Copilul captiv (8)

bird70 spune:

Rrox3 ,
eu sunt adepta tratamentului medicamentos combinat cu terapie. Rrox3 e mai mult pe partea de terapie . Cum vad eu lucrurile, medicamentele te ajuta sa iti gasesti echilibrul, sa iti recastigi functionalitatea si asta iti da sansa sa explorezi sursa problemelor si sa faci terapie ca sa le rezolvi. Daca ar fi sa aleg intre medicamente si terapie, eu as alege medicamentele, pentru ca odata ce ai mintea clara e posibil sa te poti auto-analiza. Pe cand cu mintea tulbure e foarte greu sa te poti focusa pe terapie. Ideal, tratamentul ar trebui sa includa ambele, medicamente initial, iar dupa imbunatatire sa urmeze terapia care sa caute sursa problemelor.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation

Selene_Bunny spune:

Fazele cu tatii alcoolici/alte rude alcoolice mi-au adus si mie in memorie niste amintiri tare nasoale... Mai ca imi vine sa le scriu, dar nu stiu daca ma va ajuta cu ceva asta, mai mereu am regretat dupa ce am expus episoade din viata mea... Ca la mine in familie nu prea se discuta despre ce a fost, tocmai fiindca a fost, gata, ce rost are sa revenim asupra problemei... Indiferent daca problema a fost intoarsa pe toate fetzele sau nu... Si eu ma simt naspa cand critic latura negativa a rudelor, pentru ca sunt oameni OK, totusi, si ma invinovatesc pentru faptul ca ii pun la zid, ca poate nu o merita, eu sunt aia care greseste, judecandu-i... Ca ma iubesc si m-au ajutat cu multe, de multe ori...

Blogul meu - de la noi, pentru ei!

Bazar general - fiecare implicare conteaza!

www.desprecopii.com/cover/albumphoto/folderview.asp?bid=&folder=Selene_Bunnx" target="_blank">Daria pe coperta!

Particip la bazaruri - periodic produse noi, nu uitati sa verificati!

rrox3 spune:

Bird nu cred ca ideal ar fi combinarea celor doua. Depinde de caz. Si nu e numai experienta mea personala. Sunt studii care verifica eficacitatea celor doua. In depresia grava de exemplu, pe termen scurt, sunt la fel de eficiente - terapia si medicatia. Pe termen lung, terapia iese mult mai bine, apar mult mai putine recaderi. Nu e demonstrata eficienta superioara a combinarii celor doua. In anxietate in schimb, studiile arata ca e mult mai eficienta terapia si medicatia chiar sta in calea vindecarii uneori. Gandeste-te doar la tehnica de expunere... e compromisa de medicatie. In bolile ceva mai grave, care includ episoade psihotice - halucinatii, medicatia e cea eficienta.
Si inca ceva. Nu stiu cat de motivat mai esti sa sapi dupa probleme si sa avansezi cu terapia, odata ce te simti bine in urma medicatiei. Fiindca nu e usor si nici confortabil sa faci terapie. Si faptul ca traiesti intr-un infern te motiveaza extraordinar de puternic sa mergi inainte pe singura cale posibila - drumul catre tine insati - oricat de dureros ar fi.
Numai bine iti doresc!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

montelimar spune:

Nu stiu daca e cel mai potrivit loc unde sa scriu, dar am nevoie sa ma asculte cineva si din pacate nu exista in jurul meu acea persoana. Am inceput o terapie, dar nu e genul de terapie in care sa o pot suna pe terapeuta macar doua minute, sa ii spun cat de tare ma doare si ce singura ma simt. Am impresia ca nu isi da seama cat de tare ma afecteaza faptul ca nu ne putem vedea intr-o saptamana. Prietenele mele nu banuiesc deloc crizele mele, de altfel nu exista decat una cu care ma pot sfatui si azi e si ea intr-o pasa proasta, nu o pot impovara cu problemele mele. Cateodata as vrea sa izbucnesc la serviciu, sa le spun ca persoana de langa ei, mai stresata, mai ciudata, care nu stie sa spuna nu, dar care de bine de rau isi face treaba, e foarte rau. Am un job care nu mi se potriveste deloc -eu sunt interiorizata, putin sociabila, am lucrat mult timp de acasa, am visat, mai mult decat am trait si jobul meu presupune comunicare, dinamica, sa stii sa te adaptezi situatiilor si oamenilor. Imi dau seama ca sunt complet nepotrivita, cateodata as vrea sa izbucnesc si sa le spun ca imi pare rau ca nu pot rezona la ideile lor, ca nu sunt asa dinamica ca ei, dar efectiv jobul asta e prea mult pentru mine. Si ma costa enorm de mult, ma framant pentru orice situatie si orice conflict. Nu stiu ce sa mai fac, s-a discutat mult despre gestul Madalinei Manole si multa lume a blamat-o si nu a inteles cum poate cineva sa recurga la un asemenea gest. Eu inteleg foarte bine sentimentul ca oricat ai incerca sa te schimbi, sa te adaptezi, te lovesti mereu de aceleasi neputinte si limite si la un moment dat, te saturi, iti spui ca nu o sa reusesti sa te schimbi niciodata si ca nu are rost sa mai lupti. Pentru mine echivalentul gestului Madalinei ar fi sa renunt sa mai fiu ce nu sunt, sa renunt la job si sa ma retrag cumva, sa redevin spectator si nu actor. dar facand asta risc sa imi micsorez si mai mult cercul si sa ajung sa nu mai fiu in stare sa fac gesturi de socializare simple. Pur si simplu m-am saturat, as vrea sa fiu si eu o persoana care traieste usor, care rade, se bucura, ia lucrurile incet, mi-e foarte greu sa traiesc - nu stiu daca cineva a trait asa ceva, poate sunt prea vaga, prea generala, dar asta simt acum si mi-e ciuda pe toti cei fericiti de langa mine, mi-e ciuda si as vrea sa le vad consternarea pe fata cand le spun cat de inadaptata si singura ma simt.

