Copilul captiv

ladyJ spune:

Clori, Eeu m-am lovit in viata mea de multe probleme ´´de iubire´´, venite de la diverse persoane. Primul lucru pe care l-am intrebat a fost ´´ ce este iubirea? Cum descrii tu iubirea?´´

Si ca sa fac o paralela, apropo de iubire, stii ca sunt foarte multe femei sustin ca isi iubesc sotii care le abuzeaza? Exact asa sunt copiii care ´´isi iubesc´´ parintii abuzatori.
Ce e iubirea defapt?
Iubirea poate lua diferite forme, de la dependenta pana la la dorinta bolnava de pedeapsa.

Imi pare rau Clori, eu nu gasesc scuze parintilor abuzatori. Abuzurile astea sunt mai grave sua mai putin grave, asa-i, dar eu, din afara, nu vad sanatoasa ´´iubirea´´ pentru cineva care ti-a facut atat de mult rau incat si la maturitate te scoli noaptea din somn cu gandurile vraiste si inima batand.

NU poti iubi pana nu treci peste problema si ierti cu adevarat. Asa vad eu lucrurile.
Nu trebuie sa traim toata viata cu gandurile negative, trebuie sa le recunoastem si deja suntem in castig: avem curajul de a privi problema frontal.

Copilul captiv nu se poate razvlati impotriva lucrurilor care l-au indurerat, pentru ca asta inseamna ca nu exista abuzatori ci doar lucruri care... abuzeaza. Lucrurile alea nu pot ´´abuza´´ singure.Daca eu tin pe cineva inchis 10 ani in pivnita, omul acela se va razvlati impotriva pivnitei? Nu, ci impotriva mea.
Ma poate iubi omul acela? Normal NU.Ma poate ierta? probabil ca da, depinde de el, de ce simte, de cum gestioneaza abuzul.


Nelia,, copilul sau sa spunem OMUL, daca simte nevoia vitala de a iubi, iubeste. Am cunoscut copiii care spuneau ca-si iubesc cainele. Nu mama, nu tata. Ci cainele. Vecina. Bunica. Educatoarea.
Sunt si copiii care sustin ca isi iubesc parintii abuzatori, cu disperarea aceia´´eu te iubesc, mama, iubeste-ma te rog si tu´´E asta iubire sanatoasa? Nu, e strigat de ajutor.

Eu stiu insa de nevoia copilului de a FI IUBIT. Si exact aici e problema, daca nu arati copilului ca-l iubesti, se rupe ceva acolo in personalitatea lui si de-a lungul vietii, prin transferuri si proiectii, copilul se va plange ´´ca nu e iubit de nimeni´´. Defapt despre ce e vorba? Despre nevoia uriasa care nu i-a fost satisfacuta si pe care copilul(adultul) nu o recunoaste, nu o defineste ca pe ceva rau atunci in trecut, si o poarta cu sine toata viata.


Clori, tu cunosti postarile Feliciei? (missparker). Ea a fost un copil abuzat sexual cu o mama egoista care n-a iubit-o. Mama asta a ei i-a dat educatie, trebuie acum Felicia sa o iubeasca doar pentru ca nu a fost totul rau si au fost si lucruri bune?
Felicia nu o iarta pentru ca i-a distrus copilaria si viata.I-au luat ani multi de terapie pentru a avea curajul sa scoata la lumina adevarul. A fost in depresii crunte(normal, in urma terapiei) si abia apoi a capatat puterea de a gestiona conflictul vechi care si-a pus amprenta adanc asupra personalitatii ei.

Lali_mete spune:

