Trezirea la realitate

Mickyyy spune:

Pana a ramas fara job, el a fost intotdeauna sustinatorul financial al familiei, salariul meu era in general o completare a veniturilor, nicidecum venitul de baza. Asa ca mi s-a parut ca ar fi o dovada de rautate gratuita din partea mea sa-i reprosez ca nu aduce bani in casa (desi in ultimele luni ceva ceva tot vine datorita CIC-ului). I-am reprosat ca nu-si da suficient interesul, ca nu face nimic in plus care sa-l ajute sa-si gaseasca mai repede job (ca nu invata ceva nou, sau macar sa se puna la curent cu ultimele lucruri din domeniu, tinand cont ca de 1 an de zile n-a mai profesat), ca in loc sa se adapteze la piata muncii si cerintele HR-istilor, el nu face decat sa-i critice si sa le gaseasca defecte, etc. Avem discutii interminabile despre cum se comporta angajatorii, despre criteriile lor de selectie, despre anunturile in care cer una si la interviu te-ntreaba alta, despre toate "bubele" din sistem, iar eu una simt ca nu mai am rabdare sa port asemenea discutii. Da, stiu, in mare parte are dreptate, dar la ce-i foloseste ca identifica problemele HR-istilor? Nu va schimba el sistemul de recrutare, fie se adapteaza la ce vor si ce cauta ei, si invata sa se vanda, fie o sa ramana vesnic un "potential" candidat. Se consuma pentru fiecare job la care aplica, cauta informatii despre firma, face planuri daca i-ar place sau nu sa lucreze acolo, si de cele mai multe ori aia nici macar nu-i deschid CV-ul.
Discutiile noastre despre joburi au devenit atat de repetive, previzibile si din punctul meu de vedere inutile, incat nu mai am rabdare sa la mai port. Majoritatea timpului petrecut impreuna numai asta discutam, dar nu la modul constructiv, ci doar ii criticam pe ceilalti. Iar in ultima vreme am inceput sa rabufnesc din ce in ce mai des cand discutia intra pe o panta de genul asta, pentru mie e o chestie extrem de simpla: asta e piata munciim astia's recrutori, trebuie sa joci dupa regulile lor daca vrei job! El probabil se simte neinteles, eu nu stiu cum sa ma mai comport, imi dau seama ca nu ii sunt alaturi asa cum are el nevoie, dar mi se pare ca nu rezolvam nimic daca ii sunt alaturi doar la criticat, nu la construit, orice discutie constructiva degenereaza rapid intr-un critica....si nu facem decat sa ne-nvartim intr-un cerc vicios

annablue spune:

E nevoie de o atitudine constructiva EXCLUSIV cu eforturi maxime din partea ta... Stiu ca nu pare corect ca tot tu sa fii stalpul si el cel protejat, dar cert este ca pe tine te sustine oarecum faptul ca ai un job si TREBUIE sa gasesti o solutie la problema LUI.
Pe cand el, n-are job si nici nu stie/poate sa iasa din situatie pt ca nu mai stie cum...
Mai reciteste ce ti-am scris pt ca mi s-a parut ca trebuie sa iti reorganizezi tu modul de a vedea lucrurile inainte de a-l ajuta pe el sa se ridice din groapa. Si faptul ca tu esti in campul muncii te ajuta sa ai aceasta atitudine general feminina de "trebuie sa rezolv"...
Mai vorbim.

andre_ea spune:

Mickyyy, oare firmele specializate in recrutare nu ofera si servicii de consiliere a candidatilor? Poate o discutie cu un specialist HR, care sa-l indrume cum sa se prezinte, care-s raspunsurile corecte la intrebarile capcana etc. ar avea efect mai mare decat discutia cu tine.
Succes.

