Sunt obsedata de el !

Marox spune:

De ce vrei sa stie? Am fost si eu ingrozitor de indragostita de un profesor in facultate, era tinar, cu citiva ani mai mare, daca i-as fi placut ar fi fost suficient sa miste degetul (bineinteles, nu atunci, cind eram studenta lui, dupa aceea......corectie, rectific, la cit eram de zabauca as fi fost in stare sa sacrific examenul daca asta ar fi fost pretul sa ma bage altfel in seama), dar pur si simplu nici nu se uita la mine altfel decit la o foarte buna si extrem de silitoare eleva.

Acuma, insa, as muri de rusine sa stie cit am visat la el. O iubire neimpartasita mi se pare ridicola, e buna doar sa fie ascunsa si ingropata...sau eventual povestita unor prieteni pentru vindecare.

Iar daca as fi in locul fantasmei tale si as sti cit de mult am insemnat pentru tine, m-as simti foarte nashpa. Pentru ca felul in care pui problema, impresia ca toate ar fi OK in viata ta daca ai fi cu el, ar reprezenta o povara impresionanta pentru tipul asta si pt oricine altcineva. Nu-i usor sa traiesti cu impresia ca viata si fericirea unei alte persoane depind numai si numai de tine.

gaby76 spune:

eheheee, stiti voi zicala din batrani: dragostea e mai rau decat ... si eu am ramas agatata undeva in trecut dar am avut cu respectiva persoana o relatie de 5 ani... dar am invatat ceva: fiecare are locul lui in inima mea!
daca m-as aseza acum la o discutie cu respectivul cred ca initial i-as trage 2 palme si apoi am putea sta de vorba linistiti! l-am iubit exagerat de mult, l-am iubit atat de mult ca l-am speriat! mi-a zis ca el n-a mai intalnit o asemenea persoana si ca daca ar fi sa mor eu ca sa traiasca el probabil ca nu ar dura mai mult de o secunda pana mi-as da sufletul... au trecut 13 ani de atunci
din acea relatie am invatat ceva: ca trebuie sa ma iubesc si pe mine si ca nu trebuie sa-mi pun viata si inima in totalitate in mainile altcuiva!
m-a mintit mult si m-a ranit foarte tare... am trecut mai departe foarte greu dar viata trebuie traita!
nu fac comparatii intre persoana respectiva (ce ciudat suna "persoana respectiva") si sotul meu si nici nu l-as parasi pe sotul meu pentru acea persoana (care, de altfel, mereu imi propunea sa fugim... de ce sa "fugim"?)
imi iubesc sotul in alt mod: pasnic, linistit.
gandul imi mai zboara cand sunt probleme intre mine si sot...
vezi tu ionik76, in momentele astea apar obsesiile, parerile de rau...

mianna spune:

si care anume e ridicolul intr-o iubire neimpartasita? iubirea nu-i ceva de genul "te iubesc pentru ce esti tu"? e "te iubesc daca..." (adica daca ma iubesti si tu)?

gaby76 spune:

Marox, iubirea nu poti nici s-o ascunzi si nici s-o ingropi... ce bine ar fi! Nu poti sa faci lucrurile astea pentru ca iubirea asta, mama ei de iubire, nu-i o chestie rationala! e cam ca atunci cand iti doresti ceva cu ardoare si n-ai bani sa-ti cumperi - te tot gandesti, te perpelesti!

Marox spune:

Voua nu vi se pare ridicol atunci cind vezi pe cineva ca se arunca gitul unei alte persoane si aia intoarce capul? Vi se pare normal ca o tipa (sau un tip) sa doarma pe presul idolului? Sa-i dea telefoane in miez de noapte? Bine, o sa ziceti ca e obsesie, ca nu e sanatoasa o astfel de dragoste. Dar, pina la urma, orice dragoste neimpartasita sau devine o obsesie sau trece. Simone de Beauvoir avea o fraza draguta "Te iubesc. Ce te priveste asta pe tine?", insa nu i-a servit-o lui Jean-Paul Sartre, ca acolo era reciprocitate.

mianna spune:

si noi pana la urma murim, da' pana atunci avem o viata si din cate stiu, uneori si iubirile imparasite mai "mor", respectiv trec.