Am citit cateva posturi dinaintea mea si mi-am dat seama ca se intampla destul de frecvent ceea ce mi s-a intamplat si mie.
Destul de multi nu se pot desparti de amintirile triste,le-au devenit dragi pentru ca erau putine cele frumoase.
De cand eram mica si pana m-am mutat cu Vali,sotul meu,mereu am fost jignita ,facuta "proasta,toanta,curva,idioata" s.a.m.d.Daca voiam sa spun ceva mi se inchidea gura -taci,ca esti prea mica,nu ai voie sa vorbesti,pleaca de aici,ce cauti intre oameni mari,sau,nu ma intereseaza ce ai de spus,tai-o si invata,ca si asa esti proasta.Asta de fata cu oameni cunoscuti de-ai nostri,oameni de care mai apoi imi era rusine.In clasa I mi-a spart mama capul cu abecedarul(inca erau cele cartonate),deoarece,grabita sa ies la joaca,il confundam pe 'n' cu 'm' ,si am citit "Ama are muci" in loc de "Ana are nuci" .Mi-a dat cu cartea in cap spunandu-mi ca alti copii stiu deja alfabetul iar eu nu sunt in stare sa deosebesc doua litere.Mai tarziu,in liceu,nu aveam voie sa intarzii,trebuia sa ma inghesui in maxi-taxi cand terminam orele,pentru ca daca il pierdeam sau nu aveam loc,si veneam cu urmatorul acasa,ma astepta in poarta,ma lua de par si ma facea in toate felurile.O chemam la sedinte,sa vada ca imi reproseaza degeaba ca "imi plateste abonament sa merg la scoala si eu cine stie pe unde umblu",si in loc sa vada ca nu o mint,imi reprosa tot ce faceau alti colegi" ca sigur am fost si eu cu ei,dar nu recunosc".Cand am intrat la liceu eram timida rau,saracutza si cu aspiratii nu foarte inalte.Nu ieseam nicaieri,nu participam la ora de lectura care imi placea mult pentru ca era dupa ore,era activitate extrascolara,iar pe mine nu ma credea mama ca stau la scoala.Nu se convingea decat daca vorbea personal cu profesoara de lb romana.Daca auzea vre-o barfa prin sat luam bataie,daca i se parea ei ceva iar luam bataie.Luam bataie pentru ca nu aveam chiar notele la care sperau parintii,dar nici nu aveam cand sa invat suficient pentru ca trebuia sa particip la mai toate treburile gospodaresti.Pentru ca aveam pe umeri curatenia de mica,mai tarziu trebuia sa fac si mancare pana plecam la scoala,sau in timpul liceului,trebuia sa fac cand veneam acasa,acum urasc sa le fac,mi se par o corvoada.Cu toate astea,mama nu statea degeaba.Adica nu faceam eu tot.Intotdeauna le-am cautat scuze pentru comportamentul brutal.Acum se purtau frumos si "vai ce copii frumosi,destepti si cuminti au mama si tata" ,acum eram curve ordinare ,destrabalate si proaste.Am preferat mereu sa vad partea frumoasa,sa incerc sa uit,sa iert ce nu a fost bine. Au fost grele cuvintele "mai bine nu te faceam",spuse de mama la fiecare greutate,de fiecare data cand faceam ceva gresit,sau doar credea ca am facut. M-a durut cumplit cand am descoperit ca tatal meu isi inseala sotia dupa 23 de ani de casatorie,si ca minte cu nerusinare,ca ne injura si ca are o parere tare proasta despre propriii copii.A fost ultima umilinta aplicata mamei,si atunci am inteles ca de fapt ea suferea mai mult ca noi,si purtarea ei fata de noi,copiii,era un efect secundar al tratamentului aplicat de tata,ei.Sau poate este doar un motiv cautat de mine,sa o iert.Totusi,atunci am iertat-o,si desi nu il pot ierta pe tata pentru ca mama nu mai este,il iubesc.Desi ma indeparteaza si imi spune ca nu are nevoie de ajutorul meu,al nostru,al copiilor lui,il caut si il ajut atunci cand il vad ca are nevoie.Acum este singur cuc.Amanta nu a stat prea mult cu el,ar fi prea mult sa spun mai mult.Deja simt ca dau din casa.Asa am fost educate,sa nu spunem nimic,nimanui,sa nu avem prieteni. De asta sunt asa salbatica,ma fac greu placuta,nu reusesc sa fiu spontana,nu stiu sa fac glume,nu prea gust glumele. Am o parere mai buna acum despre mine datorita sotului,care a stiut sa imi spuna zilnic,de 5 ani incoace,cat de mult ma iubeste,si ca pentru el sunt cea mai frumoasa.Am avut norocul ca in el sa gasesc un sprijin,sa gasesc scaparea.Inca ma lupt sa scap de sechele,inca incerc sa ma imprietenesc cu oameni fara sa para ca cersesc prietenia lor,dar e greu,foarte greu.Mereu ma vad inferioara,saraca si urata.Pate,odata,voi reusi sa ma simt bine in pielea mea,voi reusi sa fie EU,eu cea care vreau sa fiu.

