Primul an de scoala :2009-2010(3)

sorana spune:

Cred ca depinde de multe chestii .... in special de copil.
Carolina stai linistita se joaca mult fi-mea si mai are si activitate extra scolara (dans sportiv).
Practic se joaca afara de la 12.30 la 14.30 apoi de la 17 la 21 partial afara partial acasa partial in alte case (isi viziteaza prietenii). Exceptie de la programul asta face luni si joi cand are dans de la 18 la 19.
De invatat nu invata mai multe de 1 ora jumatate si asta e un maxim si e mai rar, in mod normal sub 1 ora.
Dar fi-mea este genul puturos (cu cine o semana? ) si daca n-as fi eu sa zic "fa-ti temele" "ai inteles la mate?" etc ea n-ar face nimic cu de la sine putere. Ar zace in fata tv-ului, s-ar juca pe pc, s-ar juca cu prietenii ba chiar mi-a propus de cateva ori sa chiulim la scoala
Si recunosc si ca de mine a tras mama pana in clasa IV-a cam la acelasi mod ...
Daca as avea un copil constiincios care s-ar duce singura sa-si faca temele si care ar face ceea ce trebuie cu de la sine putere probabil as avea alta atitudine dar deh, n-am.
Mie mi-ar fi extrem de lene sa fac sistem cu puncte. Si as uita oricum ce sa mai, e prea complicat pentru mine.
Functioneaza pe baza de bravo, super, ce fata desteapta are mama iar in caz contrar hmmm.... n-ai prea fost atenta, poate ar trebui sa lucrezi mai mult.
Imi imaginez ca acel copil care s-a sinucis din cauza notelor mici era pedepsit pentru ele cu alte cuvinte abuzat sau oricum se intampla ceva, ceva mai grav decat un "n-ai fost atent" zis pe ton calm. Nu cred ca s-a sinucis gandind singur "sunt prea prost ca sa traiesc" si nici nu cred ca s-a sinucis ca i-a zis maica-sa ca ar trebui sa invete mai mult ..... si atat.

Caro si eu m-am isterizat pentru 9 la licenta. Macar am luat 10 la sustinerea statului. Dar aveam 23 de ani nu e comparabil cu 7 ani ai fiica-mii.

Raman la parerea mea ca fara pedepse si fara sa stresezi copilul ar trebui totusi explicat ca nu-i prea bine daca ia un I ca poate ar fi bine sa munceasca un pic mai mult si sa evite notele mici.


Sorana si Monica (7 ani)

sorana spune:

Ca mi-am adus aminte - Mos Craciun. Cand fi-mea a inceput sa intrebe fiind destul de vizibil ca nu mai crede in povesti eu am ales sa-i spun adevarul, temandu-ma ca orice altceva as spune va fi perceput ca minciuna.
Si a reactionat mult mai bine decat ma asteptam. A zis "Merci mami pentru toate cadourile din toti anii trecuti" si "Tie cine iti ia cadouri?" ai apoi "Anul asta iti iau si eu cadou" . Cica se duce cu taica-su la cumparaturi. Apoi m-a intrebat ce sa-mi ia si i-am zis ca parte din frumusetea Craciunului este surpriza si ca ar trebui sa-mi ia ce vrea ea. Si apoi i-a venit ideea sa scriu eu totusi o scrisoare. Am zis ca scriu si-o pun la posta. S-a incruntat si a zis "Nu, mi-o dai mie ca o pun eu la posta" . Mi s-a parut atat de matura si desi am zambit parca si mie imi pare rau dupa inocenta copilariei ...

I-am atras atentia sa nu se apuce sa spuna pe la scoala dar ... nu-s convinsa ca n-o va face.


Sorana si Monica (7 ani)

anya spune:

Noi nu recompensam rezultatele de FB. Un bravo, felicitari, vezi ca daca ai muncit ai luat nota buna...e suficient. O singura data am recompensat un rezultat, e vorba de medalia de aur la campionatul de karate. Am zis ca e ceva deosebit (antrenamente uneori zilnic, concentrare, stres, emotii), ne-am dus in magazin si si-a ales 1 jucarie.

nikkibaciu spune:

Recompensare notelor, dupa a mea parere, este wrong, insa incurajrea, aprecierea evolutiei copilului de la un B la un FB, este benefica.

Noi inca credem in Mos Craciun si la fel ca si tine Happiness, simt ca se apropie "marea dezvaluire a identitatii mosului".

numai bine

happiness spune:

Carolinah,apropo de note,noi am rasplatit-o la primele note de FB in catalog,un pic mai festiv ce-i drept,si nu imi pare rau,desi a starnit acest gest mari controverse pe aici.Am facut asta,si explic pentru ultima data,nu pentru 2,3 sau 5 de FB,ci pentru 3 calificative de FB care au insemnat alte zeci de note de FB pe caiete/fise.Am mai spus ca la noi nota in catalog este media mai multor evaluari.Nu i-a pus un FB si am plecat sa ii iau tort.Oricum,tortul meu luat pentru 2 luni de munca e mai putin costisitor decat o jucarie luata la 5 de FB.Pe mine m-ar ruina acest sistem.Din cate stiu eu,se spune numarul si cifra 6,adica numar cand il spui si numeri,dar cifra cand scrii,asa este?Sau nu?Sa ma lamuresc si eu daca e asa sau nu.In ceea ce priveste timpul liber,zic si eu exact ca si Sorana.Copilul meu se joaca mult,merge la dans,de doua ori pe saptamana,se joaca si afara,se plimba,se uita la desene si se joaca pe calculator cat doreste.Tema si suplimentarul impreuna nu au depasit niciodata 1 ora jumatate,dar cel mult o ora de obicei.Pe vineri nu are nimic de scris si o las fara nimic de scris,eventual mai citeste cateva randuri.In weekend de obicei are o zi complet libera,ori sambata ori duminica.Asadar,nu este nicio problema,lucreaza in limitele normalului .
Sorana ,cui ii trimite fata scrisorile,ca nu am priceput?
Nikkibaciu ,asa este,sunt deja ingrijorata,o vad putin nedumerita,dar parca nu vrea sa accepte adevarul cel trist.O las sa mai copilareasca,are timp toata viata de adevaruri.Si cred ca imi va multumi pentru aceasta"minciuna"cand va afla sigur ce si cum.
Tuturor mamicilor,putere de munca alaturi de puiuti si boboceilor numai note bune.

