Tacerea mieilor - nu filmul:)

Asta e titlul unui articol scris de Catalin Stefanescu (in caz ca va intrebati cine e, e ala de face 'Garantat 100%') pentru Dilema.

Daca vi s-a intamplat vreodata sa spuneti 'pe vremea mea bla bla bla', 'tineretul din ziua de azi bla bla bla', 'nu mai sunt valori bla bla bla' si altele asemenea, luati de www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/tacerea-mieilor" target="_blank">cititi.
Cititi si daca nu vi s-a intamplat.

Si nu uitati sa-mi spuneti si mie de ce credeti voi ca 'tineretul din ziua de azi' 'maraie. Sau tace'.

______________________
Lucrarile Ioanei si terapia lui Pinkutz

beshter spune:

Va transcriu articolul mai jos.


De ce tace pustimea? Iar atunci cind nu tace, de ce se exprima prost? De ce acuzam tinerimea ca vehiculeaz cu dificultate un repertoriu cumplit de sarac in cuvinte? Si de ce ni se pare ca elevimea si studentimea nu mai au valori, ca nu mai cred in nimic, nu mai au idealuri, dispretuiesc cultura, se refugiaza in lumea virtuala a Internetului, vorbesc, din butoane, o limba stilcita si nu mai stiu sa pronunte cuvinte?

Exista un intreg sistem de explicatii globale, de teorii intemeiate pe evolutiile tehnologiilor de comunicatie, studii comportamentale ale consecintelor folosirii extensive a depozitelor de informatie, si cercetari de psihologie si sociologie a comunicarii. Toate astea dau siruri lungi de raspunsuri care pot lamuri intrebarile de mai sus. Mai exista insa o intrebare care, de pe buzele noastre, ale celor dintr-o lume in care totul a ajuns mai tirziu, suna in perfecta armonie cu felul in care ne-am obisnuit sa vedem lumea. Intrebarea asta e rostita dupa un oftat prelung, ca si cind autorul ei ar fi ultimul depozitar al intelepciunii si adevarului: „Ce ne facem cu pustimea asta care s-a indobitocit in ultimul hal?“.
De cele mai multe ori, dupa aceasta intrebare rostita de la inaltimea unei tribune imaginare a moralitatii si a valorii, urmeaza discursul care incepe cu „Pe vremea mea…“. Intotdeauna, „Pe vremea mea…“ inseamna carti citite, seri cu spectacole de teatru memorabile, ordine sociala, auditii muzicale, bancuri la adresa regimului comunist, tabere studentesti, Vama Veche, iesiri la iarba verde de 1 Mai, sex dupa casatorie, sau, in cel mai rau caz, dupa intrarea la facultate, scrisori caligrafiate si elaborate zile intregi, discutii despre arta, un anumit fel de stabilitate. „Pe vremea mea…“ mai inseamna idealuri, respect, veneratie pentru artisti si pentru intelectuali. Si nu arareori, nostalgia pentru „vremea mea“ are o coda, o terminatie muzicala, un refren final care deplinge faptul ca „acum nimeni nu mai are frica de nimic“.
Sub frica pe care unii o bocesc acum, dincolo de valorile pe care le vehiculam in discursul despre tineretea petrecuta la lumina culturii, se afla o profunda frustrare. O suferinta ale carei icnete de durere razbat foarte rar la suprafata. O vina colectiva a felului in care ne-am lasat tratati cu totii, umiliti, dezumanizati, imbibati cu ideologie egalitarista, gasindu-ne, fiecare, felul propriu de a evada din real, intr-o semi-realitate respirabila. Intr-un mod profund explicabil din punct de vedere clinic, ori de cite ori vorbim despre vremurile alea de ordine, respect, cultura si valori, ceva ne inteapa inauntru, ca o ustensila chirurgicala, uitata in noi dupa coaserea ranii. Cu cit apare mai des intepatura asta, cu atit mai abitir idealizam vremea trecuta, ascunzindu-i hidosenia sub nostalgia tineretii si a felurilor personale de a depasi, prin cultura, intregi la minte, bezna si frigul din comunism. Atunci am invatat sa ne descurcam. Sa traim individual, nu in comunitate. Sa fim tratati ca „popor muncitor, mase largi de oameni ai muncii de la orase si sate“, dar sa tinem ascunsa la loc de taina candela unicitatii fiecaruia. Iar senzaaia asta de eterna neducere pina la capat a lucrurilor, de profunda complicitate, de nepotolita mincarime a suspiciunii, de privire fugara, in urma, dupa o vina careia nu-i gasim un nume precis, multumitor, ne macina profund.