emaaimee spune:

montelimar, off cat de mult te inteleg. si cat de singura ma simt si eu... traiesc aceleasi sentimente norocul meu e ca jobul meu se termina pe 30. frica mea cea mai mare este ca daca incep un nou job( potentialul job) nu o sa fiu buna de nimic- I'm a mess right now. idem tot ce ai spus. numai ca eu nu sunt interiorizata de fel, insa in perioada asta sunt...

CRIXIA spune:

Daca stiti de cate ori am dat click pe raspuns si apoi back...ezitare
V-am citit, ce-i drept printre randuri, nu vrea sa discut acum cazul niciuneia dintre voi, ci vreau sa va spun ca observ ca unele dintre voi ati facut un pas pentru a schimba ceva, inainte de a fi prea tarziu. SI observ ca doar fetele ce locuiesc in strainatate au acces mult mai rapid la consultatii. Nu am intrat sa va spun ce observ eu, dar cred ca multe dintre noi ar dori sau ar fi necesar sa mearga intr-un loc specializat si sa se goleasca de tot ce le apasa. cred ca si eu am nevoie, si am constientizat asta de cativa ani incoace, in loc sa rabufnesc in jurul meu, mai bine vin de la specialist mai increzatoare in mine, nu-i asa? Dar unde? In Ro, cu ce incepi, incotro? Sunt specialisti, au timp? Cat costa? Poate fi costul un motiv de retragere?


Cris mami de Alexia & Ana

florinad spune:

