric afara si ma uitam de pe balcon undeva in zare, in noapte, si-mi inchipuiam ca daca ar fi lumina chiar as putea s-o vad.

Poate ca de asta m-a acuzat prima data ca am pe altcineva. Pentru ca mi-am permis aceeasi libertate pe care credeam eu ca o meritam fiecare si am stat de vorba cu o fosta colega de generala la poarta firmei, in vazul tuturor. "Cine era aia cu care-ai stat de vorba? Pai Y, fosta mea colega pe care n-am mai vazut-o din clasa a 8-a. Si ce-ai avut de vorbit atat? Amintiri! de ce, e vreo problema?" Si de aici a inceput cearta: ca daca aia te invita si la o cafea, te duceai? Da! Si am stat suparati unul pe altul cateva zile si apoi m-am trezit ca nu mai e acasa. Iar eu nu puteam sa-mi calc mandria in picioare s-o sun s-o intreb de sanatate: "las' ca se intoarce ea si singura". Dar nu s-a intors pana seara, asa ca am luat eu cealalta masina, am cumparat o floare si am plecat s-o caut prin lume. Aveam de gand sa-i gasesc masina si s-o astept acolo pana apare; n-avea multe posibilitati unde sa se duca, doar ca erau cam departe una de cealalta. N-am gasit-o in primul loc si am plecat spre al doilea. Si, pe drum, primesc un sms: "Tu ai pe cineva?". Aha, deci asta era problema. Nu sunt chiar usa de biserica atunci cand cineva ma calca pe coada, asa ca-i raspund "Daca tu crezi asta, nu te mai intoarce". Mi-a dat peste cap tot ce credeam eu pana atunci. Eu eram de principiul "Eu vreau sa ma duc in cutare loc, cu x, y si z. Daca vrei sa mergi si tu, bine. Daca vrei sa vii mai tarziu, la fel de bine. Daca vrei sa ma suni, suna-ma. Daca n-ai incredere, verifica-ma in ce mod vrei tu; n-am nimic de ascuns". Totusi mi-am continuat drumul. Am vrut sa-i dovedesc ca s-a inselat. Peste un timp mai primesc unul:"Vrei sa vorbim?". Raspund: "Da. Zi-mi unde esti si plec spre tine". Raspunde: "Pe strada X". Raspund: "Ajung in 30 de minute". Mai trec cateva minute, vine altul: "de ce asa tarziu? unde esti?". Imi venea sa o sun si sa-i spun ca plec de la amanta si sta departe, dar mai bine sa nu ma mai astepte deloc, sa se duca la treaba ei si sa ma scuteasca de toate ifosele ei. Dar nu i-am raspuns asa, ci simplu "iti spun cand ajung".

Reintalnirea a inceput cu o oarecare teama: "sigur n-ai pe altcineva? unde erai mai devreme?". "Plecasem sa te caut in cutare si cutare loc". Si cu asta gata, ne-am dat seama ca ne iubim suficient de mult si ca toata supararea noastra a plecat de la interpretari gresite ale faptelor si ne-am promis ca ne vom schimba atitudinea.

Asta a fost un exemplu. Stand acum si uitandu-ma in urma stiu ca am gresit ca n-am stabilit clar de la inceput o lista de conditii, dar la momentul acela ni se parea hilar sa facem asa ceva, pe principiul ca ne adaptam noi pe parcurs. Doar ca fiecare astfel de exemplu lasa in urma o experienta. Si, pana la urma, daca prima data bagi mana in foc si te arde, a doua oara bagi mana in foc si iar te arde, pai a treia oara intervine experienta si stii ca te vei arde. Cred ca astfel de experiente duc la indepartarea partenerilor unul fata de altul, incet si sigur. Daca la asta adaugam si distanta (da, aia 5 metri care despart doua camere reprezinta o distanta), atunci n-ar trebui sa ma mire ca a ramas un gol intre noi pe undeva. Si am discutat despre asta, si am gasit solutii, compromisuri, am sperat in mai bine...

Solutii inca nu am gasit. Si nici nu le astept de la voi in doua vorbe gen "am un mort pe canapea". Deocamdata va multumesc pentru ca mi-ati impartasit din experienta voastra.

claucia spune:

NouserName, stii ce am observat eu? Bine, e obvious oricum . Tu ai nevoie de afectiune. Si o cauti. Ai cautat-o acasa, dar poate nu ai facut-o pe ea, pe sotia ta, sa inteleaga de ce ai tu nevoie...si acum crezi ca ai gasit-o la colega.

Eu nu cred ca te-ai indragostit, nu cred ca e mai frumoasa/mai desteapta/mai mai decat sotia ta. Insa are ceva deosebit. Se uita la TINE la ceea ce ai tu nevoie, te asculta, iti zambeste TIE, are gesturi mici si frumoasa fata de TINE...si la tine durerea este cu acei 5 metri distanta. De fapt distanta. Lipsa de afectiune si de atentie asupra ta.