Am ramas cu o constiinta incarcata, dureroasa si marturisita doar la nervi, a faptului ca indaratul marilor noastre adevaruri se ascunde o nelinistitoare doza de simulare. O constiinta a faptului ca, orice-am face, cu cit strigam mai tare ca spunem adevarul, cu atit mai neconvingator suna ceea ce auzim. Discursurile noastre despre valori suna impecabil din punct de vedere muzical, dar, dupa inchiderea cortinei, ne retragem in liniste, cu un gust ciudat pe care chiar si alcoolul il înlocuieste cu greu.

Felului nostru de a defini cultura ii lipseste estuarul civilizatiei. Riul nostru de acumulari culturale se loveste de un zid gigantic si nu se varsa in experienta colectiva. Valorile noastre si modurile in care le-am dobindit sint profund individuale, lipsite de pulsatia vitala a comunitatii. Nu consensul ne lipseste in primul rind, ci exercitiul comunicarii. Predicile pe care le rostim, slefuind necroloagele civilizatiei, sint doine de jale iesite din netrairea, vreme de multi ani, a unor tipuri de experiente pe care le-am traversat doar in intimitatea lecturii.

Tinarul caruia i se psalmodiaza spectacolul ideilor si hora virtutilor, ambalate in discursuri cu retorica stufoasa, strimba din nas instinctiv. In plus, i se mai si reproseaza ca duce lumea de ripa si face sa se zvircoleasca in cripte marii creatori ai lumii. Nu stie cine sint Bach, Hans Castorp, Raskolnicov, Behemoth, Titus Andronicus, Dante, Fellini si Thelonious Monk. Asta il face, in ochii nostri, din start, vinovat. „N-are nici un Dumnezeu, e analfabet, n-are idealuri, i se rupe.“ Nu ne-am gindit nici o secunda ca felul in care ne ascundem in dosul valorilor, felul in care respingem suveran lucrurile simple, bagind in fata, de la bun inceput, marea cultura si marile asteptari, s-ar putea sa-l sufoce si sa-l indeparteze iremediabil tocmai de ceea ce am vrea sa-i fie aproape. Nu ne gindim ca are voie sa si simta cite ceva, nu doar sa acumuleze, memorind. Si pentru ca nu e o masina de reprodus texte, pentru ca nu percuteaza ca la armata, cu ce-am vrea sa-l auzim, proiectam pe el toata vina reziduala pe care n-o mai putem duce. Si el, in mod firesc, gafeaza. Sau miriie. Sau tace.


Lucrarile Ioanei si terapia lui Pinkutz

rall spune:

Interesanta lectura dar interesant si comentariul de pe pagina a domnisoarei Anca-Maria de 19 ani

viviana spune:

Am impus tinerilor repere invechite si rigide fara sa tinem cont de ce vor si de cine sunt ei de fapt.
Am uitat ca trebuie sa mergem la pas si am alergat ca nebunii spre a prinde ceea ce am pierdut in 20 ani.
Am sarit peste etapele firesti ale modernizarii, ne-am grabit sa absorbim totul fara sa gandim.
Am fost si suntem niste "gauri negre".
I-am debusolat vorbindu-le de noi, cei din trecut, incercand cu disperare sa ne dam exemple de moralitate, i-am debusolat cerandu-le sa arda etapele, sa nu mai piarda vremea, sa ajunga mai repede acolo unde noi nu am fost in stare.

Cum bine spunea cineva: orice exces vine dintr-o lipsa.


Suntem preocupati de noi insine, suntem grabiti, ne alienam, nu mai comuncam. Ritmul nostru social este mai mare decat bioritmul nostru firesc. Lipsa aceasta de armonie duce la frustrari. Relatiile interumane au devenit schematice si rarefiate si la nivel familial si la nivel de comunitate.
Nu facem altceva decat sa alergam dupa ziua de maine uitand de ziua de azi. Uitand de tinerii nostri, oblignadu-i sa se dea intr-un carusel care nu-i tenteaza.

