el vrea sa fac avort,,ce sa fac??

kariguld spune:

Carina (avem acelasi nume) eu zic sa te linistesti si sa te odihnesti cat de mult poti. si mergi la medic, chiar daca nu-ti face echo macar iti spune ce poate fii acolo.
ai grija de tine si asteapta sa vina sotul tau, apoi vedeti ce-i de facut mai departe.

oanarus spune:

Carina, cred ca daca te duci la urgente nu trebuie sa platesti!Poate reusesti sa te duci si sa te vada un doctor de acolo,apoi vedeti ce e de facut!

ann1907 spune:

Si mie mi se pare ciudat cum de accepta el sa creasca doi copii care nu sunt ai lui si nu vrea copilul lui..

Oamenii sunt egoisti, si un barbat care sa nu vrea copilul lui cand el nu are nici unul, mai rar intilnesti.. singura motivatie ar fi varsta, dar atunci, revenim la intrebarea, de ce s-ar lega la cap cu copiii alteia..

Nu stiu, eu cred ca asta e problema ta intr-adevar, si nu faptul ca el nu vrea acest copil..

Eu iti spun draga mea, daca e sa fii egoista asa cum ti s-a spus pe aici pe forum.. fii pana la capat, si gandeste-te la viitorul TAU, imagineaza-ti viata ta peste 5 ani cu 3 copii.. vezi daca imaginea se potriveste cu ceea ce ti-ai dori sa fie si atunci ia o decizie..

Si nu uita, oricat de bun e un barbat cu tine ACUM, barbatii vin si pleaca! Experienta anterioara ti-a demonstrat asta.

mianna spune:

deci totusi, fara el cum ar fi?

portocalia spune:

pe mine ma depaseste rationamentul cu "el nu este pregatit". ok, se poate ca el sa nu fie pregatit. din pacate, copiii nu apar cand parintii sunt in totalitate "pregatiti". daca ar fi asa, probabil s-ar naste mult mai putini copii pe lume.

una peste alta, eu nu as avorta, no matter what. teoretic si rational sunt pro avort, este foarte bine ca exista posibilitate de "a alege", insa eu personal nu as vrea sa traiesc cu greutatea acestei alegeri toata viata de acum incolo. ah, ca tatal nu e pregatit... ghinion! este problema lui, pana la urma. de la un punct incolo, deciziile mele de viata primeaza si nu mai conteaza pregatirea lui. pe scurt, mi-as asuma copilul si as mai vedea apoi. de foame n-o sa murim. dar nici cu un barbat "nepregatit" n-as mai putea trai. ce-am avut si ce-am pierdut!

Fomalhauti spune:

Sa vedeti voi, peste cativa ani, ce discutii vor fi pe forum cand unele persoane de aici vor deveni soacre. Ca vad ca sunt persoane care o inteleg pe "mama".

Treziti-va. Copiii cresc. Copiii iau foarte devreme propriile lor decizii. Pe care uneori ne prefacem ca nu le vedem, nu vrem sa le vedem, nu vrem sa vedem ca "ne-au scapat din mana". Nu e nimic rau, e normal, copiii devin mult mai devreme decat am dori noi persoane independente.

Nu, nu noi stim ce e mai bine pentru ei. Incercati sa va obisnuiti cu ideea, vor alege ceea ce doresc ei. Si incercarile disperate de a-i "aduce pe calea cea buna", adica de a-i face sa traiasca asa cum vrem noi, parintii, nu vor aduce decat suferinta, atat lor cat si noua.

Cazul de fata: un barbat de 20-21 de ani a ales o femeie. Sigur, situatia se poate exprima in limbaj de soacra: "i-a sucit mintile", "il tine langa ea"....Nu, el a ales. El, adultul, a ales o femeie pe propriile lui criterii. Sigur, o mama are dreptul la propriile ei sentimente. Dar, nu, nu are niciun drept de a jigni femeia respectiva. Da, isi poate spune parerea, dar numai si numai copilului ei. Intalnim tot timpul oameni care nu ne plac si nu spunem "Vai, ce prost esti." Nimic, dar absolut nimic, nu da dreptul la mitocanie. Nu conteaza ce varsta are, nici ca "l-a crescut"; are obligatia de a se purta civilizat.

O mama nu are obligatia de a-si sprijini financiar copiii adulti. Am inteles ca in cazul de fata nici nu se intampla. (Nu va suparati, doar asa, intreb si eu, ca am tot intalnit o opinie diferita...Daca parintii nu mai au obligatii fata de copii atunci cand acestia sunt adulti de ce mie mi se tot spune ca nu voi putea sa le platesc facultati copiilor mei, ca nu le voi putea oferi o casa sau o masina. Pana la urma am sau nu am obligatia asta? Nu m-as putea baza pe faptul ca baietii mei vor alege niste femei care nu o sa-mi placa si atunci "nu am nicio obligatie financiara"?????)

