Cum ?
Raspunsuri - Pagina 7
michelle-usa spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Ilinca_M. Va multumesc si eu pentru gandurile voastre. Eu despre e s-a intamplat am scris la clubul meu scutecist de suflet si am primit niste cuvinte de la unele fete de-acolo care-mi rasuna si acum in minte, chiar imi sunt alin si acum. A fost unul din momentele in care forumul chiar mi-a fost un sprijin mai mare decat orice din “viata reala”, exceptie fiica mea si sotul meu. Desi par extrovertita niciodata nu am putut si nici nu am vrut sa-mi exteriorizez sentimentele cele mai intime, iar forumul a fost singura mea supapa, in afara de discutiile cu sotul meu. Am prietene dragi si iubite in “real life” dar despre asta nu pot (cel putin nu inca) sa vorbesc cu ele. Imi dau seama ca mi-ar fi fost mai usor daca eram o persoana religioasa, am citit aproape cu invidie cele scrise de michelle, imi dau seama ce alinare poate fi credinta, dar din pacate cred ca nimeni nu-si poate auto-impune sa creada, sa fie religios, deci trebuie sa gasesc alte forme de alinare. Ceva trebuie sa existe mai presus de noi, am trecut prin tot felul de experiente cel putin aparent inexplicabile, am gasit coincidente care ma infioara, tot felul de fenomene cu iz paranormal, ca sa zic asa…dar credinta adevarata n-o am in mine si nu stiu cum si daca as putea s-o capat. Sunt cam dezlanata acum, am vrut sa scriu despre mai multe lucruri si nu stiu ce se intelege. Oricum stiu ca mamei mele i-ar fi placut sa scriu despre ea, vorbeam de ea si la odisee si-I spuneam de cate ori fetele se amuzau de vreo vorba de-a ei si ea se bucura, as putea strange un caiet cu perlele mamei mele, era spirituala si amuzanta sic el mai tare ma minuna la ea cat de mult poate sa ma iubeasca, asta e adevarul, maica-mea era toata iubire pentru mine. Imi amintesc ce a scris recent corap la un topic, ca ai sai copii “o iubesc mai mult decat si-ar dori ea”, o afirmatie care a atras ceva controverse. Eu cand am citit acest lucru mi-am amintit de lucrul (absolut imbecil, dar a fost un gand de moment) la care m-am gandit chiar in clipele urmatoare mortii mamei mele:”as vrea ca fata mea sa nu ma iubeasca asa de mult, sa nu sufere atat cand n-o sa mai fiu”… I'm wearing my heart like a crown/ Pretending that you're still around. |
vezi tu, Ilinca, pentru mine durerea a fost imensa. nu eram pregatita sa sufar asa, eram prea tanara, nepregatita pt viata si greutatile ei.
Erau momente cand ma mira faptul ca mai pot sa respir de cata durere era inima mea. am fost si la doctor si cand imi spunea ca nu am nimic la inima. si ma mira faptul acesta, cum mai spunea cineva ...cum sa nu fie? inima mea e sfarimata!
ma mira faptul ca pot sa plang atita si ma gindeam oare cat o sa mai am lacrimi.
nimeni nu ma putea ajuta,nici o vorba,nimic. imi aduc aminte cum imi doream sa nu ma mai trezesc dimineatza si sa nu mai exist.
Cand nu mai stiam ce sa fac cu mine, atunci am inceput sa citesc Cuvintul Domnului. La vremea aceea nu credeam in Dumnezeu, dar am zis sa incerc. Ce altceva mai puteam face?
Poate ar trebui sa scriu la paranormal, dar stiu ca nu a fost imaginatia mea. O data cand eram singura in camera , era pe la ora 5 dupa amiaza si citeam din Biblie am auzit clar si tare cuvintele:" Nu te mai ingrijora, fii fericita!". Ma ia si acum cu fiori cand ma gindesc ...
Credinta a venit treptat.Credinta o capeti, dar trebuie sa o cauti si sa o ceri.