---

Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009


Delu Prichindelu'
Prichinduta

Speranta si incredere pentru David

Mickyyy spune:

Am apelat si la solutia asta, un prieten i-a facut legatura cu sefa departamentului HR de la ei, si au avut cateva discutii constructive, inaintea ultimului interviu la care a fost. Doar ca tipa nu e din bucuresti, si discutiile nu au fost face-to-face ci telefonice sau pe mail. A acceptat mai usor sfaturile de la ea decat de la mine , desi foarte mare diferenta intre ele nu cred ca a fost, si o parte le-a pus in aplicare. Nu stiu daca au avut vreun rezultat, pentru ca zilele astea ar trebui sa primeasca raspunsul de la interviul respectiv.
Eu nu's HR-ist, insa direct sau indirect, in firma in care am lucrat inainte am facut si parte de recrutare, era o firma mai mica (ca si numar de angajati, vreo 30 doar), eram acolo de la inceput si parerea mea chiar conta. Am conceput si postat anunturi, am triat CV-uri, am organizat si tinut interviuri, adica tot procesul pana mai ramaneau 2-3 candidati, pe care ii revedeam impreuna cu seful meu, si el lua decizia finala daca da sau nu. Si pot spune ca majoritatea celor "angajati" de mine in 8 ani de zile, sunt inca acolo. Altfel spus am citit mii de CV-uri si am discutat cu zeci de persoane, am habar despre cum arata piata muncii, care's greselile frecvente care se fac, cum se concepe un CV sau o scrisoare de intentie. Ce-i drept, pentru joburi de obicei entry sau middle level, adica acele joburi la care conta mai mult persoana decat experienta.
Insa eu am fost genul de "recruiter out of the box", iar criteriile mele de selectie probabil au fost subiective, am cautat oameni asemeni mie, cu care sa ma pot intelege, cu care sa pot colabora, am cautat omul din spatele hartiei, chiar daca CV-ul lor la prima vedere parea total nepotrivit postului. Mi-aduc aminte si azi de-o tipa, studenta in anul 2 sau 3 care aplicase pentru un post de secretara, si care nu avea pic de experienta. Nu mai stiu ce mi-a atras atentia in prima faza la CV-ul ei, dar stiu ca la interviu m-a impresionat. Si desi politica firmei era sa nu angajam studenti (decat eventual in an terminal), am sustinut-o cum n-am facut niciodata pentru altcineva, desi n-o cunosteam de nicaieri. Probabil de gura mea seful a acceptat-o in proba. Dupa prima saptamana, nu reusise sa se integreze absolut deloc (am descoperit ulterior motivele, fosta secretara care ar fi trebuit sa avanseze pe un alt post nu era de acord cu angajarea unei alte secretare, dorea sa cumuleze cele 2 posturi in speranta unui venit mai mare, desi era teoretic imposibil sa le poata face pe amandoua) si deja sefu-mi zambea pe sub mustata, ceva de genul: vezi, ti-am zis eu. Am refuzat sa cred ca m-am inselat atat de mult si i-am dat o alta sansa, am trimis-o la un alt departament, unde era nevoie de un om, dar pe un post mult mai dificil decat cel de secretara (fara sustinerea nimanui in afara de seful acelui departament, toti o credeau o cauza pierduta). Si uite ca intuitia mea a functionat, intr-un timp extrem de scurt, dar de data asta beneficiind de sustinerea sefului direct, si de ajutor, a invatat tot ce putea invata, si dovada este ca au trecut 4 ani de atunci si inca lucreaza in acea firma. Si toti sunt multumiti de ea, probabil foarte putini isi mai aduc aminte de cum o etichetasera la inceput!
De fapt de ce-am scris asemenea povesti, aparent fara legatura cu subiectul: pentru ca la angajare conteaza enorm de mult prima impresie pe care o lasi celui din fata ta. Exista si recruiteri care nu fac altceva decat sa bifeze pe-o lista de conditii specifice postului pe-alea care le indeplinesti, iar la final sa-l aleaga pe cel cu cele mai multe bife, dar exista si recriteri care cauta potentialul din spatele unui angajat. Eu inclin sa cred ca aceasta a doua categorie e mai numeroasa, asa ca degeaba ai bifele unde trebuie daca nu stii sa-l cuceresti (cum bine zicea cineva) pe cel din fata ta!