Tinerii maraie sau tac. Nu au cu cine si nici cand sa vorbeasca.




Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

inaioana spune:

Eu nu cred ca "tineretul din ziua de azi maraie sau tace", cred ca este vizibila aceeasi prapastie intre generatia parintilor si generatia tinerilor, asa cum a fost din toate timpurile si asa cum este firesc si natural sa fie. Atat.
Articolul este bun, dar este condescendent cu privire la tineri, adica luam ca axioma ideea ca ei au o problema si noi am fi in masura sa o rezolvam sau purtam vina problemei sau tot asa. Cred ca ne bagam in seama cam mult. Eu nu cred ca au vreo problema deloc, ci doar ca noi nu avem cum sa le vedem viata lor reala, culturala si asa mai departe pentru ca lentilele noastre sunt pline de prejudecati si pentru ca , tocmai de aia, in general ei nu comunica cu noi.
Dupa parerea mea tineretul din ziua de azi are preocupari culturale in aceeasi proportie ca si tineretul din ziua de ieri si problema batranetului este doar ca , din pacate, uite ca nu invata din experienta trecutului astfel incat atunci cand ii vin ganduri depreciative la adresa tineretului pe care nu il intelege sa isi aminteasca ideea aia conform careia "tineretul decade de doua mii de ani".


Ioana cu Katja (30 martie 2004),Serghei (2 mai 2006) si www.youtube.com/watch?v=jioYwuky3tk" target="_blank"> Gruia (DPN ian.2011).

ladyJ spune:

Orice tineret maraie sau tace. Din oricare timpuri.
Depinde cu cine are de-a face.

Eu cred ca cei care acuza tineretul de diverse, sunt defapt cei care inca refuza sa iasa din anii tineretii, psihic vorbind.Cei care au ramas blocati. Cei care nu inteleg ca ei sunt acum adultii, lucru care presupune intelegerea faptului ca lucrurile se schimba iar noi, adultii, suntem direct implicati in schimbarea lor pentru ca tineretul nu este nimic altceva decat copilul nostru, noi adica, dar in continua transformare.
Adultii de acest fel, adica cei care nu inteleg, acuza si deplang se identifica in continuare cu ´´tineretul´´ , doar ca tineretul cu care se identifica nu mai exista , defapt.

Multi fac greseala asta. Un adult autentic, e capabil sa zica ´´pe vremea mea etc etc´´ dar o va face strict in sensul de a compara-informa, de a -si aduce aminte, nu in sensul de a reprosa.

Si pana la urma, cum sa ma minunez eu de indeletnicirile tineretului, cand eu i-am pus tineretului computerul in brate? Cum sa acuz eu tineretul de lipsa de interes pentru muzica clasica, cand eu insami vorbesc de muzica clasica cu iz de anticariat?

beshter spune:

Ciudat, mie nu mi s-am parut condescendent deloc.

Se vede treaba ca I lost my touch.


Lucrarile Ioanei si terapia lui Pinkutz

inaioana spune:

Mihaelka, poate "condescendent" e un cuvant cam tare in context. Ideea despre care spuneam ca mi-a sarit in ochi dandu-mi senzatia asta este tocmai asta care se simte, care transpare, conform careia tineretul este intradevar lipsit de preocupari culturale sau lipsit de cultura etc etc. Ori eu cu asta nu sunt de acord. Daca noi nu le intelegem cultura sau ne uitam inspre cei lipsiti de ea (multi) si ii comparam cu cei cu acces la cultura de pe vremea noastra (adica mere cu pere) uitand ca si pe vremea noastra majoritatea erau tot lipsiti de cultura, asta nu inseamna ca ei, cei de acum, nu sunt preocupati de cultura si creatori de cultura in aceeasi masura sau chiar mai mare decat era "batranetul" la vremea tineretii sale. Eu chiar remarc des si cu placuta suprindere de fiecare data (iara ca surprinderea mea este un fel de condescendenta, nu?), o gramada de tineri cu baze culturale solide si foarte efervescenti intelectual si ma bucur si imi dau seama ca accesul extraordinar la informatie din zilele noastre ajuta foarte mult in directia asta, practic toate portile le sunt deschise si crede-ma ca le folosesc din plin.