Cuvintele Domnului imi alinau durerea, imi dadeau speranta, imi dadea raspunsuri. Si acum mai sufar si probabil nu va inceta toata viatza dar e altfel...trece mai repede.
Prin suferinta ajungem sa ne cunoastem pe noi insine si pe Dumenzeu.
Suferinta e neccesara in viatza sa ne apropie de Dumnezeu, sa vedem in El dragostea care o are pentru noi si cum doar El ne poate alina sufletele ranite.
Asta e parerea mea.
michelle
alinuk spune:
ma cutremura gandul ca ai mei copii ar putea suferi crunt din cauza disparitiei mele sau a unei persoane apropiate
Rufus imi mai ridica moralul, si imi da speranta ca barbatii (am doi baietei) au in structura lor masculina ceva diferit, astfel ca momentele acestea ale vietii sa poata fi 'digerate' si acceptate
citindu-va mi-au venit in minte cuvintele unei bune prietene...
paradoxal sau nu... cel mai important lucru din viata, care m-a ajutat sa 'cresc' ...este suferinta
multa putere tuturor
credinta este o cale, nasa mea spune ca singura cale
ma rog si eu la Dumnezeu sa o gasesc si sa fiu pe aceasta cale si la momente grele si la cele de bucurie
Alinuk
si ostrogotzii din dotare: Andu mik (2 ani) si Teo voinik (4 ani)
www.meseriademama.blogspot.com/" target="_blank">cronica unei sarbatori marca DC
............................................................................
Nimic nu-i intamplator!
............................................................................
anca_nicolae spune:
Buna.
Sunt la serv, e cam 2 nopatea si voiam sa plec spre casa, cand, mi-a sarit in ochi acest tiltu, CUM? Initial am crezut ca este vorba despre vreo intrebare tehnica legata de inscrieri gradinita, modelarea personalitatii unui copil rebel, etc...
Dar nu.
Era vorba despre ce este mai greu in viata noastra aici pe pamant: "acceptarea" mortii. Sa o acceptam sau sa o imaginam? Sa ne gandim ca niciodata, dar niciodata nu mai vedem pe ecranul telefonului MAMA, sau sa ne imaginam, ca Rufus, ca dincolo le este mai usor si mai bine lor, decat aici, pe pamant? Si incercand sa va raspund, intorc privirea peste umar.
Eram prin clasele 3-4. Ajutam pe mama la curatenie, pe mama, o Melania din Pe Aripile Vantului. Si printre aspirator, carti si lucruri asezate pe la locul lor, o vad deodata, pe mama, usor plangand. Usor, pentru ca era fara zgomot. Plangand, pentru ca era cu lacrimi. De tristete, de amintire. Privea si citea cu greu printre lacrimi cateva randuri dintr-un petic de hartie. O scrisoare de la mamica ei. Avusese si ea o mama, ii zicea mereu mamaica, in povestile ei. Si povstile ei despre mamica erau apropae toate foarte vesele, pt ca mamica fusese isteata si "cu personalitate". Dar acum, plangea. Intelegeam ca niciodata nu-si uitase durerea. Ridicand ochii spre mine, mama si-a dat seama de privirea mea atenta. Si azi cand va scriu, dupa 30 de ani, vad in fata ochilor pragul spre balcon, unde era mama, si locul unde stateam eu. Atunci, mama mi-a povestit despre mamica ei, prima oara, altfel. Mi-a spus cum fusese toata viata vie, dar in ultimul an fusese bolnava de inima. Si.. ABIA atunci, cand mama mea avea cam 53 de ani, si-a reamintit un lucru. Cand ea plecase la facultate la Bucuresti, la 17 ani, tata-mare [tatitcul ei] ii zisese: "sa fi atenta, Diana, ca viata, viata e grea." Si mama, la 17 ani, nu-l crezuse. Ce putea fi asa greu? Ii placea invatatul, deci scoala nu era grea, urma un servici de doar 8 ore pe zi din 24, deci viata nu putea fi grea. Apoi, in ani, a inceput sa inteleaga. Greu, in viata, este ceea ce nu putem schimba in bine si nici nu putem sa acceptam. Acum, la 53 de ani, isi reamintise, iar eu, am inghitit toate cuvintele. A fost probabil, pentru mine, prima "pregatire" despre "greul vietii".