Lali Lacra de
Paul-Iulian

ladyJ spune:

Clori, am revenit putin la paragraful de mai sus(nu stiu sa dau quote multiplu ) pentru ca mi se pare ca trebuie sa clarificam ceva, legat de razvlatire.
NU comparam fazele adolescentine de ´´razvlatire´´ cu fazele dureroase prin care trece un adult fost copil abuzat, numite de mine ´´razvlatire´´ Sunt lucruri separate, diferite. Ar fi trebuit sa zic altfel..

Daca vrei sa ne povestesti exact despre abuzurile prin care ai trecut, eu te voi citi cu interes.

A..mai vroiam sa-ti zic ceva. Spuneai ca te-ai gandit sa te separi fizic de parintii tai. Sa nu-i mai vezi, sa nu mai ai contact..etc.
Asta nu ar fi rezolvat conflictul. Imi aduc aminte de cuvintele Vivianei( ) care spune ca pentru a rezolva o problema nu trebuie s ao ocolesti, trebuie sa o infrunti.
´´Fuga´´ nu este o solutie pentru ca nu iti rezolva problema decat, poate, superficial.Deci total insuficient.

Clori spune:

Cunosc postarile si povestea Feliciei. Sincer, mie mi s-a parut ca Felicia a rupt legatura cu mama ei pentru ca si-a dorit cu ea o relatie bazata pe sentimente autentice, de ambele parti. Ceea ce n-o sa se intample niciodata. Sau, cel putin, nu pana cand si mama ei va cauta sa descopere cum este ea cu adevarat, pana nu-si va rezolva, la randul ei, problemele, pentru a putea mai apoi sa ofere iubire autentica. Nu cred ca e bine sa vorbim de cazul Feliciei, oricum, ea nu mai activeaza pe forum dar probabil citeste si nu e corect sa discutam cazul ei atata timp cat ea nu poate raspunde.

Pe mine personal postarile ei m-au ajutat foarte mult. De fapt cred ca a fost prima oara in viata cand am citit despre asta, pana atunci, cuvantul „abuz” nu exista pentru mine. Ceea ce m-a dat inapoi a fost teama ca, daca ajung sa ma uit cu adevarat in strafundurile fiintei mele, imi voi gasi parintii vinovati, ii voi ura si voi rupe toate legaturile cu ei, lucru pentru care nu eram pregatita atunci. Stiam prea putin despre lucrurile astea ca sa stiu cum functioneaza si am crezut, pur si simplu, ca asta este mecanismul de demontare a abuzului: ajungi sa nu mai vrei sa ai nimic de-a face cu oamenii care te-au abuzat. De fapt, e doar o problema de alegere la mijloc. Unii oameni aleg sa se desprinda de parintii cu care nu pot avea relatii autentice, altii aleg sa ramana alaturi de ei si sa gestioneze situatia, de pe pozitiile pe care si le-au castigat inauntrul lor.

Eu inteleg ceea ce spui tu: ca parintilor abuzatori nu le pot fi gasite scuze, ca nu pot fi iubiti de catre cei pe care i-au abuzat. Probabil crezi ca eu ma mint pe mine insami ca-i iubesc si sunt inca dependenta de ei, pentru ca nu vreau sa-i scot din viata mea. De fapt, in ziua de astazi as putea sa fac asta, fara sa mai simt o durere sfasietoare, cum as fi simtit atunci cand eram dependenta de ei. Numai ca am ales sa fac altfel. Si nu cred ca faptul ca am ales sa-i pastrez in viata mea imi neaga efoturile de a ma vindeca sau anuleaza ceea ce am facut pana acum. Nu scrie nicaieri ca, pentru a te vindeca, trebuie sa-ti urasti parintii care te-au abuzat si sa-i urasti asa, pana la capat. Eu cred sincer ca, dupa ce toate etapele au fost parcurse, vine momentul iertarii, momentul in care poti sa recunosti ca-i iubesti stiind ca, de data asta, sentimentul fata de ei este autentic si nu este datorat dependentei.