Sau...poate am inteles eu gresit textul de la care s-a plecat.

Ioana cu Katja (30 martie 2004),Serghei (2 mai 2006) si www.youtube.com/watch?v=jioYwuky3tk" target="_blank"> Gruia (DPN ian.2011).

beshter spune:

inaioana, nu trebuie sa te cred pe tine ca exista tineri efervescenti cultural pentru ca eu ii vad in fiecare zi
Probabil ca de-aia nu ma mir. Si da, mirarea ca 'uite, dom'le, ca se poate' e un element de condescendenta.

Mie articolul nu mi s-a parut catusi de putin condescendent, odata pentru ca nu mi s-a parut o vorbi in primul rand despre 'lipsa de cultura' (numele alea insirate acolo sunt niste iconuri luate la misto) ci despre limba diferita pe care o vorbesc tinerii ('vorbitul din butoane') si alta data, pentru ca lipsa de teren comun e mai acuta in cazul generatiilor ceausiste fata-n fata cu post-decreteii.
Asta nu zic eu, zice el. Eu as vrea sa stiu daca asa o fi sau nu.
Unii zic ca nu - e aceeasi prapastie cascata intre generatii dintotdeauna. Altii or zice ca da.

Dupa mine, ideea care transpare e ca toata vaicareala asta cu 'io la saispe ani citeam Proust, ascultam Debussy si rezolvam probleme din Gazeta Matematica, pe cand astia vorbesc din butoane si maraie' e numai vina celui care se vaicareste, ca-i mai comod asa, in loc sa deschida ochii si sa-i vada pe-aia care nu se lasa inghesuiti in canoanele vaicarelii. Si mai cred ca ce 'vrea sa spuie autorul' e ca tot veninul asta trist si neputincios din 'pe vremea mea' e semn de frustrare si jale dupa ne-trait.


Lucrarile Ioanei si terapia lui Pinkutz

inaioana spune:

Eu zic ca prapastia intre generatii este mai acuta decat inainte, ca lipsa de teren comun este cu adevarat mai mare, dar ca in acelasi timp este aceeasi prapastie dintotdeauna, nu atarna de ea sa o caste mai tare alte elemente decat asta firesc si natural. Si este mai mare pentru ca dezvoltarea a fost mult mai rapida, informatia merge mai repede,cultura evolueaza sau se dezvolta mai rapid, asa ca diferentele intre o generatie si alta sunt din ce in ce mai mari. Asta cu atat mai mult se vede in Romania in care decreteii au fost , prin natura imprejurarilor, cam incremeniti in cultura veche, nu au participat prea mult la cultura universala a propriei generatii, iar tinerii de acum au sarit, firesc, direct in cultura lor proprie (fara a neglija cultura din vreme decreteilor, doar ca au preluat-o mai degraba pe cea universala la care au acces, decat pe aceea care era perceputa la vreme ei ca fiind cultura tinerilor din Romania - asta ca mi-am amintit de cazul Paunescului ca reprezentant cultural).
Io asa zic...

Ioana cu Katja (30 martie 2004),Serghei (2 mai 2006) si www.youtube.com/watch?v=jioYwuky3tk" target="_blank"> Gruia (DPN ian.2011).

Adrianaa spune:

Mi se pare foarte semnificativ citatul de mai sus. Fiecare se raporteaza la valorile sale. Adultii nu gasesc caile de comunicare cu tinerii, iar tinerii nu gasesc timpul necesar exprimarii acestor valori. Practic, cred ca lipseste acel spatiu comun al intalnirii si cunoasterii reciproce.

Generatia „rezistentilor prin cultura”, de acum 20-30 de ani, pune mari asteptari pe umerii tinerilor, de „o ducere pana la capat a lucrurilor”, de a gasi o cale de reasezare a valorilor in firescul existentei lor. Ducem cu noi mai departe lipsa de traire a normalitatii in comunitate si fiecare generatie se refugiaza intr-o „semi-realitate respirabila”.

Generatia apasata de neputintele anilor din urma va trebui sa gaseasca un glas comun cu generatia tanara care are aceleasi asteptari de la societate, civilizatie si valori. Deocamdata lipseste si spatiul si glasul comun acestei comunicari. De aceea cred ca „'tineretul din ziua de azi' 'maraie. Sau tace'.”