Si au mai trecut ani. Si daca aveam un examen mai greu, imi reaminteam: nu ASTA este greu, ci peste ani, cand va pleca cineva de langa mine, si nu-l voi putea opri, macar acele 5 min". Si daca vreun amor m-a parasit si toata fericirea unei iubiri s-a dus, iar mi-am adus aminte: "dar nu, nu ACUM este greu, ci peste ani...". Apoi, mama s-a dus, la 56 de ani, dupa 3 luni de leucemie... Mi-a fost frica cu adevarat, intaia oara. Pentru ca, acel "peste ani", venise. De acum, nu voi mai fi copil, vedeam cum se trasese o linie in spatele meu, gata cu copilaria. De acum trebuia sa stau fata in fata cu el, cu "greul vietii". Mama imi transmisese, de la tata-mare, acea prima pregatire. Dar nu-mi spusese "CUM?". Cum sa fac "mai departe?".
Pentru ca, dupa linia de la capatul copilariei, nu mai avem profesori. Acolo suntem doar noi. Parca singuri. Dar mama, ea, melania de haviland, ce facuse dupa ce trecuse linia? Cum de eu, atatia ani, nici nu stiusem ca SI in spatele ei, in spatele zambetului ei amabil si cald, era o linie? Pentru ca ea ma gasise pe mine. Un copil abandonat intr-o casa de copii. Si de atunci, ea fusese fericita cu mine. Si tata fusese mereu langa ea. Dar eu am simtit ca bucuria ei produsa de mine era mai mare decat cea de la tata. Sau poate sunt, inca, un copil auto-rasfatat.
Deci ASTA facuse mama dupa ce trecuse linia. Fusese fericita cu mine.
Ma pregatesc sa inchid calculatorul zilei de azi si sa privesc spre ziua de maine, cu clipe de greu, cu clipe de fericire, cu puii mici, frumosi si un pic cam rauti, ce se bazeaza pe mine. De asta este greu, ca devenim, din copil, brusc un stalp. De-abia de aici incepe scoala cea plina de examene, cum vom putea sa facem dintr-un stalp intunecat si inmarmurit de durere si neputinta, un stalp de poarta luminoasa si puternica. Atat de luminos incat sa ajunga lumina si la ei. Acolo, dincolo. Ei ne privesc si spera pentru noi. Ca nu vom cadea, ca vom putea lumina. Asa cum si ei au putut sa lumineze cand erau pentru noi "parintii", si cand ei, bietii de ei, nu mai erau demult copii.
Da, nu ma inselasem, titlul acestui subiect era, de fapt, o intrebare tehnica pentru un examen greu. Examen greu, si fara de vacanta...
Cu drag,
anca
.
Poze cu noi
Veronica-Elena 13 ani, 
Tudor-Iulian 10 ani, 
Robert-Adrian 2 anisori 
hannen spune:
anca,
michelle,asa si mama!Asta a fost ultimul an din viata ei.O zi mai bine,una mai rau .Dar brusc raul a luat total locul binelui si intr-o luna s-a stins.
Imi doresc ca mama ta sa fie bine,sa reuseasca ,sa infrunte raul.Sa nu apuce niciodata sa-i ia total locul binelui.
Frumos a formulat anca,o intrebare tehnica pt. un examen greu!Cel mai greu examen al vietii.
Observ ceva si sper sa nu fie un ritual.O zi e buna,alta e rea(exact cum scriam mai sus numai ca un altfel de rau/greu).Astazi iar am amortit!Prefer amorteala aceasta ,starii generale de rau a zilei de ieri.
Asadar nu mai sunt un copil!S-a tras o linie,am incheiat un capitol major al vietii.De acum sunt doar parinte .
