Parinte pentru copiii altor parinti

Buna dimineata.
Mocnesc de cate zile un subiect si desi stau prost cu timpul, vreau sa vi-l dau “in lucru” si o sa revin pe el cand apuc.Incerc sa explic si titlul, daca nu vi se pare potrivit, sugerati-mi altul si editez.
Ma consider (daca nu eu, atunci cine?) un parinte relaxat si cooperant. Uneori ma enervez si eu ca nu reusesc sa impun reguli fiicei mele, si daca uneori ma apuca nervii si incep sa ii spun “ De maine stabilim niste reguli” se uita la mine nedumerita si o pufneste rasul, si apoi si pe mine.
Nu ma plang, ma asculta, avem desigur si noi discutiile si certurile noastre, cel mai adesea legate de mentinerea ordinii (dar nici nu sunt vreun exemplu pozitiv in acest sens).

Asta a fost intro-ul... acum sa va zic main issue: sunt perceputa ca prietena tuturor prietenilor si colegilor fiicei mele, la ateliere copiii se ataseaza de mine sau de colegele mele si cand parintii au vreo nevoie vin si ma roaga pe mine (sau pe colegele mele) sa le sustinem in fata copiilor lor diverse cauze. Si ne amuzam uneori ca noi suntem parinti mai buni pentru alti copii decat ai nostri. Daca e ceva de negociat, cerut, obtinut, cu siguranta eu am sanse mari mari in fata prietenilor fiicei mele decat parintii lor, si invers. Daca vreau sa obtin ceva de la Maria, cere altcineva in numele meu, de obicei un parinte al unei prietene bune/al unui prieten bun, care conteaza pentru ea.

Din discutiile mele cu psihologul, mi-e clar ca oricat de prietena as vrea sa fiu cu Maria, tot mama ei sunt. Si ca niciodata nu o sa reusesc sa fiu cea mai buna prietena, sa ne impartasim secretele, pentru ca inevitabil le trec prin filtrul maternitatii, si ca asa e si normal, preadolescenta si adolescenta e o perioada de revolta... probabil vom deveni prietene bune spre 20 si ceva de ani, cand se matureaza perceptia ei despre viata.

Gata si main issue, acum intrebarea: asa e si la voi? Sau e doar o impresie a mea si a grupului meu de prieteni? Nu vreau sa facem pro si contra, cum e mai bine si cum nu, ci pur si simplu sa imi povestiti din experientele voastre de parinti si de ce nu, de copii... caci probabil si astea ne influenteaza major. Eu cu mama nu am avut nici o relatie decat extrem de tarziu, dupa ce am aflat ca e bolnava si am descoperit-o brusc pe mama. Si asta nu pentru ca nu am iubit-o, ci pentru ca biata de ea a muncit cate 20 de ore pe zi, la 2 joburi ca sa intretina 3 fete carora nu le-a lipsit nimic si sa suplineasca absenta tatalui in viata noastra. Si mamaie ne-a crescut, ea ne-a format ca oameni. Mama a fost cel mai bun om din lume, si ultimele luni din viata ei pe care le-am petrecut alaturi de ea mi-au zguduit convingeriile. Si poate de atunci am incercat sa fiu mult mai prezenta si mai implicata in viata fiicei mele.

E un subiect bitter-sweet pentru mine, dar mi-ar placea cand aveti vreme sa va spuneti parerea, voi invata din experientele voastre.

Multumesc.