De aceea cred ca o sa treaca. O sa se schimbe lucrurile, relatiile sunt dinamice, poate va veti redescoperi voi, acasa, intai ea ca femeie, frumoasa si cu dorinte, dupa aceea voi ca si cuplu, cu o ea iubitoare si un tu emotionat ca are atata iubire si zambet si afectiune pentru tine...

Dar perioada cu un copil mic in casa este grea pentru oricine...si este altfel. Altfel decat erai tu obisnuit si altfel decat sperai.

Sper si eu sa gasesti solutii

ocebine spune:

Pai aici este problema de fapt...sotia ca o completare a individului. Nu o persoana intreaga...doar o extensie a sinelui.

belleane spune:

Nousername: Cred ca te cam strange casnicia. Vrei mai multa libertate, ai fost respins intr-o relatie extra, sotia te banuieste.
Da, ai un mort/lesinat pe canapea.

simplyana_m spune:

NUN, as vrea si eu sa stiu ce iti inchipui tu ca sunt rahatisurile pe care ni le servesti tu aici sub forma de foileton. Lectii de viata? Sau macar fapte de viata? Iata, eu plang de niste ore, pentru ca nepotelul meu cel mai mic, de aproape 10 ani acum, a postat asta pe FB: http://www.youtube.com/watch?v=QZAXx5FgJD4&feature=share , printre iconuri de Farmville. Si pe cat de ieftini ii consider eu pe aia de canta acolo, pe atat de tare mi s-a rupt sufletul bucati cand am dat play. Baietelul de care vorbesc avea 4 ani cand tatal lui si a inca doi frati mai mari, l-a parasit. A plecat de-acasa (tatal), pentru ca sotia l-a intrebat "ce faci aici?", cand l-a gasit dormind pe presul din fata usii Monalisei sale (tot colega de serviciu). Si cand, cautand inlacrimat raspuns la intrebare, Monalisa a deschis usa, dus a fost. Au trecut, iata, 6 ani de atunci. Tatal, care a fugit de viata plata a unei familii cu prea multi copii (trei), a aterizat in acelasi loop, si a mai facut un copil. Ai putea zice ca si-a refacut viata, daca n-ar fi in continuare puzderia de mizerii pe care i le face fostei neveste, cu care se poarta de parca ea i-ar fi facut lui un mare rau, cu toate ca ea s-a resemnat demult, si s-a purtat mereu prea elegant, dupa parerea mea. Scandaluri, violente, n-au fost niciodata, copiii isi vad tatal regulat, isi petrec jumatate din weekenduri cu noua lui familie, vacante, mare, tot tacamul, mama s-a facut luntre si punte (pt asta bag mana in foc) ca ei sa inteleaga ca nu au nicio vina, ca sunt iubiti in continuare de ambii parinti, ma rog, totul a fost facut corect din acest pdv. Insa copilul despre care vorbesc este coplesit de tristete. Este o tristete asa, blanda si adanca, ce i-a patruns fiinta pana in cea mai mica fibra. Este un copil care, la 9 ani, nu spune ca il doare maseaua (mama lui a trebuit sa afle de la doctor ca baietelul are pulpita acuta). E un copil care a facut psoriazis pe fond de stres, stres pe care l-a eliberat dupa 2 ani de terapie cu psihologul scolar, la al carui cabinet merge saptamanal si, victorie!, plange cate o ora, fara sa poata spune de ce. Dintre toti cei 5 verisori cu care si-a petrecut fiul meu (2 ani) vacanta asta-vara, cand il vedea pe acesta, chiuia de bucurie si i se arunca in brate, acoperindu-l de pupici pe unde nimerea (mai, dar nu-l slabea deloc, ca devenea chiar agasant la un moment dat, iar cu ceilalti nu avea nicio treaba!). Si e mereu un zambet baietelul asta, un zambet incredibil de trist. Eu cred ca niciun om cu toti boii acasa n-ar accepta asa un pret, platit de asa o fiinta, ca sa-si mai bucure oleaca cocoselul, ca-n vremurile de demult. Da-i, Doamne, omului, mintea cea de pe urma!

Ioi, ce m-am turat! Dar chiar nu pot in clipa asta sa inteleg cum poti veni aici, tristutz, sa suspini ca viata e nedreapta, ca nu te-a mangaiat chiar toata lumea pe capsor, cand ne-ai marturisit tu, sincer, ca te atrage mai tare nevasta altuia, decat a ta de-acasa. Da-n mine c-o rosiuta, ia!

http://www.lucamic.blogspot.com/

NoUserName spune:

Rahatisurile astea sunt problema mea de acum care poate degenera in aspectele pe care le-ai enumerat tu. Peste ani poate cineva le va citi si va gasi macar cauzele pentru care are o problema asemanatoare, la fel cum le citesc si eu acum pe cele de acum 3-4 ani. Istoria se repeta, doar istoricii sunt altii; nu sunt nici primul, nici ultimul, nici singurul care are o problema (ca-i mai mare sau mai mica e relativ la cel care o are).


Gand la gand cu bucuria! Pai asta caut si eu...