Trebuie sa invat CUM sa deschid un nou capitol,CUM sa-l scriu si CE sa-i invat la rindul meu pe copiii mei.Sa-i pregatesc pt. acest greu examen.Pt. vremea cind "CUM" va bate la poarta altor suflete,pt. vremea cind in spatele lor se va trage o linie.
Dar deocamdata cred ca trebuie sa ma invat pe mine,sa stiu eu "CUM".Sper sa apuc ziua in care pot zice ca macar am inteles.
De fapt ,cred ca inconstient ne gindim la acest "CUM" din momentul in care "intelegem" ca viata are si un sfirsit.Teoretic stim!
Practic...e mai greu.
Haideti sa cautam impreuna "CUM?"
************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!
Acum am un inger pazitor,cel mai frumos si bun inger din lume!MAMA!Te voi iubi etern!
****************************************************
Matzaila_81 spune:
Hannen, povestea ta mi-a adus lacrimi in ochi si in suflet. Ieri am plans in casa dupa Mami a mea, bunica care m-a crescut de la doua saptamani de viata pana acum patru ani.
Inteleg prin ce treci si inteleg ca ti se spune ca durerea nu va trece si inteleg ca simti disperare dar cumva o sa treci peste. Eu una dupa atata timp mai am momente in care plang dar de cele mai multe ori ma gandesc la ea cu bucurie.
Sunt bucuroasa ca am avut-o in viata mea. Am avut parte de cei mai extraordinari bunici, am avut parte de cea mai pura si mai minunata dragoste si mai ales sunt norocasa ca am fost langa ei cand au inchis aochii, i-am tinut in brate si au plecat fiind iubiti si insotiti de toata dragostea si recunostinta mea.
Mamaita mea a fost o persoana foarte puternica si desi nu mi-a spus niciodate " te iubesc" am simtit asta in fiecare minut. Cand m-am intors acasa fara ea si i-am vazut fusta intinsa pe scaun asa cum o lasase fara nici o idee ca nu va mai reveni am vrut sa mor. Durerea era extrem de intensa si as fi facut absolut orice sa nu o mai simt.
Dar m-am intarit gandindu-ma la ea si la cum m-a crescut. Nu m-a crescut sa cda, m-a crescut sa ma ridic. Nu m-a crescut sa plang, m-a crescut sa fiu puternica, nu m-a crescut ca sa ma descurajez, m-a crescut ca sa caut solutii si mai ales a lasat in mine samburele iubirii sa-l duc mai departe.
Mi-am jurat atunci sa fac in asa fel incat sa fie mereu mandra de mine, sa vada ca m-a crescut bine si sa stie ca tot ce fac bun pe lumea asta fac pentru ea si pentru Itu al meu pentru ca ei m-au invatat sa fiu buna si ei m-au apropiat de Dumnezeu.
Ma mai gandesc si la mine si la copii si nepotii mei cand va veni momentul ca eu sa ma duc. Si ei or sa ma planga si or sa fie disperati dar eu o sa fiu bucuroasa sa-i revad pe cei carora le-am dus dorul atata timp.
Mama ta e bine acum, e in siguranta. Mama ta e lumina si dragoste si e alaturi de cei dragi. Gandeste-te la asta cand iti este greu. Gandeste-te ca ca singurul lucru care o intristeaza acum e durerea ta asa cum si pe tine te-ar intrista durerea copilului tau.
Inchide ochii si simte-o langa tine. Mereu va fi acolo si va trebui sa o auzi nu cu urechile ci cu sufletul. Nu va fi partea fizica dar iubirea ei te va calauzi mereu.
Las-o sa se linisteasca si intareste-te gandindu-te la toate momentele frumoase petrecute alaturi de ea si la ce norocoasa ai fost. Un copil crescut in orfelinat ar da orice sa aiba o viata alaturi de o mama care l-a iubit. Noi am avut asta. Hai sa ne gandim la ce a fost frumos nu la ce ne va lipsi de acum inainte.