In orice caz, eu nu vorbeam despre situatia asta:



Parerea mea este ca in situatia asta se inscriu copiii inca dependenti emotional de parinti. Eu vorbeam de iubirea pe care poti s-o daruiesti atunci cand ai ajuns la capat, cand ai trecut de etapa aceea cu acceptarea fara a mai scuza sau acuza pe nimeni, dupa care urmeaza cicatrizarea ranilor si impacarea.



N-am vrut sa „fug”, sa ocolesc problema. Dar, atata timp cat parintii mei au continuat sa ma abuzeze, am simtit ca trebuie sa pun o distanta intre mine si ei, pentru ca la fiecare vizita apareau noi probleme din partea lor, veneam acasa simtindu-ma ranita, plangeam, ma gandeam in continuu la ceea ce mi-au facut sau mi-au zis... La un moment dat am realizat ca nu mai reusesc sa fac fata si ca nu are niciun rost sa-mi mai traiesc viata la modul asta. Si ca trebuie sa ma concentrez pe un singur lucru, sa rezolv problemele din trecut ca sa pot sa fac fata la cele noi.

Atunci cand vrei sa-ti rezolvi trecutul, nu infruntarea permanenta cu parintii abuzatori e cheia problemei. Nici macar la modul de a le reprosa ceea ce ti-au facut, pentru ca mecanismele lor proprii de aparare ii impiedica sa se vada asa cum sunt, sa recunoasca ceea ce au facut copiilor lor si sa traiasca in continuare cu asta. Nu vad absolut nimic rau in a lua o pauza, in acest caz. Confruntandu-te cu trecutul, uneori pur si simplu simti nevoia de a nu-i mai vedea, o vreme. Mie „fuga” mi s-ar parea urmatoarea atitudine: „am inchis totul intr-un colt al mintii, am incuiat usa si am aruncat cheia; daca problemele revin si ies la suprafata intr-o anumita situatie, le bag inapoi in cutie si se reia faza 1”. Infruntarea trebuie sa aiba loc cu umbrele dinauntrul tau, nu cu cele din afara...




Esti psiholog?

olympia spune:

Clori, eu sunt de acord cu tine. Daca instinctul de conservare te avertizeaza ca e mai bine sa eviti apropierile care-ti fac rau, asculta-l si ia distanta. Viata e prea scurta ca s-o consumam in relatii nocive... Poti sa te distantezi treptat si sa mentii legatura la un nivel cat mai inofensiv, cu intalniri mai scurte, mai rare, de suprafata.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

mihuta spune:

Chestia cu iubitul e simplu si eficient in natura. Copilul se naste programat sa iubeasca. Nu chiar ca la ratuste care fac imprintingul cum se nasc (acel bonding prin care puiul recunoaste drept mama rata sau un om sau un obiect). E o strategie de supravietuire. Copilul se naste extrem de vulnerabil si are nevoie de multi ani de sustinere parentala, asa ca are mecanisme care il fac sa iubeasca neconditionat adultii care il ingrijesc (si adultii au mecanisme care ii fac sa acorde aceasta ingrijire, instinctul matern/parental). Problema e ca pana pe la 6-7 ani copilul nu are gandire critica, creierul lui functioneaza pe unde joase, este in perioada in care descarca informatii. El e programat sa iubeasca pe mama, si daca mama il bate, el ia ca atare acest comportament. Daca ii spune ca e rau , nici prin cap nu-i trece ca poate nu e asa. Cand creste creierul e capabil sa proceseze mai critic informatiile, poate sa faca diferente si comparatii intre diverse comportamente si persoane. Asa ca abuzul cu efectele cel mai greu de inlaturat sunt cele din copilaria timpurie, cand creierul isi formeaza "template-uri" nu amintiri.

ladyJ spune:

Clori, sa-ti spun cate ceva despre cateva cazuri cunoscute de mine( printre apropiati). Despre iertare, negare, acceptare..