Deci, domnul a ales-o pe Carina. Carina i-a placut lui. A ales-o cu toate calitatile, defectele si problemele ei. Tot el a ales in ce masura doreste sa se implice in problemele ei, a ales sa se mute cu ea. A facut-o dupa un timp, impotriva vointei mamei lui. Poate a facut-o la insistentele Carinei dar, la randul ei, Carina are dreptul sa ceara de la o relatie ceea ce doreste ea si partenerul are dreptul sa accepte sau nu. Carina are dreptul sa puna si conditii asa cum si el are aceleasi drepturi. Mama lui insa NU ARE NICIUN DREPT in relatia asta.

Mama lui are dreptul sa decida in legatura cu propriile finante, propria casa (o poate primi pe Carina sau nu, cu sau fara copii).

In legatura cu faptul ca "a fost mintita" - cred ca a fost vorba de decizia copilului ei, nu a Carinei care nici nu o cunostea. Si mie mi se pare ca e vina ei, a mamei, daca fiul ei a luat o asemenea decizie. El a vrut sa o pastreze pe Carina si nu a vrut ca mama lui sa o sperie "din prima". Nu sunt de acord cu atitudinea lui dar are o cauza.

Poate ar trebui sa deschidem un subiect separat, cele cu copii mai marisori, sa ne pregatim sa devenim soacre.

Fomalhauti spune:

Si de ce se tot repeta ideea ca dorinta lui ar trebui respectata? Aici sunt doua dorinte, fiecare apartine unei persoane "cu drepturi". Dorintele fiind contradictorii, una va fi respectata si alta nu. Dar daca el ar fi vrut copilul si ea nu? Tot dorinta lui trebuia respectata? De ce?

Ca el si-a asumat o perioada cresterea unor copii pe care nu i-a conceput? Da, este un fapt remarcabil dar nu-i confera drepturi absolute. Nu prea inteleg de ce unele dintre voi o considera pe Carina "inferioara" (sper din tot sufletul ca am inteles gresit!). Ca are doi copii? Ca nu si-a terminat facultatea? Si daca nu avea facultate? Ca parintii ei au o situatie financiara mai putin stralucita decat ai lui? Ce importanta are asta in conditiile in care niciuna din cele doua familii nu se implica financiar? Dar daca unii s-ar implica si altii nu, asta ar conferi unuia dintre membri cuplului superioritate?

Sunt cateva persoane pe aici pe care eu nu le-as dori de cuscre. Sunt sigura ca nici ele nu m-ar dori pe mine. Dar ce ne facem daca "cei mici" se intalnesc, se iubesc si "ea" (indiferent a cui) ramane gravida?

ela_04 spune:

Ma intreb cu ar fi daca barbatul cu care traiesti vine acasa intr-o zi si zice...vecina de la 4 a ramas gravida. e al meu. in timp ce tu erai plecata etc etc...s-a intamplat. Nici nu stiu cum!
Acum trebuie sa-l crestem.
Sa vezi atunci crestinism!


Personal sunt de parere ca cel mai urat lucru in viata asta afurisita e sa obligi pe cineva -pe care se presupune ca-l iubesti- sa accepte ceea ce nu e pregatit sa accepte si care ii va aduce aminte toata viata ...ca parerea lui nu conteaza...
Apoi si asta e ultimul promit...sa nasti un copil stiind din start ca nu prea ai ce sa-i oferi...dar creste el si asa...

Fomalhauti spune:

Ela, in cazul de fata oricum cineva va obliga pe altcineva sa faca ceva ce "nu este pregatit sa accepte" si in orice caz ambii parteneri isi vor aduce aminte toata viata de situatia de acum, de discutii si de faptul ca fiecare a dorit sa-si impuna punctul de vedere.

In legatura cu ceea ce ai/nu ai de oferit copilului parerile sunt foarte impartite. Adica unii considera ca "a avea" inseamna un acoperis deasupra capului (nici macar neaparat personal!), dragoste si valori. (A, da, si o zestre genetica speciala!). Altii considera ca "a avea" inseamna "tot ce isi doreste copilul" (si tot ce isi doreste mama pentru el, ca bebe nu vrea haine de firma si nici mai tarziu nu vrea pian, balet si n limbi straine) inclusiv casa si masina cand va deveni adult (cu conditia sa nu "se incurce" cu persoana nepotrivita)

Mickyyy spune:

Ramasesem datoare ieri cu o continuare a povesti, o sa postez acum ce nu am mai reusit sa fac ieri, apoi o sa citesc si restul mesajelor de la acest topic.

