Copilul captiv (8)

montelimar spune:

Trec deseori seara, in drum spre casa, pe la Piata Norilor, in Bucuresti. Nu stiu de ce trebuie sa mentionez locul, dar parca niciunde altundeva nu mai vad atatea scene cu copii... desconsiderati, certati, chiar injurati. In seara asta o mama tanara vorbea la telefon si fata de vreo 6 ani topaia usor in fata ei. Deodata, poc, o smuceste, ii da una peste cap si o ia de mana. Si cand termina incepe sa strige - Nu poti sa mergi si tu civilizat pe strada, cand vorbesc la telefon ! Si cel mai trist, fata nu spune nimic, nici macar un protest. Nu am facut decat sa ma uit lung in spate la ea. Daca vreodata m-as gandi sa intervin, oare ce ce i-as putea spune unui asemenea copil, sa-l fac sa se detaseze putin de situatie si sa-l fac sa se simta mai putin singur ? Cam inutila intrebarea, dar simteam nevoia sa-mi exprim undeva indignarea.

rrox3 spune:

Montelimar ai putea sa-i spui mamei ceva, ar intelege si copilul.

Irina ai scapat de stress? S-a potolit mama ta cu pretentiile absurde?

Hristina ce mai faci?

Cleo ti-a mai trecut supararea? S-a inveselit scenariul?

LilianaR spune:

Da, spune-i ceva mamei, va ajuta copilul sa se simta sustinut si sa-si dea seama, mai repede, ca nu el greseste, ci mama lui.
Eu le spun ca e normal sau similar; nu des, dar uneori te socheaza cat de lipsite de sentimente sunt unele fiinte umane...
Imi amintesc un copil de gradinita aproape tarat de mama-sa la care aceasta tipa ca nu intelege ca se grabeste?
Pai grabeste-te tu cu pasul lui de pititut si vorbim dupa.

Da, spune-le adultilor, chiar daca nu vor intelege mare lucru, vor intelege copiii lor.

irinai spune:

Am scapat de stres in sensul ca nu a mai dat nici un semn de viata de atunci (cred ca sunt doua saptamani). Ceea ce este foarte OK pentru mine.
Am momente in care as vrea sa o sun sa vad daca este bine, chiar azi-noapte am avut un cosmar pe tema asta. Undeva, in sufletul meu, as vrea sa ne impacam, sa nu existe nici un diferend intre noi.
Insa imi dau seama ca este o utopie si ne este mai bine tututor daca nu mai vorbim deloc.
Va povestesc mai tarziu, cand am mai mult timp, amanunte.

LilianaR spune:

Odata ce ai cosmaruri e clar ca nu este mai bine sa nu vorbiti.
Poate ca sa incerci sa te gandesti la cum vede ea lucrurile, punctual, ar ajuta sa o ierti si, in timp, sa te relaxezi. Relaxarea ta va duce la imbunatatirea relatiilor.
E ciudat cum numai o parte poate schimba lucrurile, dar chiar poate. Poti.
Apoi, un alt lucru ar fi sa muncesti tot tu la subconstientul ei; incet, repetat, fara sa te astepti la rezultate miraculoase, sa-i spui ca apreciezi parerea ei, o pretuiesti, insa tu iei deciziile pentru tine si viata ta.
Sigur, procesul poate dura ani. Si reactiile imediate vor fi, probabil, neplacute.

Greeky spune:

Bun gasit!
Am citit cu mare interes acest topic.
rrox, ai mentionat la un moment dat ca nu numai psihoterapia ne poate ajuta atunci cand ne dam seama de abuzurile din viata noastra, dar ca este cea mai la indemana si ca mai sunt modalitati de care ne putem folosi intr-un astfel de demers. Ai putea, te rog sa dezvolti? In cazul in care e prea costisitor sa mergem la terapeut, cum ne putem ajuta?