Cunosc indeaproape 2 cazuri de abuz sexual.
Una dintre persoane a ´´aflat´´ la varsta de 40 de ani ca a fost abuzata cand avea 4-5 ani de un membru din familie.Negare. Depresie. Plansete. Incercari de sinucidere.Plansete cu afirmare. Confruntarea cu agresorul: ´´STIU ce mi-ai facut´´!
Acum persoana in cauza este bine. Vorbeste despre acel episod, daca o intrebi. Si-a asumat tragedia si multumeste lui Dumnezeu ca a avut puterea sa se deschida la terapie. Isi gestioneaza altfel sentimentele si viata ei s-a imbunatatit dpdv sentimental.
Nu se pune problema iertarii agresorului. Si e un membru foarte apropiat familiei.
Terapia a durat 5 ani.Asta e un caz fericit.

Un al doilea caz, tot o doamna azi in varsta de 30-31 de ani. A ´´aflat ´´ si ea de abuz, de curand. Gaseste scuze agresorului! Nu este in stare sa isi dea frau liber sentimentelor de URA. Nu poate.
In viata cotidiana, ii ´´iubeste´´ doar pe cei care o fac sa sufere.Are un iubit care ii toaca toti banii, o bate, o inseala. Il iubeste la nebunie...
Persoanelor apropiate carora le pasa de ea, le intoarce spatele.

Ce vreau sa spun este ca abuzurile pot duce un om in pragul nebuniei. Toata personalitatea copilului abuzat se cladeste pe o fundatie subreda si nedreapta, II POATE DISTRUGE TOATA VIATA, omul ajunge el singur sa se auto-distruga. Nu se pune problema doar de a ierta si de a iubi. Pentru ca structurile psihice sunt atat de complexe, chestiunile logice devin ilogice, binele devine rau si raul devine bine.

Orice abuz lasa urme. Trebuie sa fii foarte puternic sa te confrunti cu TINE. Spun ´´cu tine´´ pentru ca in tine este problema, tu ai de suferit de pe urma ei. Prima confruntare e cu tine insati, apoi cu ceilalti, cei care au facut raul.

Eu te felicit, si pe tine si pe alte fete care au scris aici, ca ati reusit sa identificati problema si sa incercati sa o ´´´prelucrati´´
Tu le-ai spus parintilor tai? Ai avut confruntarea directa cu ei?

olympia spune:

LadyJ, tu esti sigura ca e necesara confruntarea in toate cazurile?
Nu face oare in unele cazuri si mai mult rau? Poate in cazurile de molestare, viol, infruntarea agresorului e ca o revansa.
Dar in cazul relatiilor cu parintii care atata au stiut /putut la vremea lor, sa-si altoiasca copiii si pentru nota opt sau pentru boacane minore nu si-ar recunoaste pacatele in veci, ce sa mai confrunti? Risti sa le produci vreun atac cerebral si-ti faci pacate aiurea.


Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

gina_raluca spune:

Olympia, nu, nu e necesara confruntarea pentru ca persoana sa depaseasca trauma sexuala. Persoana poate avea dialoguri imaginare cu agresorul sau ii poate scrie o scrisoare in care isi exprima toate emotiile despre experienta asta. Pe urma arde scrisoarea sau o trimite. Vindecarea nu vine din confruntarea agresorului, ci din intelesul a ce a insemnat experienta pentru persoana, ce s-a intamplat de fapt, cum a marcat persoana, si din posibilitatea de a jeli (grieve) ce s-a intamplat.

ladyJ spune:

Exact.

Apropo de confruntare, sunt cazuri in care victima se confrunta la propriu cu parintele abuzator. Efectiv ii spune in fata.
Sunt persoane care au nevoie de asta, era chiar un film..nu mai stiu cum ii spunea, in care era vorba despre molestarea sexuala a unei tinere , terapia prin care a trecut si confruntarea propriuzisa cu tatal, abuzatorul.

Legat de alte cazuri de abuz, (loviri repetate de exemplu), confruntarea cu parintele abuzator a adus un lucru bun in sensul ca parintele a spus´´iarta-ma!´´
Acest ´´iarta-ma´´ sincer si cu ochii in lacrimi a ajutat victima(copilul) sa-si ierte parintele.Un cuvant simplu care face minuni.
Nu generalizam, normal.