Deci, eu am ales sa pastrez copilul fara sa am acordul lui. Inainte, chiar daca fusesera sarcini accidentale si la inceput a fost reticent, intr-un final decizia a fost consensuala, acum insa el era aproape 100% impotriva iar eu 100% pro.
Stiam in ce ma bag, stiam ce inseamna sa cresti un copil, si mai ales stiam ce ar fi insemnat sa cresc singura 3. Daca ne-am fi despartit nu se punea problema sa nu ma ajute, dar am preferat sa imi fac toate calculele ca si cum nu as fi primit niciun fel de ajutor din partea lui.
Odata luata decizia de a pastra copilul, nu am mai revenit aspura ei indiferent cate presiuni au fost facute asupra mea (culmea, soacra-mea era pro si mama contra). Am fost incapatanata mai rau ca un catar, stiam ce vreau si stiam ca nimeni nu va reusi sa ma intoarca din drum. Nu am cerut sfaturi si pareri altora, n-as fi facut decat sa ma framant si sa ma agit si mai mult.

N-a fost usor, iar primele 3-4 luni au fost de cosmar. El era frustrat pentru ca nu voiam nici macar sa discut pe tema asta, si oricate argumente ar fi avut el contra, nu avea cui sa le spuna! Il inteleg, era si copilul lui, iar eu ii luasem orice drept de a-si da cu parerea, pro sau contra. Nu e un lucru demn de lauda, nu sunt mandra de comportamentul meu din acea perioada, dar stiam ca daca as fi lasat garda jos, si as fi acceptat sa discut pe tema asta, exista riscul sa ma convinga sa renunt. Pentru ca argumente avea gramdaaaaaaa.
Se considera santajat, pentru ca eu ii repetam in continuu ca e liber sa plece oricand doreste, dar ca fetele raman cu mine.

La acel moment aveam o situatie materiala bunicica, aveam joburi ok, propria casa (chiar daca luata cu credit), deci aparent niciun motiv sa nu ne permitem inca un copil. Motivul la noi era relatia tensionata din acea perioada. Acum, daca ma uit in urma, nici macar nu-mi mai aduc aminte care erau problemele alea atat de grave de atunci, asta ca sa intelegi cat de "grave" au fost.

Desi l-am "dat afara din casa" de cateva ori, nu a plecat niciodata. A ramas sa-mi suporte istericalele de dragul copiilor, iar eu am ales sa il ignor. O perioada am fost un fel de colegi de camera, cu singurele preocupari comune copii. Apoi incet incet am inceput sa cedam amandoi, la mine trecuse perioada critica si avortul iesea din discutie in conditiile in care bebe incepuse sa miste, asa ca eram mult mai deschisa la discutii de orice fel, el s-a resemnat cu ideea ca nu se poate intelege cu nebuna iar spre sfarsitul sarcinii chiar mi-a fost alaturi.

Ironia sorti a facut ca el sa ramana fara job cand eu eram inca in CIC, asa ca am ales ca eu sa revin la munca si el sa stea cu fata. Iti dai seama ca in ziua de azi cea mica e "fata lu' tata", dupa atatea luni de stat cu ea acasa.

Nu pot sa zic ca a fost un caz fericit la mine, pentru ca timpul a trecut si au aparut alt fel de probleme, pe care noi in inconstienta noastra nu le-am luat in calcul cu ani in urma, si pentru care ei, copiii, nu au nicio vina. Barbata-meu a ramas fara job si a stat mai mult pe-acasa in ultimii ani, problemele financiare s-au agravat, ajungand in prezent la un pas de executare silita, dar vorba forumului, "in unul sau in doi, mergem mai departe"!

Si inca ceva, eu chiar cred ca exista un Dumnezeu acolo sus, care intr-un fel sau altul are grija de toate, si ii ras/plateste fiecaruia pe masura faptelor. Nimeni nu se gandea la criza la inceputurile lui 2008 cand am ramas eu gravida, insa criza a venit si CIC-ul a fost o plasa de salvare neasteptata pentru noi (cat am fost eu in cic primeam 85% din salariul brut, in conditiile in care daca m-as fi intors la munca as fi castigat doar 75% din net si ar fi trebuit sa platesc si bona; apoi cand el a ramas fara job, cic-ul era incomparabil mai mare decat un ajutor de somaj, pentru care oricum nu a depus vreodata dosar). Iar eu cred, in sinea mea, ca toate problemele care le are el in ultima vreme legate cu gasitul unui job (probleme care au inceput exact dupa nasterea fetei) sunt un fel de "pedeapsa" pentru calvarul prin care am trecut eu in primele luni de sarcina si incrancenarea lui de a renunta la copil.

Mai revin cu un mesaj dupa ce citesc si restul povestii tale, penru ca nu stiu in ce masura povestea mea iti este de folos.