Copil prea increzator in propriile forte???

Aqai spune:

ML nu le dau bani pt treburi. Ei imi dau mie ca le spal hainele? le-am explicat ca in casa ne ajutam si colaboram, contribuim fiecare cu cat poate. Bani daca vor, sa munceasca prin vecini. Dar si asta au facut-o gratis, ca sa il ajute pe sarmanul nostru vecin (intre noi fie vorba, el are contract cu o companie de gradinarit, ii curata curtea de frunze de 2 ori pe saptamana). Da' era intre zile si erau frunze multe toamna. Plus cred ca aveau un ghimpe pe undeva ca in vara i-au mancat zmeura si doreau sa se faca si placuti cumva :)

Lunar le dam cativa banuti sa se obisnuiasca cu faptul ca se si termina :) Ma rog, aici ne amuzam noi parintii dar e interesant sa vezi cum socotesc de cate masinute la ajung banutii sau alte cele.

Am facut niste cercetari si incep sa suspectez ca increderea asta nemasurata in fortele proprii e caracteristica baietilor mici si maricei. Si teoretic ar trebui sa le treaca cu varsta, adica sa inceapa sa isi cunoasca puterile reale. mama mi-a povestit acum de fratele meu care putea sa alerge mai repede decat masina, deci nu avea probleme cu fugitul in strada

Asa incat incep sa cred ca e o etapa normala; cumva cred ca trebuie insa sa aiba parte de suficiente incercari ca sa vada um e cu realitatea.


Ops. Am editat cateva litere mancate. Sper sa fie ok acum

Marina spune:

e placut sa citesc subiectul asta, ma face sa realizez cat de normali sunt copiii nostri increzatori in fortele lor.
apropo de 70 de abdomene intr-o zi sotul meu i-a spus ca daca vrea sa faca muschi trebuie sa ajunga sa faca 200 de flotari zilnic si asta e greu, se invata in timp, antrenament bla bla bla. Fi'miu a decis in 2 min ca el nu are nevoie de antrenament si face sigur 200 de flotari. sotul capos si el nu ca nu poti. fi'miu normal ca pot. S-a apucat de flotari intr-o mana si un picior si a facut 200 pe numaratelea. A schimbat mana si piciorul de cateva ori dar a bagat 200 flotari de vorbim singuri si in ziua de azi. O saptamana dupa nu s-a putut misca din cauza febrei musculare, de atunci refuza sa mai faca pentru ca ne-a demonstrat ca poate si oricum are muschi suficienti :)

chatonel spune:

hahahaha, asta da replica :)
michelle, si io-s valceanca. Poate punem de-un club :p

Porumbita spune:

uau
asta vointa :)

Aqai spune:

Marina, succes mult! presupun ca nu numai la flotari e atat de ... hotarat sa fie cum spune el :))

Insa adevarul e la mijloc. Ei cred ca pot face foarte multe, noi nu credem si in final ei pot sa faca ceva mai putin decat cred dar mai mult decat ii credem noi.

Acu' ceva vreme la o ninsoare puternica eram cu cel mare la sanius. destul de rapid a pus ochii pe doi baieti mai mari (cel mai mare avea dublul varstei lui) si a inceput sa se tina dupa ei la explorat o coborare foarte abrupta pe maul unui parau ceva mai marisor. Mi-am muscat mainile in gand si mi-am infipt unghiile in gat dar i-am lasat im legea lor. Si la un moment dat domnul meu ajunsese intr-o incurcatura, oricum se misca cadea in apa. Ceilalti baieti l-au ajutat cumva atat de firesc, erau o echipa de explorare reala, am ramas foarte impresionata. Au iesit cu totii la liman si au continuat in locuri mai putin abrupte.

Eu am cumva un mare regret fiindca intercatiunile spontane dintre copii au disparut aproape in totalitate. Fie nu mai au timp prinsi intre scoala si o tona de alte activitati extrascolare fie sunt mereu intr-un mediu safe si supravegheat unde nu prea au cum sa-si descopere limitele. Nu stiu, poate si din acest motiv increderea asta nerealista nu trece cu timpul in multe cazuri. cred ca au nevoie de un loc si de un timp in care sa-si atinge limitele si sa descopere singuri solutii, insa in lumea asta a devenit aproape imposibil...

michelle-usa spune:

sigur.

michelle

michelle-usa spune:

al meu avea 7 ani, cand la fel sotul nu stiu cum i-a spus ca trebuie sa faci 150 de flotari/ zi.
dar la fel, ca treb sa incepi treptat de la 20...30. el deja face cam 30-40 / zi in functie de cat e de mare lenea.

eee... atunci in ziua respectiva ...nu s-a lasat pana nu le-a facut sub ochii nostri cat cepele. mai facea pauza de 1 minut intre seturi de 30...dar oricum.

am crezut ca o sa-i fie rau...cum suntem noi mamele...ca moare copilu'...dar nu, nu s-a lasat pana nu le-a facut...doar sa demonstreze ce grozav e.
culmea ca nici rau nu i-a fost, minile parca l-au durut un pic a 2-a zi...

michelle

ML spune:

MSL, pe fata o tin cu mine, de obicei ea tace si face.
Cred ca si barbatului si baiatului le-ar prii o sedere de luunga durata in Ro, dar in sens diferit. Sotului i-ar mai taia din aere si l-ar ajuta sa aprecieze tot ce are acum (pistolarii nu intra in tablou) iar baiatului i-ar oferi o baza reala pentru laude, implicit i-ar da echilibru si incredere.