Eu de curand am avut prima sedinta de psihoterapie si cel mai pregnant sentiment pe care l-am avut cand sedinta s-a incheiat si am plecat a fost o mare eliberare pentru ca am spus o parte din ce mocnisem de multa vreme.
As porni o vendetta impotriva celor care m-au ranit.
La mine e vorba mai mult de abuz emotional, indiferenta si multa umilinta. Nu cred ca am fost/sunt un copil iubit de parinti ci tolerat dar pentru asta "trebuie sa ne faci plac pentru a te suporta si trebuie sa ne platesti inzecit" (nu sunt cuvintele lor, e doar mesajul pe care il percep si de care incep sa devin constienta).
Ceea ce ma scoate din sarite e faptul ca imi dau seama ca sunt ca un puscarias insa nu fac nimic pentru a ma elibera. Lipsa asta de initiativa si actiune ma scoate din minti.
Ma simt ca un copil inchis undeva care trebuie sa ceara voie pentru orice, caruia trebuie sa i se spuna ca poate face ceva.

ionik76 spune:

Buna, sunt Ioana si sunt si eu un copil captiv ! M-ati putea primi si pe mine in grupul vostru ? Am mare nevoie !
Am inceput zilele trecute au alt topic http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=160934

Practic, am pornit de la o problema, pe care o vedeam eu ca fiind cea mai grava si mai reala pentru moment, si am ajuns in scurt timp la adevarata problema, in fapt la esenta problemei: da, toata framantarea si toata durerea mea vine din urma, din trecut, din copilaria nefericita si relatia cu parintii mei. Sunt si eu un copil captiv !

O sa reproduc mai jos cateva pasaje din ceea ce am postat pe celalalt topic, ca sa incep de undeva povestea.

"Ati deschis in mine niste ferestre. Si nu mai pot da inapoi. Simt nevoia sa vorbesc si daca nu o fac acum, nu stiu daca mai tarziu o sa mai am puterea sa o fac. Si rog moderatorul sa nu mute subiectul, pentru ca lucrurile se leaga si nu vreau sa va pierd pe drum. Am nevoie de voi !
Vorbeam de mama mea... Cum as descrie-o ? Dominatoare, frustrata, posesiva... Ce simt pentru ea ? Dincolo de dragostea care totusi nu pot sa cred ca nu exista, ascunsa undeva, ura !

Mama mea care inca ma trateaza ca pe un copil de 10 ani, pentru care obedienta oarba e singura atitudine permisa, pentru care pana si copiii mei nu sunt numai ai mei si asupra carora considera ca are drepturi...

Mama mea care a pus pe umerii mei de copil povara casniciei ei ratate, care si-a proiectat toate frustrarile adunate in viata ei asupra mea, si inca o face, care nu m-a incurajat niciodata, care nu mi-a sustinut niciodata deciziile, dar care mi-a reprosat inzecit nereusitele, care a asteptat mereu de la mine mult prea mult, care nu a fost niciodata multumita de mine, pentru care niciodata nu am facut nimic bun, nu am fost suficient de buna, nu am fost perfecta ! Pentru care am fost mereu si sunt in continuare cel mai "rau" copil, fiica nerecunoscatoare, pentru care orice as face nu e de ajuns !

Mama mea care m-a sprijinit material ori de cate ori am avut nevoie, desi nu o data mi-a reprosat ulterior acest lucru, dar pe care nu am simtit-o niciodata cu adevarat aproape de mine, empatizand la problemele mele !

Mama mea care aproape ca mi-a impus sa renunt la sarcina, motivand ca ea nu ar avea puterea sa creasca un copil cu handicap si ca nu ma va sprijini daca decid sa fac totusi acel copil si pe care am ascultat-o, ca o fetita cuminte ce sunt, si cat o urasc acum pentru asta !

Mama care m-a folosit nu o data drept scut viu ca sa evite loviturile pe care i le aplica tatal meu, mama despre care nu imi amintesc cum ma alinta si ma tinea in brate, dar imi amintesc de bataile pe care mi le aplica de cele mai multe ori fara sa inteleg pentru ce anume ! Pentru ca eram un copil atat de terorizat, incat nu cutezam sa fac un pas fara sa-i spun, ce sa mai vorbesc de obraznicii ! Si care atunci cand am avut puterea sa-i reprosez anumite lucruri m-a acuzat de nerecunostinta, reprosandu-mi ca fabulez, si a sfarsit prin a poza ea insasi in victima !

O mama care numai nu ma intreaba de cate ori m-am culcat cu sotul meu luna asta, care are pretentia sa stie ce fac minut cu minut, pentru care nu sunt nici macar o mama buna si cred ca daca ar putea ar fi in stare sa-mi ia si copiii sa-i creasca ! Evident, cat mai draconic cu putinta ! Si care se lamenteaza cand constataca nepotii nu se simt atasati de ea, nemaifiind mult pana sa ma acuze ca eu sunt cea care ii intorc impotriva ei.

