Copilul captiv (3)

rrox3 spune:

Pitzinuca imi plac planurile tale si tin pumnii la eco

Adrianka nu prea poti sa le controlezi decat daca permiti alta iesire pentru ce ai adunat in copilarie. Autocontrolul nu poate pur si simplu sa astupe toate supapele astea si sa modifice comportamentele. Trebuie mers mai profund ca sa le poti schimba.
E valabil si aici ce-i valabil pentru persoane: trebuie mai intai acceptat cu adevarat asa cum este, ca sa se poata schimba.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

gina_raluca spune:

Adina Iulia, nu e numai constientizarea experientelor. Asta presupune numai intelegerea lor in mod rational. E si retrairea lor. Ar trebui sa explic in engleza ce se intampla cand experientele sunt retraite, dar hipotalamusul si amigdala trec prin niste transformari si inregistreaza un raspuns diferit fata de ce s-a inregistrat cand trauma a fost traita initial. Pentru ca persoana retraieste trauma in cadrul sedintelor de terapie unde se simte safe si simte ca poate controla ce simte si este sustinuta, cu timpul, durerea se diminuaza.

Sunt mai multe faze in procesul asta. La inceput e foarte, foarte greu ca persoana sa vrea sa-si aminteasca/retraiasca. Gaseste scuze. Pe urma daca incepe sa retraiasca, se simte in nesiguranta, se infurie, se panicheaza. Pe urma iar gaseste scuze. Important e ca nu toti oamenii progreseaza la fel. Dar la sfarsit, daca persoana vrea sa aiba o relatie cu agresorul, se poate discuta despre iertare. Dar dorinta asta e initiata numai de client si daca clientul nu vrea, nu iertarea nu poate fi impusa. In unele cazuri, de exemplu al Semiramidei, chiar nu poti vorbi despre iertare. Iti imaginezi ce inseamna sa fii copil si sa treci printr-un cutremur singura, sa stii ca parintii "te-au uitat" in casa? Pai cine te protejeaza, cine are grija de tine, in cine poti avea incredere, pe cine te poti baza? Nici nu vreau sa ma gandesc la ramificatiile din viata..

flower-power spune:

, rrox.

Am invatat in timp sa discern faptele de vorbe si sa le acord prioritate. Ele sunt cele care conteaza. Am realizat inca de atunci[aveam 20 de ani] ca alegerile intr-o relatie de cuplu le apartin adultilor si nu copiilor. Ei au decis sa fie impreuna inainte sa aparem noi. Tot in timp am realizat ca si mama a avut greselile ei.


A nu fi eu, a trece de partea raului, inseamna a accepta ce-si doreste taica-meu de atunci incoace. Sa fiu fiica recunoscatoare, supusa, sa o accept pe cea care cu cateva zile inaintea mortii mamei era prezenta la nunta fratelui meu in calitate de invitata a lui, sa fim o familie fericita, sa joc rolul pe care il doreste el. Intotdeauna a fost vorba de ceea ce-si doreste el, restul sa faca bine sa-i faca pe plac ca oricum nu conteaza.

Ei bine, eu am decis ca contez, ca nu ma mai aflu demult in puterea lui si ca pot sa-i ignor toate nevoile astea.

gina_raluca spune:

Rrox, stii ce e interesant aici? Pe Coasta de Vest, majoritatea terapeutilor sunt cognitiv-comportamentali. Pe Coasta de Est, majoritatea sunt psihanalisti. Primii zic despre ceilalti ca nu poti explora trecutul pentru ca l-am distorsionat. Conteaza prezentul. Cei din urma zic ca uneltele din CBT sunt bune pentru probleme gen anxietate sociala, fobii, dar sunt band-aid si superficiale pentru schimbari profunde de personalite. Eu ma mut pe Coasta de Est pentru un an si abia astept sa lucrez cu psihanalistii de acolo.

carina spune:

E normal sa ai licariri de furie. E normal ca primul tau raspuns la o situatie frustranta sa fie cel pe care il stii cel mai bine, cel pe care ti l-ai insusit in copilarie.
Cum am trecut peste? Constientizarea e primul pas. Apoi trebuie sa rupi legatura intre stimul si raspuns. Face copilul o prostie, raspunsul tau automat (primar) e sa tipi la el, sa il lovesti (asta e legatura creata in copilarie). Cand constientizezi ca nu e ok, in momentul in care esti pusa in fata unui stimul de genul asta, amani raspunsul: respiri, numeri, te scuturi, si apoi gasesti raspunsul tau, raspunsul non violent.

N-am mai scris din primul capitol, dar am citit fiecare cuvant si imi sunteti foarte foarte dragi toate.
Eu am absolvit psihologia in 2002, si chiar daca la momentul ala nu am vrut sa recunosc (nici macar mie), am facut-o pentru ca simteam ca e ultima sansa sa "ma salvez", sa invat sa fiu eu.
Mi-am dat seama devreme ca nu o sa pot face fata psihologiei clinice (ma obosea psihic ingrozitor, ma identificam cu orice citeam), dar nu am regretat nici o clipa ca mi-am ales-o. M-a ajutat pe mine, sa constientizez, sa inteleg si sa ma vindec. M-a ajutat sa relationez cu sotul si copilul meu.
Frustrarile si nervii pe care ai mei mai reusesc inca sa mi le trezeasca nu mai reusesc sa imi faca rau profund. Ma frustreaza actiunile, alegerile si vorbele lor la fel cum m-ar deranja din partea oricui. Nu mai iau personal nimic din ce fac.

Pe tata nu l-am confruntat niciodata. Am considerat ca risipa de energie ar fi prea mare raportata la raspunsul din partea lui. Stiu ca are momente in care isi da seama ca a facut greseli, dar stiu ca daca acum il ascult si il mangai o sa alunec inapoi si nu vreau. E prea tarziu si e prea putin.
Pe mama am confruntat-o, dar mi-am dat seama ca fara rezultat pentru ea. Principala mea "acuza" a fost pasivitatea ei. Cum poate o mama sa stea si sa se uite cum copiii ei amandoi iau bataie, fara sa schiteze nici macar un gest? Asa cum am mai scris, raspunsul a fost:"ce vroiai sa ma bata si pe mine?". Ala a fost momentul in care mi-am dat seama ca nu are rost sa ii mai spun nimic, nu are rost sa ii mai reprosez nimic. Ea pur si simplu nu era capabila sa inteleaga si sa simta ce inseamna dragostea de mama.

Despre relatia dintre copiii vostri si parintii vostri eu intrebasem la un moment dat. Am incurajat-o la un moment dat, dar conditia era sa fie sub controlul meu. Nu au fost dispusi sa isi viziteze nepoata decat de 1-2 ori pe an maxim, pentru 2-3 zile, in situatia in care amandoi sunt pensionari. Dupa care mi-au reprosat ca eu ii indepartez de copil, pentru ca nu o las la ei in vacante. Nu pot sa o las, nu pot sa stiu ca asista la iesirile lui taica-miu, la betiile lui zilnice fara nici un sprijin. In plus Carina nu e apropiata de ei (i-a vazut si prea rar si sunt prea superficiali pentru ea). Gresesc sau nu? Poate, dar acum in momentul asta prefer sa fiu precauta decat sa regret.



People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them. ~G.B. Shaw

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Anda si Carina (deja domnisoara)
http://andaoana.wordpress.com/
http://flickr.com/photos/32304863@N04/

flower-power spune:

semiramida

claram spune:

Daca tot ati intrebat unde sunt barbatii captivi...Ma numesc C si iubesc un barbat captiv.Atata de captiv ca,atunci cand ne-am cunoscut,mi-a spus ca este orfan.Am aflat intamplator despre mama,frate si rude.