Mickyyy spune:

Aseara discutam cu barbata-meu despre ce-ar trebui sa spuna si ce nu la interviul de azi. Din punctul meu de vedere, el face 2 greseli majore:
- inainte sa exprime o idee, baga o intreaga poveste in fata ei. Sau altfel spus, la o intrebare simpla, in loc sa dea raspunsul direct, el incepe o explicatie paralela cu subiectul, si dupa cateva minute trage concluzia la explicatia lui, care e de fapt raspunsul la intrebare. Nu stiu daca reusesc sa explic suficient de clar, oricum mie mi se pare enervat ca atunci cand eu intreb pe cineva daca are experienta in domeniul X, el sa-mi povesteasca despre domeniul Y o gramada ca la final sa vina c-o concluzie de genul Y si X sunt asemanatoare, deci pot sa ma descurc si-n X. Mult mai ok mi s-ar parea sa inceapa cu concluzia, si daca vrea sa dezvolte apoi subiectul, e liber s-o faca, in caz contrar persoana din fata lui se pierde, se plictiseste, nu vede rostul acelor povesti, uita chiar si de unde a pornit discutia!
- a doua greseala, tinde sa minimizeze anumite lucruri, sa foloseasca cuvinte care nu au ce cauta intr-un interviu, chiar daca pentru el cuvantul respectiv, in contextul respectiv are o cu totul si cu totul alta valoare, multi judecam dupa cuvinte, si nu dupa context. De exemplu, voia la un momentdat sa zica la un interviu o fraza de genul: solutiile propuse de mine au fost atat de acceptabile, incat le-au mai folosit de foarte multe ori in viitor. Expresia in sine, solutii acceptabile, zgarie urechea unui recruter, chiar daca intelesul ei in context nu e mot-a-mot.
aseara incercam sa-i explic ca ar face bine sa renunte la chestiile astea 2 in cadrul interviului, pentru ca feelingul meu e ca fac mai mult rau decat bine, si sansele sa fie inteles gresit cresc.
Insa nu am avut suficiente argumente ca sa-l conving ca sigur greseste daca procedeaza asa (de fapt nici n-am incercat sa-i spun ca sigur greseste, ci doar ca daca evita chestiile alea, n-are cum sa-i fie rau), iar el a venit c-o replica de genul "si daca fac ca tine, ce certitudine am ca o sa trec de interviu? imi poti garanta tu ca daca fac asa e bine, si daca fac ca mine e gresit?" Normal ca nu ii pot garanta asa ceva, pot fi o gramada de intrebari capcana intr-un interviu, sau o gramada de alte motive pentru care sa nu fi ales, schimband doar acele 2 lucruri nu ai automat succes, doar ca din punctul meu de vedere iti cresc sansele.
El insa insista pe ideea ca asta e el, si daca s-ar comporta si ar raspunde la fel ca toti ceilalti care invata ca papagalul niste raspunsuri HR-iste standard la intrebari, n-o sa poata iesi niciodata in evidenta, va fi unul din multime! Plus ca riscul sa faca gafe si mai mari creste atunci cand se straduie sa para altcineva, sa se exprime intr-un alt mod decat cel care-i este lui propriu.

Nu stiu daca am reusit sa ma fac pe deplin inteleasa, insa desi asculta sfaturile si parerile mele, doar de o mica parte din ele si tine cont. Si nici eu nu-i pot impune sa tina cont de ele, pentru ca sunt intr-adevar chestii subiective, cum as face eu daca as fi in locul lui, nicidecum o reteta garantata, verificata si de succes!

andre_ea spune:

La asta ma si gandeam cand am spus sa cautati ajutor in alta parte. Poate gasesti unul mai aproape cu care sa se vada fata in fata.