Poveste rautacioasa si aparent absurda...: saptamana trecuta imi spune baiatul ca a gasit el un loc bun de construit casa (vrem sa ne mutam). Cum ca are un prieten care ne cumpara casa si cei 11 acri (la tzara) si ne da in schimb un loc destul de mare, la 10 minute de un orasel universitar, da, exact acolo unde voi cautati! Eu ii spun ca zona-mi pare cam... ciudata, ca am vazut-o in trecut si ca nu-mi place ca are trailere si mi-e frica.
Lasa, mami, ca-i frumos ca-n Elvetia, vezi pe trei parti muntii, imediat ajungi in centru, nu ne vajaie prin fata casei (ca aici unde stam) baietei vecini aroganti cu case de vacanta, care claxoneaza din orice, n-au liniste o clipa si ne mai si intarata cateii...
Il intreb daca a verificat prin cineva cum e sa stai o viata acolo, daca ai curajul sa iesi noaptea afara, sa mai vezi si tu un spectacol, ceva, ca si de aia dam viata la tara pe aia de oras, nu? Ma priveste drept in ochi si-mi spune ca il intreaba el pe baietelul care ne vrea casa (hmmm, cam suspect ca baietelul asta, nici nu vine sa vada locul nostru, dar da din pinteni sa faceti schimb. "Ei lasa, ca stiu io' si-apoi nu-i mai suport pe vitezomanii de aici!", se rasti copilul la mama. Si primeste de la prieten raspunsul pe care vrea sa-l auda si care-i gadila egoul de 8 ani jumate: "Eh stai linstit, e ca-n sanul lui Avram aici! Doar asa, niste trailere vis-a-vis, numai pe o parte a loturilor, da pui si tu niste copacei si nu-i mai vezi. Iar carcasele astea de masini ruginite, sunt la ei in curte, la fel gunoaiele, nu la tine! Ce sa-i faci, sunt si ei mai uitati de soarta. Da-s' safe!".
Si mama ii tot da intr-una ca ea nu se duce acolo, nu da ea raiul de-aici cu pasarele la cap, padure si rau pe "Elvetia" de langa oras si nu mai poate sa doarma noaptea de frici, da' tot se mobilizeaza si-ntreaba pe o prietena din oras (dupa intense si ineficiente cautari pe Google) cum e pe-acolo?

Intre timp baietelul, daca vede ca mama-i imbufnata, se mai duce o data la 10 dimineata, duminica, sa admire loturile. Si chiar daca prietenul e, citez: "un tip f. de treaba, glumet si tare prietenos", parca incep sa-l deranjeze janghinoasele de junkuri din jur, ba mai aude si alt copil tragand cu pusca la tinta si, pe ultima suta de metri, vede fum iesind dintr-o... magazie, nici macar un trailer, o magazie... locuita. Si cam inghite in sec si se gandeste ca poate mami a avut dreptate si ca nu-i o idee prea buna sa-si aduca acolo jucariile cele mai dragi pe lume (sunt precum copiii lui, o fetita si-un baiat, jucarici de plus, moi si inocente).

Daca nu sforaiti deja, prietena mamei din oras ii spune, cand o vede, ca-s copii tare rai prin zona. Nici macar politia nu indrazneste sa puna piciorul sa-i intrebe de sanatate. Si ca gura lumii spune ca locuieste chiar pe strada aia un vrajitor batran care vinde noaptea prafuri albe fermecate doritorilor. Si din magazia lui iese fum, caci nu este o magazie, ci un laborator.
Oooo, sa creada mami asta cand pe Google-i linsite si pace si cand baietul ei care le stie pe toate se jura ca-i totul OK?
Si-si vede dupa cateva ore feciorul, care ii spune, din proprie initiativa, ca renunta la idee.
Si lu' mami ii vine inima la loc, da' tot se duce curioasa la computer si typaie: "Strada jucariilor, prafuri albe". Si nu acolo de unde se ridica fumul iese ceva, ci un pic mai incolo, pe "Strada fara griji", un modest methlab inchis de politia cea timida in urma cu un an. Si-i arata si baietelului neascultator ce-o descoperit, la care ramane cu ochii cat cepele, da', din pacate, tot nu se lecuieste de crezut prea mult in el. Caci el vrea ca realitatea sa se modeleze dupa vointa lui si nu invers.