Tatal meu... Tatal meu despre care imi amintesc doar scenele de scandal si de care m-am bucurat initial si in aparenta ca am scapat cand a plecat la alta, desi in realitate cred ca m-am simtit tradata si abandonata pentru ca il iubeam ! Si m-am simtit tradata o data mai mult cand, dupa ce a avut cu cealalat femeie baiatul mult dorit, a incetat sa ma mai caute ! Si pe care nu am avut puterea sa-l iert nici macar cand, pe patul de spital, bolnav de cancer, mi-a cerut asta, si nu l-am iertat nici pana azi, desi nu mai e de mult printre noi.

Mi-am dorit mereu o familie in adevaratul sens al cuvantului si mi-am jurat ca nu voi fi pentru copiii mei o mama asa cum a fost mama mea pentru mine ! Si totusi, din nefericire, uneori o copii atat de mult ! Si ma urasc pentru asta, pentru ca n-am suficienta putere sa ma controlez, si o urasc si pe ea mai mult !

Sotul meu... Un om care initial m-a salvat de toate astea, sau cel putin asa a intentionat, dar care cred ca pe parcurs, undeva, a abandonat lupta, reprosandu-mi nu o data ca o vede in mine pe soacra-sa ! Si are dreptate ! Sunt fiica mamei mele, Sunt fiica mamei mele, copia ei fidela si ma urasc pentru asta ! Pentru ca vreau sa fiu eu !"


"Aceasta este de fapt adevarata problema, o stiam, am stiut-o intotdeauna, doar ca acum am avut pentru prima data curajul si forta sa o expun in mod public, sa o strig tare si raspicat. Da, poate pentru ca simt ca am ajuns la limita puterilor. Pentru ca ma simt impartita intre maica-mea, de la care, in naivitatea mea, inca mai astept un semn de dragoste neconditionata, si sotul meu care fie nu a stiut niciodata sa ma inteleaga cu adevarat, fie a obosit.

Nu stau impreuna cu mama, dar e ca si cum as sta, e mereu prezenta intre noi, uneori am impresia ca e pana si in pat cu noi. Si nu ma pot rupe de ea, nu pot s-o fac pentru ca nu stiu cum, pentru ca ea m-a facut dependenta de ea, pentru a ma putea controla mai bine, desi acum imi reproseaza ca nu sunt matura si nu sunt in stare sa iau decizi.

Cand de fapt nu sunt altceva decat opera ei ! Pentru ca nu am putut niciodata sa decid singura, pentru ca nimic nu era bun si tremuram la gandul ca ea nu va fi de acord. Si trebuie sa recunosc, cu toata rusinea, ca si acum deciziile mari in casa noastra se iau tot in functie de ea ! Ma mir cum de al meu barbat nu a luat-o inca la bataie ! Uneori ii dau si lui dreptate. In fond, nu s-a insurat cu soacra-sa !
Si pentru ca nu pot s-o infrunt, ajung sa ma razbun tot pe mine, si sa-i dau dreptate ei, ajung sa cred ca intr-adevar nu sunt buna de nimic si sa nu mai am incredere in mine ! De fapt, nici nu mai stiu in cine sa cred ! Ma simt tradata de toata lumea.

Cand am spus ca maica-mea m-a folosit pe post de scut viu n-am spus ca tatal meu ma lovea pe mine. Dimpotriva, tata n-a dat in mine niciodata, poate de aia l-am si preferat ca parinte si m-am simtit tradata cand a plecat.

Mereu mi-am spus ca sunt suficient de puternica ca sa ies singura din problema asta, de multe ori am si reusit, evident, pe termen scurt, dupa cum se si vede. Mereu a trebuit sa fiu eu cea puternica, mai intai pentru maica-mea, care avea nevoie sa se sprijine pe mine dupa esecul ei, apoi pentru propria mea casnicie, in care am fost nevoita sa fac totul de una singura. Dar acum nu mai pot. Si numai gandul ca nu-mi pot lasa copiii fara mama ma mai face sa rezist.
Simt ca ma sufoc, e ca sicum as sta intr-o camera plina de lume si as tipa din toate puterile si nimeni nu ma aude.