insa eu intrebam ce-i ridicol in "viata" acelei iubiri neimpartasite, nu in trecerea ei in faza patologica de obsesie (nici acolo n-o consider ridicola, asa cum nu consider ridicol un bolnav, dar nici n-o admir). despre faza in care trece nu mai e nimic de discutat. dar pana la fazele astea? fara telefoane in miez de noapte si dormit pe pres, ci cu telefonul lasat cuminte in pace si dormit in patul propriu

ca sa fie mai clar, nu vorbesc de cazurile in care cineva "il iubeste" pe Brad Pitt, da? ci de persoane reale

Marox spune:

Persoane reale, da? In liceu aveam o colega indragostita de un profesor. Il alerga pe toate coridoarele. Ea poate nu se considera ridicola, dar ceilalti, da, rideau de ea, i se dusese buhul.

Eu am visat cuminte in patul meu si mi-am facut filme. Insa n-as fi avut curajul sa-i spun nimic, mi-ar fi fost frica sa nu-mi rida in nas. Tot o teama de ridicol si asta, nu?

Ridicolul intervine atunci cind cei din jur isi dau seama, adica atunci cind ai dat suficiente semnale si nu primesti nici un raspuns. Riscul este sa crezi ca nu te-ai exprimat bine, ca n-ai fost destul de explicita si atunci incerci sa faci mai mult, sa spui mai mult si apoi intri in spirala.

ionik76 spune:

Da, si eu imi iubesc sotul "pasnic si linistit", sau altfel spus, "in alt mod" decat l-am iubit pe celalalt.
A fost acolo o pasiune din aia nebuna, departe de ratiune, genul acela de pasiune dusa la extrem care te face sa nu mai stii de tine si sa lasi tot pentru persoana respectiva. Din fericire, nu am facut-o. Am mai avut atata minte incat sa nu renunt cu totul la viata mea. Cel putin atunci.
Si nu, nu mi-a fost rusine sa-i spun ce simt. La momentul respectiv mi s-a parut ca asa e bine. Si nu regret nici azi. Pentru ca daca nu o faceam, daca nu-i marturiseam sentimentele mele, astazi as fi avut mult mai multe indoieli si regrete.
Asa cum spuneam la inceput, nu am ce sa-i reprosez. Poate doar faptul ca nu a fost mai deschis fata de mine, faptul ca nu mi-a spus de la inceput pe sleau ce gandeste. M-ar fi scutit poate de multe dubii.
Stiu ca n-o sa ma credeti, dar mi-a trecut. Mi-a trecut dorul, mi-au trecut toate, dar simt ca ceva in mine a murit pentru totdeauna. A ramas un sentiment de scarba, de gust amar, de neimplinire, de lehamite de tot si de toate.
Stiu ca daca acum ar fi sa ne intalnim, daca prin absurd ar vrea sa vorbim, eu as sta si l-as privi muta, n-as sti ce sa-i spun, n-as simti nevoia sa-i spun nimic. Mi-ar fi sila. Si chiar imi este. De tot ce-am trait in acesti ani. De toata zadarnicia.
Aveti dreptate: daca ar sti toate astea, ar intreba cu siguranta "si ce daca?".
Nici macar nu e trist. E patetic.
Intr-adevar, postura in care se afla obiectul obsesiei nu e deloc placuta. Poate nu credeti, dar am fost pusa si eu odata in situatia asta. Si am fugit.
De asta nici n-am insistat, am refuzat sa-l mai caut, desi toata lumea ma indemna sa o fac si sa lamuresc lucrurile. Am refuzat in mod sistematic, ba chiar am evitat sa il intalnesc cand am mai avut ocazia, tocmai ca sa nu creada ca il urmaresc. N-am vrut sa-i dau impresia unei obsedate, i-am respectat decizia si n-am vrut sa creada altceva.
Culmea e ca de cate ori ne-am mai vazut, intamplator, pe strada sau in cate o locatie, el era cel care ma privea staruitor si intorcea capul dupa mine.
Ce naiba puteam sa mai cred ?
Adevarul e ca dupa ce m-a respins, chiar nu am mai avut curajul sa-i mai vorbesc vreodata. Acum as avea curaj, dar nu mai simt nevoia.
Asa cum spuneam, mi-e lehamite. Cred ca mi-a ajuns.

mianna spune:

pentru mine e o mare diferenta intre a transmite suficiente semnale si a-l alerga pe coridor (chiar si la figurat, ca nu-mi imaginez ca alergau la propriu).

Marox spune:

Mianna, tu nu erai cu noi in liceu...