Te imbratisez cu drag pe tine si pe toti cei care sufera dupa cineva. Sa ne intareasca Dumnezeu si mai ales sa ii tina pe cei dragi in siguranta pana o sa ne revedem.
My_Lady0091 spune:
Anca_Nicolae-cat adevar in vorbele tale...
*Blackmoon Lady
10+si lipistocul meu iubit| Citat: |
" Daca vrei sa indrumi pe cineva incepi cu invataturile si sfarsesti cu pildele.."-L.A.Seneca |
roxy spune:
Hannen 
condoleante si iti doresc sa fii puternica pentru a putea trece mai departe.Mi-a ramas in suflet vorbele care ti-au fost scrise mai inainte cum ca odata cu disparitia parintilor se trage o linie si dintr-o data devenim cu adevarat adulti pentru ca pana atunci am fost copiii cuiva si ne trezim peste noapte ca nu mai suntem copii (indiferent de varsta pe care o avem).Asa cum frumos spunea poetul Adrian Paunescu Dumnezeu sa-l odihneasca si pe el, citez din memorie "cine are parinti ...pe pamant nu in gand"...ramane vesnic copil .
Spuneai ca pe zi ce trece durerea devine mai puternica pentru ca te gandesti ca nu o vei mai vedea niciodata pe mama ta.Incerc sa-ti sugerez cum ar fi daca ai privi din alt unghi si anume ...cu fiecare zi care trece esti mai aproape de mama ta.Cum e gandind asa? Nimeni nu stie cat ii e de lunga ata, cand ghemul vietii se va opri, asa ca orice zi care trece ne aduce mai aproape de revederea cu cei dragi care au plecat dincolo si care ne vor intampina cand ne va veni noua vremea.Mie asa mi-a trecut cat de cat frica de necunoscut, stiind ca acolo am persoane dragi pe care abia astept sa le revad cand o sa vina clipa.Stiu ca ma vor ajuta sa stiu atunci ce am de facut.
Dar pana atunci am aici pe pamant copii mei care ma iubesc si care au nevoie de mine aici.Asta ar trebui sa te tina in functiune sa zic asa.Faptul ca ai copii carora nu le-a venit inca clipa sa traga linia in urma lor si sa devina maturi , asa ca pentru ei incearca sa treci de aceasta durere nelasand uitarea sa se astearna si facand legatura copiilor tai cu bunica lor mereu vie, chiar daca ea nu mai este fizic .Te va ajuta foarte mult.Pune pe perete o poza cu ea in viata fericita, asa sa v-o aduceti mereu aminte de acum incolo.Nimeni nu vrea sa ramana in amintire atunci cand sunt rapusi, ci cand sunt in putere si emana fericire.Imagineaza-ti-o asa , nu cazuta .
Daca tot am batut atata campii ma mai scuzi putin.Daca nu vrei poti trece mai departe la alta postare.
Pe mine m-a crescut bunica mea, am stat la ea de cand m-am nascut pana la scoala.Asa era pe atunci, si s-a creat o legatura spirituala intre noi , legatura pe care nu am reusit sa o creez cu mama, chiar daca si pe mama o iubesc.De cand am inteles copil fiind ce e aia moarte nu era noapte sa nu ma trezesc si sa-i ascult respiratia, asa eram de stresata ca voi ramane singura , chiar daca aveam parinti .Acum cand nu mai este, cu toate ca nu am visat-o , cel putin nu constient sa-mi amintesc, eu mi-o imaginez in casuta ei , chiar daca casuta nu mai e demult, dar in mintea mea este totul acolo unde am crescut, numai eu nu sunt langa ea , dar ea e acolo, nu a plecat niciodata...ma asteapta pana va veni clipa.Si faptul ca nu as fi dorit nici o clipa ca ei sa-i fie rau , sa o doara ceva, faptul ca nu se mai putea misca spre sfarsit si depindea de altii pentru orice, m-a facut sa fiu linistita cand a fost trecerea, pentru ca ea nu mai putea si cine sunt eu sa o fac sa sufere fiind egoista sa o vreau langa mine.E bine acum si asta trebuie sa-mi ajunga.Asta nu inseamna ca nu imi sangereaza sufletul cand stiu ca as vrea sa fie aici langa mine .La fel si cu parintii ...imi doresc sa fie acolo pentru vecie , cu toate ca stiu ca asta e imposibil si nici sanatos nu e.