De fapt e doar femeia care i-a dat viata si atat.Incercand sa-si provoace un avort in 6 luni,si-a declansat nasterea.E femeia care l-a batut,l-a ars,l-a chnuit fara mila.Femeia care i-a repetat mereu cat de nedorit a fost el,cat e de prost,urat,bolnav etc.Femeia din cauza careia si astazi are cosmaruri,in care se pune in pozitia fatului,inclesteaza pumnii si repeta"opreste-te!ma doare!nu!nu!"Femeia careia niciodata nu ii spune"mama".Femeia care nu a vrut sa auda de el pana in momentul cand a aflat ca castiga foarte bine.Femeia care are pretentia ca ea e domle mama lui si ca nu mai conteaza ce a fost,ce daca e plin de cicatrici de la arsurile ei si are ditamai semnul pe cap de la bata de baseball cu care l-a lovit?Ea e draga mama lui,ea l-a nascut si el trebuie sa fie un fiu bun.

In sfarsit ea e femeia care a continuat sa-l minta dupa ce a mai primit o sansa.Si de atunci e femeia despre care el spune"sper sa fi murit naibii odata intr-un loc mizerabil din Florida".E femeia careia i-ar trage un glonte in cap daca s-ar apropia de familia lui.

rrox3 spune:

Gina eu cred ca intr-un fel au ambele grupuri dreptate. Se completeaza reciproc, nu se contrazic.
Adica pentru unii clienti - d-astia asa ca mine - CBT nu ar fi suficient. Am nevoie de profunzime, am avut nevoie sa sap pana am gasit pamant solid sub talpi, pe care sa construiesc. Am simtit exact unde se opreste CBT si nu era OK pentru mine.
Pentru alti clienti merge CBT si nu numai atat, dar cred ca astfel de clienti chiar nu ar finaliza o analiza daca ar incepe-o si nu ar fi multumiti de terapia sub forma asta.
Depinde mult de istoricul personal, de cat de profund au fost percepute traumele, de capacitatea fiecaruia de a intelege, s.a.m.d.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Flower foarte bine faci , nici nu trebuie macar sa-ti pui problema sa accepti asta.
Te-am intrebat ce varsta aveai, fiindca ma gandesc eu ca mama ta a avut certitudinea ca esti suficient de mare sa te descurci fara ea si, cred eu, ca-i important sa nu interpretezi in gestul ei o lipsa de iubire, de pretuire si de grija pentru tine. Pur si simplu si-a permis sa revina la ea, tu erai deja adult.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

semiramida spune:

Fetelor va multumesc din suflet!
Eu am constientizat cu adevarat purtarea alor mei abia dupa ce am devenit mama, pana atunci am acceptat totul ca fiind in limitele normalului. Acum insa ma simt coplesita de un melanj de sentimente, de frustrare, revolta, furie si tristete, simt ca sunt la un punct de cotitura in relatia cu parintii mei. Abia acum ii vad cum au fost de fapt si sunt atat de trista ca aproape ma doare fizic. Inteleg ca face parte din procesul de vindecare, dar care-i pasul urmator? O confruntare nu stiu daca ar avea efectul scontat, pentru ca ei au impresia ca au facut totul pentru mine: in viziunea lor totul inseamna casa/masa/haine/lipsa batailor.
Of, imi amintesc ca adolescenta fiind ma uitam pe niste poze si in 2 poze ma tinea tata in brate. Si am intrebat-o atunci pe mama de ce nu exista nicio poza in care ma tine ea in brate. Mi-a raspuns ca nu ma lua niciodata in brate cand eram mica, iar cand am intrebat de ce mi-a raspuns ca nu voiam, ca ma zbateam si ma intindeam dupa bunica. Iar cand aveam 3-4 ani si voiam in brate la ea nu mai putea sa ma ia fiindca eram grea. Case closed.