Simt ca trebuie sa spun ce-am facut ieri!
Ma simt atat de ... nu stiu cum sa descriu sentimentul pe care il am eu despre mine. Un gunoi! Cum am putut sa fac asa ceva? E de neconceput. Numai la asta ma gandesc si cred ca daca voi spune ma voi descarca. Prin faptul ca arat toata mizeria platesc intr-un fel fapta. Imi vine sa plang acuma. Deci sa spun ce-am facut:
Am simtit inainte de a se intampla ca sunt agitata, nu asa tare ca alta data, dar era ceva ce ma framanta, ceva de care nu-mi dadeam seama dar imi dadea o stare de nervozitate, ca trebuie sa rezolv o problema din mine dar pe care nu pot sa o concretizez. Si pe acest fond de agitatie, copii mei se cearta. Celui mare ii place culoarea neagra, cel mic (sa-i faca in ciuda) "Si mie-mi place negru".
Cel mare: "Ba nu! Mie-mi place negru, tie-ti place galben"
Cel mic: "Ba nu! Si mie-mi place negru"
Cel mare incepe sa strige la cel mic: "Nu, Nu, Nu!" si sa-l scuture.
Eu: "Ce frumos ca va place la amandoi aceeasi culoare. Nu are nimic daca va place la amandoi la fel, doar creioane negre sunt destule scrie-ti fiecare cu negru ca doar nu se termina! E ca si lumina, o impartim cu toti si tot mai este"
Degeaba! In tot drumul spre casa se imparte acelasi lucru. Eu tac ca deocamdata nu mai stiu cum sa gestionez problema. Ajunsi acasa, se uita putin la desene si uita. Apropos, copii mei sunt de 3 si 6 ani.
Dar la masa incepe aceeasi discutie.
Cel mare: "Matei asa-i ca tie-ti place galben?"
Cel mic: "Nu, mie-mi place negru"
Cel mare incepe sa se tranteasca si sa dea din picioare.
Incerc sa lamuresc din nou problema.
Eu catre cel mic: "Matei, tie-ti place ciocolata?", el raspunde DA
Eu catre cel mare; "Stefan, tie-ti place ciocolata?", el raspunde DA
EU catre amandoi: "Ei vedeti? Va place la amandoi ciocolata si pentru asta nu va certati, e OK ca va place la amandoi nu e nici o problema. Asa si cu culoarea neagra, nu e nici o problema ca va place la amandoi"
Cel mare iar se tranteste pe jos si incepe sa dea din picioare. La care eu il iau de mana si-i spun: "Vino cu mine dincolo sa discutam putin. Tu stii ca la Matei ii place culoarea galbena dar acuma vrea sa-ti faca in ciuda si va spune ca-i place negru tocmai pentru ca-l intrebi, pana va uita. Nu-l mai intreba, lasa-l in pace, si-o sa uite. Acuma degeaba il intrebi ca tot asa va spune."
Cel mare: "Dar nu-mi place sa spuna asa. Mie-mi place culoarea neagra."
Eu: "Eu stiu asta, dar spune tu... pot sa-l opresc eu sa nu spuna asta daca-l intrebi? Ce sa fac, sa-l bat ca sa nu mai spuna asta?"
Cel mare: "DA!"
Am sperat ca va spune NU, dar raspunsul lui mi-a blocat judecata si am facut ce-am facut. M-am dus la cel mic in bucatarie, l-am smuls de la masa si l-am adus in fata celui mare. Si-am inceput sa-l bat. I-am tras vreo 5 lovituri la fund, l-am aruncat pe pat si i-am mai tras vreo cinci: "Na! Iti mai place culoarea negra?". Cel mare radea, daca am vazut ca rade l-am mai lovit pe cel mic peste mana si l-am tras de ureche. Cel mare radea in continuare. M-am uitat la el si mi-am dat seama ca era un ras fals. Dar eu tot nu ma linistisem.
Eu catre cel mare: "Ei, te simti mai bine ca l-am batut? Crezi ca asta o sa-l faca sa nu-i mai placa culoarea neagra? Uita-te la el cum plange! sa stii ca din cauza prostiei tale l-am batut acuma pe el!"
Si m-am dus in bucatarie! Acuma cred ca am cazut in depresie, sunt o mama iresponsabila si nu stiu cum pot sa-mi pierd judecata in halul asta, sa fac ce-am facut.
Mi-am cerut iertare dupa aia, dar ce folos. Pentru asta nu poti sa-ti ceri iertare, astea nu se sterg. Nici eu nu vreau sa-mi inchipui cum arata fata mea, cat e de schimonosita de nervi, in momentele acelea, dar ei o vad.
Culmea e ca amandoi si-au cerut iertare de la mine!. Pentru ce?
Cel mic a spus: "Scuze, mami!", eu am spus "Tu sa ma ierti pe mine, puisor, ca am fost rea. Asa-i ca am fost rea?"
Cel mare mi-a spus: "Iarta-ma mami!"
EU: "Nu am pentru ce sa te iert, dragul meu! Nu tu l-ai batut pe Matei, eu l-am batut. Eu sunt vinovata, pe mine ar trebui sa ma bata Dumnezeu ca va bat pe voi"
Cel mare: "Da, dar eu ti-am spus sa-l bati."
Eu: "Da, dar eu nu trebuia sa ascult. Eu sunt mare si nu trebuia sa ascult! Mi-am promis de atatea ori ca nu va mai lovesc!"
Si asa si este. Am mai avut si in trecut accese din astea de nervi, acuma parca simteam ca am totul sub control, dar se pare ca nu e asa. Ceva ma face sa ma simt asa nesigura si atunci cand trebuie sa controlez o situatie conflictuala, imi pierd controlul.
Am incercat sa analizez ziua de ieri sa-mi dau seama care a fost triggerul care m-a facut sa ma agit. De fapt nu sunt agitata in exterior, ci am tot timpul impresia ca am interior ceva nelamurit la care trebuie sa ma gandesc, sa clarific. Dar nu stiu la ce trebuie sa ma gandesc si atunci vreau sa fiu lasata in pace sa ma interiorizez. Nici asa nu ajung la nici un rezultat. Dar daca vin alte forte din exterior si ma rup de ceea ce eu trebuie sa clarific devin nervoasa. Ieri antrenorul celui mare mi-a spus ca-i cam lasat sa faca ce vrea. Asa zice toata lumea ca e foarte neastamparat. La gradinita imi spune educatoarea ca la activitate e extraordinar, dar cum e lasat o clipa liber, devine agitat. Asa e el, stiu si incerc sa-l accept asa cum e, dar vin persoane din exterior si-mi sugereaza ca ar trebui sa-l disciplinez. Si-mi zdruncina increderea in mine, nu mai stiu daca ceea ce fac e bine sau nu. Poate nesiguranta asta a mea ma face sa ma comport asa... intru in panica... si-mi pierd controlul.
Si mai simt ca aceasta nesiguranta a mea vine tot din faptul ca sunt un copil captiv. Eu nu am fost batuta asa ca alte fete. Ei..., cateva bataite am primit si eu... a ramas si mama mea o data cu parul in mana dupa ce m-a paruit... asta a fost cea mai grava din cate imi aduc eu aminte. Mama era nervoasa (cred ca o mostenesc), tata era foarte calm. Mama ma batea la nervi, tata ma batea calm, cand luam nota mica (a facut-o de doua trei ori, asa-mi aduc eu aminte). Abuzuri sexuale au fost din partea prietenilor putin mai mari ca mine (eu eram in scoala primara, ei putin mai mari), stiti voi, jocul de-a doctorul, de-a mama si tata. Verisorii mei care tot asa erau putin mai mari ca mine, ma duceau in WC si incercau actul sexual (nici ei nu aveau prea multa minte). Un unchi de-al meu m-a sarutat o data cu limba si a scuipat in gura mea, ca mi-a venit sa vomit. Chiar tati, intr-o seara cand era afumat (mami era in maternitate cu frate-meu, eu aveam vreo zece ani), povestind asa in pat mi-a spus: "Hai sa dormim, pana nu ma apuca sentimentalismele". daca o fi vrut sa spuna ceva cu asta sau nu, nu stiu. N-am intrebat. Tata a fost alcolic, eu eram afara cu fetele si el venea acasa dintr-o parte in alta a trotuarului si toate fetele se uitau la mine, iar eu ma uitam in jos, Dumnezeu sa-l ierte!
Si cu toate astea cu el nu am nimic. Asupra mamei imi revars toate resentimentele si nu pot sa am o relatie ca lumea cu ea. Ne-a iubit asa cum a stiut ea, insa a vrut sa ramanem cu ea, a vrut ca noi sa fim partenerii ei de viata, din moment ce tati nu a fost un partener de baza. A vrut prea mult pentru noi, a vrut sa fim perfecti, sa vada lumea ca desi a avut atatea greutati are niste copii perfecti. Mi-a povestit ca s-a intalnit cu invatatoarea mea in zilele trecute si i-a spus ca ce bine a stiut sa-si educe copiii.
Daca ar sti invatatoarea mea ce le-am facut copiiilor mei ieri...
Sotului i-am povestit doar... sa stie cu ce monstru sta in casa.
Inca nu m-am hotarat sa merg sa vorbesc cu un terapeut, dar trebuie sa o fac.