Incerc s-o inteleg pe maica-mea si nu pot. Probabil ca in felul ei ma iubeste, dar n-a stiut niciodata cum sa mi-o arate sau n-a stiut unde sa se opreasca. Pentru ea simplul fapt ca m-am casatorit a insemnat ca ma pierde, a insemnat o tradare. Si in loc sa-mi capat independenta, conflictul a devenit si mai puternic, pentru ca nu poate accepta nici in ruptul capului ca nu mai sunt copilul pe care il putea manevra asa cum dorea, ca nu ma mai poate supune, ci ca sunt femeie in toata firea, si sotie si mama, la randul meu.

Mai grav e nici nu isi recunoaste problemele, ba mai mult, face in asa fel incat sa ma simt eu in final vinovata si nebuna. "Te-am batut eu?!", ca si cum s-ar putea fabula cu asa ceva !, dupa care imi face pe victima si spune ca eu o provocam ! "Lasa, ca ai si tu copii, vezi tu acum ce inseamna", si simt cum se bucura rautacios cand unul dintre copii nu ma asculta sau incearca sa-si proclame independenta, pe care de altfel nici nu incerc sa le-o infranez mai mult decat trebuie. De cateva ori s-a rastit la baiat, a avut chiar tendinta de a-l si lovi, oferindu-se sa-l "disciplineze" si sa-i faca ea educatie, si atunci mi-a venit sa sar la gatul ei ca o leoaica si sa-i strig "Cum ? Cum ai facut cu mine?". Dar n-am putut, mi-am inghitit cuvintele. Am fost lasa. Si slaba. Sau pur si simplu am vrut sa evit un alt scandal, pentru ca oricum nu intelege nimic.
Si ma urasc pentru slabiciunea mea. Si ma urasc pentru ca uneori pur si simplu nu ma pot controla si ma comport exact ca ea. Si nu vreau.

As fi vrut sa am in ea un model demn de urmat, as fi vrut sa fie mama cu care sa pot discuta orice sau macar sa ma inteleaga si sa ma sustina, dar din pacate nu e asa. Si Dumnezeu stie cat am vrut si vreau inca sa o multumesc ! Dar se pare ca nimeni si nimic vreodata n-ar putea-o multumi. E atata frustrare in ea incat aproape ca a devenit inumana. Totul se invarte in jurul ei-ea e victima, nimeni nu o iubeste si daca ea nu e fericita, nimeni altcineva nu are dreptul sa fie ! Uneori am impresia ca chiar nu isi doreste ca eu sa fiu fericita.

Cand l-am cunoscut pe sotul meu am crezut ca am gasit ceea ce cautam, omul care sa ma iubeasca si alaturi de care sa ma bucur de ceea ce mi-am dorit mereu si n-am avut parte - o familie. A fost singurul, pana acum, caruia i-am povestit toate aceste lucruri si am crezut ca a inteles, dar mai tarziu, cand m-a dezamagit in repetate randuri, mi-a dat impresia ca mai degraba foloseste tot ce i-am spus impotriva mea. Dar sa revin, am crezut ca am gasit fericirea. Si a trebuit sa intervina maica-mea si sa strice tot, incet, incet, a sapat ca apa in munte.

Sigur, a avut si sotul meu partea lui de "contributie", am mai spus-o, in mod sigur si eu, dar fara "ajutorul" maica-mii nu cred ca ajungeam chiar pana aici. Casnicia mea se destrama, totul in jurul meu se prabuseste, sunt "varza". Mai grav e ca chair nu mai reusesc sa comunic cu sotul meu, el imi reproseaza ca o las pe maica-mea sa ma conduca, si nu pot sa nu-i dau dreptate, nici macar nu stiu daca nu vrea sau nu poate sa ma asculte sau daca macar mai vede in mine fata de care s-a indragostit odata. Si m-ar mira sa o vada, pentru ca eu insami nu o mai gasesc. Nu ma mai recunosc.

Uneori as vrea sa-mi fie mila de maica-mea, si imi spun ca e pacat sa o urasc, si ca nu trebuie sa o judec, pentru ca totusi e mama mea si parintii nu ni-i alegem, dar pur si simplu nu pot !"