Spune o rugaciune pentru ea pentru ca sa-i fie drumul lin si sufletul sa-si gaseasca linistea.
Multa putere iti doresc , asa cum imi doresc si mie sa accept ceea ce nu pot schimba.
hannen spune:
Eu citesc,citesc.
sunt postari (sau momente cind) care ma linistesc,sunt postari care iar ma ravasesc.Cred ca depinde "de ce" atinge fiecare,sau poate depinde de cum imi "cad" mie ,cum imi imaginez ceva...cum interpretez.
Nu-i nimic de rau.De ex. mesajul lui matzaila m-a ravasit complet.Il citeam si am inceput sa neg "nu-i adevarat,mama nu a murit".De ce?Nu stiu!Dar banuiesc ca au fost primele fraze ,cele pline de jale.Si mai stiu si subiectul tau(matzaila) de la SC,unde ai scris ca ti-e dor de mamaia ta,da?Ei,atunci eu ma pregateam sa ma duc acasa.Tin minte ca vorbeam cu o prietena la telefon si ii zic cu disperare "uite ce titluuu!".Eram terminata!Nu vroiam sa mai citesc despre astfel de dureri,de suferinte.
Nu-ti fa griji,eu nu sunt suparata pe tine ,tu ai scris frumos si ai pus suflet,prea mult ...de aia m-a ravasit asa de tare.
Roxy,si pe mine m-a crescut mamaia de la citeva luni pina am mers la scoala.apoi in fiecare vacanta eram acolo din prima zi pina in ultima.Am iubit-o cu disperare!!Cind a murit (la 66 de ani) am avut un soc imens,6 luni am vorbit probabil atit de des incit poti numara pe degetele de la mana!Am visat-o muult,vise ciudate,moarta ...cu lumari rosii.Moarta venita in vizita,cica i-a dat parintele voie sa vina acasa de la cimitir... .Au fost si vise bune,dar uite ca au ramas in memorie numai alea care au socat cel mai mult.
Apoi m-am intors spre mama!Toata iubirea am revarsat-o asupra ei!Numai ea mai era!Am fost tot timpul o fire "lipicioasa" ca sa-i citez colegele de munca care o intrebau adesea "cu cine seamana fata asta a ta?"Eu o pupam,eu o luam in brate .Asa am fost mereu!
Dupa ce am devenit mama am facut din ea un idol sa zic asa.Abia atunci am realizat ce inseamna cu adevarat sa fii mama!
Si i-am purtat si mai mult respect si dragoste.Nu zic,am avut micile noastre conflicte,si nu a fost totul roz mereu.Dar eu nu pot pastra suparare,manie,ranchiuna.Uit si iert repede.
Apoi au venit copii mei.Doamne cum o iubea pe fii-mea cea mare!O iubea cu disperare!Iubirea a fost reciproca!Avea casa plina de poze si tablouri cu mine si cu fetele si imi povestea cum vorbeste cu ele in fiecare zi si cum le alinta.
In ziua in care i-am zis sor`mii ca ma duc acasa ,am hotarit sa nu-i zic mamei,sa nu stea cu grija.Atunci a atipit pe canapea in sufragerie si cind s-a trezit i-a zis sor-mii ca m-a visat ca am intrat pe usa,ca aveam un par lung si ca m-am aplecat si am pupat-o!
Saraca a simtit!!Stia ca ma duc fara sa-i fi zis!Atunci sor-mii i s-a facut mila de ea si i-a zis ca eu chiar eram in drum spre casa.