rrox3 spune:

Montelimar de cat timp ai inceput terapia? Am inteles bine, te simti mai rau si fiindca ati sarit o sedinta? Daca asa e, sa stii ca e firesc si ca si terapeuta ta stie lucrul asta. Cu siguranta a incercat sa-l evite, dar nu poate renunta la ea pentru clientii ei. Stii asta, da? Daca te-ai simtit tradata si inselata abordeaza subiectul asta cu ea la prima intalnire, neaparat. Trebuie explorata directia asta.
E o etapa fireasca in terapie. Mai intai cobori pana in cel mai intunecat loc din fiinta ta, ajungi la esmotiile si sentimentele cel mai bine ascunse si le traiesti, la dai voie sa iasa la suprafata. Abia dupa aceea te poti inalta spre lumina si poti incepe sa traiesti usor si cu bucurie. Nu-ti pierde nadejdea. Nu o sa ramai in starea asta.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Crixia nu-mi dau seama exact de unde ai tu impresia asta cu lipsa specialistilor in Romania. Sunt specialisti. Sunt si accesibili. E adevarat ca cei mai multi dintre ei sunt in domeniul privat si e un efort financiar implicat. Dar exista psihoterapeuti si poti apela la ei

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Florinad m-a intristat peste masura ce ai postat Nu foloseste nimanui sa spui ca esti un monstru, nici tie si nici copiilor tai agresati. Ai nevoie de ajutor specializat. Mare nevoie. E intr-adevar foarte grav ce ai facut si nu ma refer doar la palme... ci la toata scena. Daca ai putut sa faci asa ceva, cu siguranta mai ai si alte scapari. Mergi de urgenta la specialist! E responsabilitatea ta. Nu mai plange, fa ceva! Repede!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)