" Nu m-a deranjat ca am fost trimisa la psiholog, am si recunoscut ca sunt constienta ca asta trebuie sa fac doar ca deocamdata, in viitorul f. apropiat, sa spunem, nu-mi permit dpdv financiar. Si nici nu am vrut sa deviez discutia de la problema initiala la mama mea, pentru ca oricum as lua-o, stiu ca am nevoie de ajutor de specialitate pentru a trece peste ambele probleme. Nici nu caut scuze sau justificare pentru obsesia mea in relatia cu parintii mei desi, din pacate, acesta e adevarul, si nu trebuie sa ai doctorat in psihologie ca sa-ti dai seama.

Eu am cerut ajutorul pentru prima problema, pentru ca aceea ma chinuia cel mai mult, era cea mai acuta in acel moment, nu pentru ca as fi subestimat-o pe cea de a doua, ele sunt la fel de grave si se leaga.
Spunea cineva inainte ca daca viata mea ar fi linistitasi implinita nu as mai fi tentata sa visez la himere. Si asa si este. Cat timp lucrurile au mers ok intre mine si sotul meu, cat timp crezusem ca am gasit ceea ce cautam, am fost o cu totul alta persoana, am si spus cred undeva ca reusisem sa privesc cu detasare in urma. Nu aveam motive sa evadez in lumea mea imaginara. Acel baiat nu e perfect, sunt convinsa de asta, am stiut-o intotdeauna, dar in nevoia mea de a evada l-am urcat pe un piedestal si l-am transformat in barbatul ideal. El e doar pretextul "evadarilor" mele, un mod de refulare, atat, chiar daca eu i-am atribuit poate alt rol.

Si m-am trezit, ca daca nu ma trezeam nu scriam aici, continuam sa visez cu ochii deschisi si sa-mi spun ca e ok asa.
Da, si pe mine m-a schimbat maternitatea, in primul rand mi-a dat un sens in viata, asa cum am mai spus intotdeauna mi-am dorit o familie, si daca se putea, cred ca as fi facut cel putin 3 copii. Dar din pacate experienta maternitatii nu a avut darul sa ma si vindece, desi recunosc ca initial am sperat asta. M-am gandit de multe ori la gestul extrem al Madalinei Manole si, chiar daca nu am aprobat-o, am incercat sa inteleg, pentru ca multi au condamnat-o ca a recurs la aceasta ultima solutie desi avea un copil, pentru care era datoare sa lupte si sa traiasca. Dar credeti-ma ca sunt momente, si din nefericire le-am experimentat pe pielea mea, cand nici o motivatie nu ma este atat de puternica incat sa te traga inapoi, cand nu mai gasesti resurse pentru a continua in nimeni si in nimic, cand nu vrei decat ca durerea si chinul sa se termine, indiferent cu ce pret.

Relatia cu mama mea nu ai cum s-o intelegi, aceasta dependenta emotionala apare celorlalti absurda, si nu ai cum s-o intelegi daca nu ai fost tu insati in aceeasi situatie. Dependenta asta e mai puternica decat mine, psihic, fata de mama mea, eu am inca 10 ani, sunt un copil ascultator, care nu iese niciodata din cuvantul ei (nu stiu de ce tot spun 10 ani, cred ca e din cauza ca asta e varsta pe care o aveam cand s-au despartit ai mei).

A nu se intelege ca ai mei copii sunt abuzati de ea, asa ceva cu siguranta nu as putea permite nici eu, spuneam doar ca are fata de ei tendinta de a fi excesiv de severa, asa cum a fost fata de mine. Si nici nu spun ca nu ii iubeste, cum de altfel cred ca ma iubeste in felul ei si pe mine, in fond sunt singurul ei copil si m-a crescut singura, dar pana la urma asta e problema ei-nu stie cum sa iubeasca, nu stie cum s-o arate, nu stie limitele.

Mi-a spus odata, intr-o astfel de discutie in care i-am reprosat anumite lucruri, ca a fost nevoita sa fie mai severa pentru ca a trebuit sa ma creasca singura. Probabil ca se temea ca m-ar fi putut scapa din mana si ar fi trebuit sa suporte exclusiv raspunderea consecintelor. Numai ca ea a depasit cu mult limitele severitatii. A refuzat mereu sa vada ca nu avea motive de ingrijorare. Eram un copil excesiv de cuminte, fie si doar din frica de pedeapsa corporala.

Si asta mi-a daunat enorm ulterior. Neincrederea in fortele proprii, nevoia continua de incurajare, o teama inexplicabila de tot si de toate m-au insotit mereu. Sigur, cu varsta, s-au mai diminuat, dar nu au disparut cu totul.