---

Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009


Delu Prichindelu'
Prichinduta

Speranta si incredere pentru David

andre_ea spune:

Si nu e de acord ca a-i creste sansele e un lucru pozitiv?
Nu-i mai evidentia partea cu "nu pot sa-ti garantez", spune-i doar ca ii cresc sansele si atat, altfel el aude doar partea cu "nu garantez" si nu retine ca ii cresc sansele.
Spune-i doar partea pozitiva, doar lucrurile pe care vrei/trebuie sa le auda.
Succes.

---

Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009


Delu Prichindelu'
Prichinduta

Speranta si incredere pentru David

Fomalhauti spune:

Chiar nu se poate lucra "la partea cealalta"? Nu stiu ce pregatire are sotul tau, de fapt oricum nu stiu prea multe despre piata muncii, doar ca nu e deloc roz. Acum omul e stresat, depresiv, probabil nu are prea multe sanse...

Ma gandesc ca ar fi bine daca ati reusi sa mai scapati de rate. Spui ca aveti rate la mai multe banci. In afara de casa in care locuiti mai aveti si altceva? Fireste ca nu trebuie sa raspunzi pe forum la intrebarea asta, e doar pentru tine. Adica, mai aveti ceva ce ati putea vinde, chiar in pierdere: apartamente, terenuri. Poate ar fi mai bine sa vindeti oricum, sa platiti o parte din credite si sa ramaneti doar cu casa si rate cu care sa va descurcati cat de cat. V-ati mai destinde amandoi, el ar putea sa mai stea o vreme acasa - de fapt eu cred ca asta e bine pentru copii. Poate scapand de depresie ar putea sa invete ceva nou sau....se spune ca va trece criza, nu-i asa?

Exista si varianta cu reesalonarea, chiar daca e costisitoare in timp poate este o solutie. Apoi, mai vedeti voi, poate peste cativa ani apar alte oportunitati, poate puteti rambursa anticipat sau "re-re-esalona" in sens invers.

Cred ca sotului tau i-ar ajuta sa il lauzi pentru ceea ce face, pentru felul in care se ocupa de copii. Stiu ca tu incerci sa-l faci sa-si caute un servici dar cred ca are nevoie si sa se simta bine, sa simta ca cineva il apreciaza pentru ceea ce face, ca oricum ar fi este util.

Fomalhauti spune:

Inca ceva: titlul tau "trezirea la realitate" imi da senzatia ca simti o oarecare vinovatie, a ta si a sotului fata de creditele facute si situatia in care ati ajuns. Nu sunteti vinovati, nu ati facut ceva ce nu ar fi trebuit sa faceti. Realitatea s-a schimbat. Voi ati facut ceva potrivit cu realitatea de atunci, acum ceva s-a schimbat si trebuie sa va adaptati.

Si se va mai schimba - poate de aceea eu una as opta pentru o solutie pe termen scurt, un soi de amanare, chiar daca exista niste costuri peste ani si ani - pana atunci realitatea sa poate schimba din nou.

Mickyyy spune:

Si va urma invariabil intrebarea: de unde stiu eu ca ii cresc sansele? De ce cum gandesc eu e bine, si cum gandeste el nu?
Si sincer, nici eu nu ma consider experta in asa ceva ca sa pot spune cu certitudine ca e bine cum zic eu, si rau cum zice el. Am doar feelingul ca e mai bine ca mine, dar am mai spus-o undeva, el e genul care are nevoie de argumente cat mai logice ca sa fie convins de ceva, nicidecum de "feeling-uri". Eu recunosc, am luat majoritatea deciziilor importante dupa cum am simtit ca e bine, de multe ori fara a avea si argumentele necesare, dar nu toti sunt ca mine si mi se pare gresit sa oblig pe cineva sa procedeze intr-un anume fel doar pentru ca feelingul meu spune ca e bine.