Bag seama ca am gresit titlul subiectului, nu "copil" trebuia sa scriu :(.

ML spune:

Ce frumos, spui, si eu simt la fel!
Fata ma intreba ieri de ce nu ne mutam si noi intr-o casa ca Pippi Longstocking (pentru multa vreme a fost eroina lor)?
Pe moment am crezut ca isi doreste o vila (caci desi darapanata, Villa Villekulla este deosebita ca arhitectura (cel putin asa apare in film...), apoi mi-a spus ca vrea si ea doi copii intr-o casa alaturata cu care sa se joace tot timpul, sa iasa afara singura, sa stea la ei si ei la noi, sa plece singura cu butoiul pe rau, sa insire fragi pe fire de paie... De toate experientele astea (mai putin plutit cu butoiul :)) eu am beneficiat din plin in copilarie, imi vine sa ma zagarii pe fata ca ei nu au parte de asa ceva, ca orice intalnire in parc cu vreun coleg se transforma intr-o socializare a parintilor si nu o joaca a copiilor, ca nu-i las sa doarma la altii, ca ma tin ca o umbra dupa ei cu exceptia curtii noastre, ca-i spun sa-si puna pantaloni cand se urca in copac si sta agatata cu capul in jos ca sa nu-i vada desuurile perversii, ca-si schimba colegii in fiecare an ca pe sosete si n-au timp sa-i cunoasca si sa lege prietenii (eu cred ca este unul dintre motivele pentru care sotul meu nu poate sa "miroasa" oamenii. Pentru mine sunt si vor ramane straini, dar el s-a nascut aici si degeaba)...

Au o copilarie ersatz.

ML spune:

Nelia, cred ca se simte pana la urma cam neluat in seama acasa. Baiatul este mai fricos, sotul dominant (ii si place sa se asculte vorbind), fata (desi crescuta la fel) ii seamana barbatului (de multe ori trebuie sa-i atrag atentia ca noi suntem parintii, nu ea; diferenta este de 1 an jumate intre ei), eu seman mai mult cu baiatul, nu stiu sa ma impun, de fapt parca nici nu am energie; poate doar atunci cand sunt disperata).
Sotul nu stie sa-si arate sentimentele, ii este frica intr-un fel cred, nu stie sa se joace cu ei (daca ei fac o gluma de 1 aprilie, el le explica uneori... cum trebuie sa fie o gluma ), nu ii mangaie decat rar din proprie initiativa plus ca el considera ca isi face datoria de tata exact cum trebuie (mereu mi-l da de ex. pe tatal lui care lucra de dimineata pana seara si nici macar nu apuca sa-i vada la culcare...). Este f. responsabil insa, nu lasa nimic sa treaca de la el cand/daca apar mici nedreptati la scoala, isi tine promisiunile si este de incredere.
Banuiesc ca baiatul tanjeste dupa afectiunea si atentia lui, ii poti spune unui copil de 8 ani ca nu se poarta tatal lui asa numai cu el si ca asa este el? Si cu mine-i la fel! Si-i batran, nu-l mai schimbi, ma mai asculta uneori apoi revine la ce stie.
De multe ori ma necajesc, imi vine sa-mi iau lumea in cap si-apoi n-am decat sa ma uit in jur si sa ascult ce-mi povesteste copilul cand se intoarce de la scoala. Ca si cutarica are tatal in inchisoare, ca altul traieste doar cu o bunica pentru ca tatal nu exista iar mama nu-l vrea, ca fetita nu stiu care are a treia mama vitrega si se muta din casa in casa si de la parinte la parinte... Noi macar suntem impreuna, avem o casa si-un loc minunat, sunt protejati, mananca sanatos, se pot baza pe noi...
Ce sa fac eu ca mama? Cum sa-l ajut, cand nici eu nu-s stralucita in a-mi apara cauza (sot sau societate)? Nu ma disculp, poate ma sfatuiti.

Si apoi cat il ajut? De ex. cand suntem la masa, se intampla ca amandoi copiii sa vrea sa povesteasca ceva in acelasi timp. Fata are un debit deosebit, acapareaza fara jena discutiile si intrerupe (protesteaza daca o opresti), el mai apuca sa spuna, dar trebuie sa-i facem loc (vad ca uneori se necajeste si el si-i taie macaroana fetei). Cat il ajuta asta? Cat il va ajuta mai tarziu in lume? Mie mama, in copilarie, imi termina propozitiile. Si azi am obiceiul de a nu le sfarsi intr-o conversatie cu cineva, parca nu mai are rost, imi si piere vocea spre sfarsit. Mama ma compara cu tata, tata pe care simteam ca il dispretuia. Ca sa dau vina pe cineva :). Acum ma abtin sa-mi compar fata, scorpioanca, cu taurul de barbat si nici nu le termin ce au neterminat dar sunt convinsa ca fac alte greseli.
Ma gandeam la un moment dat sa exersez cu el vorbitul mai cu putere, ca sa se faca auzit. Suna caraghios?