Si da, din pacate sunt singura la parinti, altfel probabil ca nu ajungeam la aceasta dependenta dusa la extrem. Ea nu e singura, dar e ca si cum ar fi, e recasatorita, dar si a doua casnicie e aproape de esec. Acum, privind in urma, ajung sa ma gandesc ca poate e in mare masura vina ei. Nici macar prietene nu are, toata viata ei se invarte in jurul meu. E ca un om care, ca sa nu se inece, se agata cu disperare de cel de langa el si il baga pe ala la fund. Cred ca asa as descrie cel mai bine relatia mea cu maica-mea. Mi-e mila de ea uneori, inteleg cumva de ce a ajuns asa, as vrea s-o ajut dar nu pot. Si ea asta nu intelege. Ca nu sunt eu colacul ei de salvare, nu trebuia sa fiu niciodata. Eram doar un copil, ea ar fi trebuit sa aiba grija de mine, ea ar fi trebuit sa fie adultul, sa fie cea puternica. Am impresia insa ca lucrurile au stat exact pe dos.

Si nu ma pot desprinde atat de usor, nu-i pot spune asa, pur si simplu, lasa-ma, cand o viata intreaga am facut ce-a spus ea. Stiu ca pare prostesc si de neinteles pentru cine are o relatie normala cu parintii, si mie mi se pare anormal, iar copiilor mei nu le-am impus niciodata sa ma asculte orbeste. Mai grav e ca nu accepta parerile altora, nu realizeaza ca greseste si au mai fost persoane care i-au spus. Deci nu se poate discuta omeneste cu ea. Asa ca ce solutie am ? De exemplu, daca nu o caut eu, daca evit sa ne intalnim, vine ea la mine. Ce sa fac, sa o dau afara?

Cred ca singura solutie de bun simt ar fi fost sa plecam din tara, dar cred ca nici acolo nu scapam de ea, ar fi cerut sa o luam la un moment dat si pe ea.
Si da, mi-a impus sa renunt la sarcina. Era o sarcina posibil cu probleme, facusem varicela si exista riscul de malformatii fetale, am scris la vremea respectiva despre asta. Sigur ca in final decizia mi-a apartinut numai mie, dar ea m-a influentat in mare masura, asa cum face de altfel de obicei, si ceea ce m-a dezamagit cel mai tare a fost ca nu m-a sprijinit neconditionat asa cum ar trebui sa faca o mama. Lovitura de gratie a fost pentru mine cand mi-a spus raspicat ca nu va fi alaturi de mine daca decid sa pastrez copilul si acesta va avea probleme. Repet, nu am renuntat la copil pentru ca asa a spus ea, imi asum decizia, dar m-a durut enorm atitudinea ei si e motivul pentru care nu am iertat-o nici pana azi.

Si ce credeti ? Al doilea copil, fetita, a avut probleme de sanatate. Am scris si despre asta. A fost chiar suspecta de parapareza, sau chiar a fost asa, nu mai stiu ce sa cred. Numai ca din nou totul se raporteaza la ea, ca si cum aceasta ar fi fost problema ei ! "Vai, cat mai avem de luptat cu ea !". va ganditi poate ca a miscat vreun deget in sensul asta ? Numai nu-mi spunea in fata ca fetita e handicapata si nu va mai spun cum se uita la ea, de parca asta se intamplase pentru ca cineva dorise cu tot dinadinsul s-o persecute pe ea ! Deci cineva, de acolo de sus, ii daduse eiacest necaz ! Din nou, ea si numai ea ! Nu conta ca era copilul meu, ca eu eram mama lui !

Din fericire, dupa mai bine de jumatate de an de fizioterapie, acum micutza e bine, si se pare ca merge in continuare spre mai bine. Da, poate ca problemele fetitei m-au daramat, poate ca asta a fost picatura care a umplut paharul, mai ales ca am avut mereu impresia ca lupt singura, nici macar in sotul meu nu am simtit ca am un sprijin real, pentru ca e genul care isi baga capul in nisip cand ceva nu e bine.

Stiu ca acum probabil or sa fie voci care or sa spuna "uite-o si pe asta, fiica-sa are probleme de sanatate si ea viseaza la cai verzi pe pereti !". Imi asum si riscul asta, de a fi judecata si poate condamnata de unii sau altii. In fond, n-am scris aici si nu mi-am deschis sufletul ca sa fiu compatimita si "mangaiata pe cap", dupa cum aprecia cineva, ci pentru ca am constientizat ca am o problema si am nevoie de ajutor si am sperat ca voi afla niste posibile explicatii si solutii la aceasta problema. Si inca sper ca nu voi regreta in final ca am facut-o.