Zicea cineva ca "era mama,era deci nemuritoare!".Cred ca si eu am crezut la fel si probabil inca mai cred.Desi am fost acolo!
Sunt in perioada de negare??
Nu-mi vine deloc sa "accept",nu pot sa inteleg.Nu pot sa cuprind adevaratul sens al cuvintelor "mama nu mai e,a murit!"
Nu pot si gata!
Cind vin ideile astea ma simt cel mai rau pt. ca asa se formeaza tavalugul si ma cuprinde dorul,disperarea...sar din una in alta pina cind toate devin de nesuportat.
Cred ca am facut bine ca am deschis subiectul aici.Pina la urma reusesc sa conving tot forumul ca sunt dusa cu sorcova.
************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!
Acum am un inger pazitor,cel mai frumos si bun inger din lume!MAMA!Te voi iubi etern!
****************************************************
Matzaila_81 spune:
Draga mea, imi pare rau, nu am vrut sa te ravasesc.
Imi este dor de Mami a mea zilnic dar durerea vine si pleaca insa de cele mai multe ori incerc sa ma gandesc la ea cu bucurie.
Eu una nu am putut sa ma intorc spre mama mea pe care o iubesc dar care nu vibreaza in sufletul meu. Nu m-a crescut, nu ma cunoaste, nu sunt convinsa nici ca ma place desi stiu ca ma iubeste. Cu Mami a mea insa....era sufletul meu.
Acum sunt insarcinata si ma gandesc mereu sa fiu Mami buna ca Mamaita mea, sa fie mandra de mine. Imi lipseste dar ii vorbesc mai mereu si culmea, ma ajuta sa vorbesc despre ea. Am senzatia ca in momentul asta in care povestesc cum m-a crescut, cum m-a ingrijit si cat de bucuroasa m-a facut ii dau viata.
Nu te gandi ca mama ta a murit. Cuvantul asta " niciodata" este groaznic, ca o sentinta si foarte neadevarat in momentul asta. O sa o revezi pe mama ta si imediat ce suferinta nu va mai fi atat de coplesitoare o sa o simti din ce in ce mai bine.
Roaga-te, te va ajuta mai presus de orice cuvinte. Iesi cu copii in parc, pleaca un week-end la munte, du-te si tunde-te sau nu uita rujul cand iesi din casa. E adevarat, e prematur pentru toate astea dar incetul cu incetul chiar daca acum nu simti decat tristete or sa apara si alte sentimente.
Am uitat ce mi-a spus cineva cand a murit Mami. A zis ca nu-i pare rau de mine, ca bunica mea a avut o viata frumoasa, ca a murit linistita la o varsta inaintata inconjurata de cei dragi care au iubit-o nespus. A zis ca asa o viata se sarbatoreste nu se plange.
Ca asta nu e o tragedie. De plans sunt copii care mor, sotii sau sotiile care nu mai vin acasa si care nu au apucat sa-si vada copii crescand. Asta e trist, ce se intampla in rest e mersul vietii.
Sunt atatea ganduri bune care se indreapta catre tine, atatea persoana care se gandesc cum sa-ti aline suferinta, incearca sa te intaresti putin.
Te imbratisez draga mea
Matzaila_81 spune:
M-am uitat acum la ce am scris la SC si am gasit ce am spus de ziua ei, a fost insa si ziua in care am ramas insarcinata.
De cand a murit, de ziua Mamaitei mele se intampla ceva frumos, ca un mic miracol.
Stiu ca am ramas gravida atunci pentru ca in rest sotul meu a fost plecat si atunci am avut simptomele de ovulatie.
Dragostea e atat de mare, e incredibil de puternica si nu exista bariera pentru ea. Mama ta va fi mereu langa tine Hannen. Inchide ochii doar si gandeste-te ce ti-ar spune daca te-ar vedea in secunda asta. Invata sa-ti asculti sufletul si o sa o simti. Nu sunt nebuniile cuiva care a pierdut pe cineva drag, sunt sentimente reale pe care o sa le experimentezi si tu in curand.