Si da, m-ati ajutat sa vad ca din fericire, problema in sine nu o constituie obsesia mea pentru acel barbat, sau poate din nefericire, pentru ca nu stiu care din ele e mai grava. Banuiam de fapt de mult, dar cred ca aveam nevoie de confirmare, pentru ca m-am gandit mereu ca poate nu e chiar asa de grav, ca poate exagerez eu, am sperat mereu ca voi trece peste asta singura, ca de multe alte ori, mereu am pus pe primul plan alte aspecte, in ultima vreme problemele de sanatate ale fetitei, mi-am spus ca ea e prioritatea, la ea trebuie sa ma gandesc in primul rand, si am amanat mereu momentul in care sa ma ocup in ultima instanta si de mine, desi e clar ca viata mea de familie e serios afectata de starea mea.

Sunt in mine doua persoane, una puternica si sigura pe ea, independenta, care a realizat totusi ceva in viata, chiar daca nu atat cat si-a dorit, care a luptat si lupta in continuare pentru binele copiilor ei, si alta slaba si nesigura, dependenta emotional de cei din jur, dependenta de dragoste, care, coplesita de tot mai multe, a ajuns sa fie si mai slaba, si mai nesigura, si s-o traga in jos si pe cealalta.

E f complicat, desi in aparenta pare extrem de simplu, si uite asa ma impart in doua de ani de zile, sa-mi multumesc si sotul, si mama, de cele mai multe ori joc rol de paratrasnet intre ei, primesc eu toate loviturile din ambele parti, de multe ori nici nu mai stiu cui sa dau dreptate, iau totul asupra mea, ca sa evit scandalul. Si nu mai pot. Nu mai pot de mult."

Imi cer scuze ca m-am intins poate prea mult, dar am vrut cumva sa va ajung din urma. Nu am reusit sa citesc toate postarile voastre, dar inca de la inceput, m-am regasit in foarte multe, atat pe mine, cat si pe maica-mea. Si eu care credeam ca sunt singura ! Nu unica, singura ! Acum cred ca am ajuns in sfarsit in locul potrivit si sper sa ma acceptati si pe mine printre voi. Mai am atatea de spus !

Ioana, de Matei-Alexandru (09.08.2006) si Ioana-Antonia (06.07.2009)

rrox3 spune:

Ionik bine ai venit
Te reintorci mereu la 10 ani, fiindca acolo ai ramas emotional, acolo te-au tintuit parintii tai. Rational ai evoluat desigur, ai crescut, ai incercat sa fii adultul care trebuia sa fii, mascand fetita disperata de 10 ani. cat timp te-ai simtit iubita, fetita a fost linistita si ai putut functiona. Cand relatia cu sotul tau s-a erodat, fetita a ajuns la disperare vazandu-se singura , si de aici nevoia de evadare in alta lume ideala. Stii modul in care evadezi tu, himera iubirii pentru acel barbat, pe care practic nici macar nu il cunosti, este tipic pentru modul in care viseaza cu ochii deschisi fetitele de 10-11 ani.

Tu ai o mare capacitate de introspectie, ti-ai dat seama de multe probleme din copilaria ta si ma bucur ca le-ai scris aici. Sunt convinsa ca ti-a facut bine. Ai nevoie de suport, ai nevoie sa afli mai multe si o sa fii bine. Ai nevoie sa fii sprijinita, tinuta de mana, pana o sa te vezi in stare sa inaintezi singura. Cel mai indicat ar fi sprijinul profesionist, un terapeut si o terapie. Ai fi clientul ideal si ai avansa repede. Sunt convinsa de asta.

Ai vorbit cu sotul tau? I-ai spus si lui ce simti fata de mama ta? Ca ti-ai dori sa te desprinzi, ca stii ca-ti face rau relatia cu ea, dar nu te simti inca in stare sa faci asta? I-ai cerut ajutorul?
Cel mai probabil e ca relatia cu el s-a erodat din cauza "bagajului" asta al tau si, probabil, si a "bagajului" lui. Copiii captivi cam au darul sa se gaseasca unii pe ceilalti in cupluri. Asta nu inseamna ca atunci cand unul ajunge in criza si e fortat sa faca fata problemelor din trecut, este si celalat pregatit sa faca asta.

Nu-i datorezi absolut nimic mamei tale. Ai nevoie sa iei distanta fata de ea, pana te vei simti in stare sa-ti impui limitele personale in fata ei. Abia atunci te poti intoarce spre ea. Stiu ca doare sa o vezi asa, sa nu o poti ajuta, dar, din pacate, asta e situatia. Ai nevoie de o pauza in relatia cu ea.

La topicul asta s-au recomandat tot felul de carti. Ti-ar prinde foarte bine sa le citesti. Ti-ar da curaj si ti-ar confirma ce intrevezi singura, dar ti-e teama sa crezi si sa accepti.

Nu te mai simti vinovata fata de copiii tai. Ai facut si faci maximul posibil ca lor sa le fie bine. Tot ceea ce poti face acum pentru ei e sa te ajuti pe tine. Asta ar fi cel mai bun lucru pentru ei. O mama eliberata de ranile trecutului, o mama care-si poate permite sa traiasca doar in prezent si sa fie acolo 100% pentru ei.

Numai bine iti doresc

rrox3 spune:

Greeky bine ai venit pe desprecopii!
Da, mai sunt si alte posibilitati, dar toate implica existenta unei alte persoane cu care sa poti forma o relatie de atasament securizant, vindecatoare. Cu sprijinul careia sa poti duce travaliul demersului eliberator. Sa-ti permiti sa sapi in ce ai ascuns pana acum, fiindca ar fi durut prea tare sa te uiti acolo. Sa poti accepta ce gasesti si sa poti integra.
Cam greu de gasit o astfel de persoana dispusa si capabila sa se lase temporar deoparte si sa te sustina. De asta ai nevoie de terapeut.
Pe langa terapie insa, conteaza foarte mult si efortul tau personal. Poti sa citesti, poti sa faci sport, poti sa meditezi, sa faci ce tine de tine, ca sa avansezi. Si neaparat sa faci lucruri pentru tine. Pentru simpla ta placere. Nu a altora.

Sfatul meu pentru tine ar fi sa continui terapia (ce fel de terapie faci?) macar cateva luni. Dupa aceea vei simti si singura daca poti continua pe cont propriu sau nu. Eventual poti rari sedintele dupa cateva luni. Stiu ca e un efort financiar, din pacate, e destul de elitista psihoterapia deocamdata, din punct de vedere al accesului la ea.

Succes!

Greeky spune:

Buna!
Multumesc pentru primire!
Psihoterapeuta mea e specializata pe terapie experientiala si mi-a spus in prima sedinta ca lucram (si) pe scenariul de viata, ceea ce e fain pentru ca l-am citit pe Berne acum 3-4 ani cand am inceput si "sapaturile interioare" si inteleg cate ceva din AT. Pentru mine lectura acestei carti a fost un soc foarte mare, de aceea am spus ca m-am simtit eliberata (nu indurerata sau mai stiu eu cum) dupa prima sedinta. Am avut sansa sa comunic si nu m-am simtit suspectata ca avand idei ciudate sau ca e ceva in neregula cu mine pentru ca simt ca totul in jurul meu e cat se poate aiurea.

Vreau sa continuu terapia pentru ca simt ca e un demers care ma ajuta. La mine una din probleme e prapastia dintre rational si latura mea emotionala. Cred ca am reprimat atat de mult incat nici nu ma pot exprima foarte bine. Am sentimente care mi se par straine dar in acelasi timp, cumva stiu ca sunt in mine dincolo de prapastie, de aceea de multe ori nu pot numi sau descrie o anumita traire.

La partea cu facutul lucrurilor pentru mine...e greu pentru ca mi s-a indus ideea ca e eu nu contez, sunt un gunoi, ceva dispensabil, asa ca am facut lucruri pentru altii pentru a-i multumi, pentru a ma ingadui si pentru a ma placea macar un pic. Culmea e ca simt o vina imensa si am mustrari cand incerc "sa fiu egoista", dar trebuie sa invat egoismul pozitiv. :) Cumva am ideea ca daca nu fac ceva cu un impact foarte mare asupra oamenilor (care sa-i marcheze pozitiv) eu exist degeaba si nu contez/ nu voi conta.