carolinah spune:

Anya, felicitari pentru medalia de aur. Mai ales daca ii place ceea ce face.

dinubebe spune:

Ei, bine, in cazul meu "indiferenta" fata de calificative vine nu numai din convingerea ca nu notele sunt prioritare, ci si dintr-o istorie personala, caci toata viata mea de elev am trait cu spaima de note proaste si frica de scoala. In toata copilaria mea eu am fost nevoita sa invat de frica, mancam bataie cu nemiluita de la mama mea, care considera ca nu exista nimic de nefacut si ca trebuie sa pot orice. Cand am luat in clasa a VI-a un 7 sau 8 la istorie mama m-a inchis in camera si m-a batut cu o rigla de lemn lunga, in trei muchii si ani de zile am avut sufletul invinetit. Am fost un copil bun, chiar un copil olimpic, cu rezultate la nivel national, eram febletea oricarui profesor, dar un copil cu sufletul schingiuit care, de singuratate si de neinteles, s-a decis intr-o buna zi (sau mai degraba rea) a adolescentei sa doreasca sa renunte la viata. Sau poate a vrut sa fie doar un semnal pentru proprii parinti, orbiti de orgolii...
Sigur, erau alte vremuri, alte metode, alte conceptii si alti oameni, si sper din tot sufletul ca astazi o istorie precum a mea nu se mai poate repeta, dar pentru mine amintirea acelor vremuri este cel mai dureros exemplu despre cat de gresite si cat de exagerate pot fi uneori asteptarile de parinte. Si ce presiune enorma poate chinui sufletul unui copil care nu vrea altceva decat sa-si multumeasca parintii.

happiness spune:

Dinubebe,ai povestit o experienta foarte trista,m-a emotionat intamplarea tragica prin care ai trecut.Imi pare tare rau sa aud de copii care invata de frica,copii care sunt batuti(!)pentru o nota rea sau,si mai grav, copii care aleg sa isi puna capat zilelor din pricina vreunui esec.Cred ca nu e vorba aici doar de teama de reactia parintilor,caci nu toti copiii cu parinti severi se gandesc sa renunte la viata,ci mai degraba e o problema de comunicare.De aceea am incercat mereu si pana acum slava Domnului am si reusit sa am o relatie de prietenie cu fiica mea.Stie ca vreau sa aiba note bune,dar mai stie ca orice problema ar avea eu sunt mereu alaturi de ea ,o sustin si o incurajez,si ca nu pateste nimic daca o da in bara.Stiu multi parinti in cercul nostru de cunostinte care isi pedepsesc foarte des copiii,si destul de drastic,de la clasica palma la fund pana la saptamani intregi fara tv sau calculator.Chestia asta nu poate decat sa adanceasca prapastia intre copil si parinte.Cand a venit plangand acasa spunand ca a fost o zi de cosmar,nu ii reusise mai nimic in acea zi,i-am zis ca orice om are zile mai proaste,si s-a linistit instantaneu.Adevarul este ca sufletelul copilului este mai important decat orice rezultat sau examen.Cred ca trebuie sa existe o imbinare intre exigenta si toleranta,pentru ca nici cu toleranta excesiva nu sunt de acord totusi.

dinubebe spune:

Si, ca veni vorba de sarbatori, la noi in casa inca e valabila minciunica. Cel putin cand vine Mos Neculai, am creat asa un obicei, sa stam fiecare pititi pe undeva, sa nu il "inhibam" pe Mosul si sa lasam calea libera spre ghetute. Asa ca de fiecare data, copiii stau in camera unde am biroul si vizioneaza un film - cu lumina stinsa si sonorul destul de tare - pentru ca Mosul sa inteleaga ca nu stam sa-l pandim si ca suntem preocupati de altele, drept care sa ne poata lasa cadourile nestingherit, iar eu si sotul stam cu usa inchisa (chipurile) la bucatarie. Ei, de aici incepe adevarata aventura, caci trebuie sa ma mobilizez cat mai rapid si cat mai discret sa transport din debara pungile de cadouri si sa le plantez in ghetutele fiecaruia. Dupa un timp, incep si copiii sa se foiasca, si deschid usa la birou, isi fac drum prin hol sau in camera lor, asa ca atunci are loc "descoperirea" cadourilor si se da alarma in toata casa. Fii-mea e chiar foarte mandra ca de doi ani ea a fost cea care a descoperit prima cadourile Mosului. Cateodata ma uit la ea cand povesteste si am senzatia ca stie, sau macar banuieste, caci nu ar fi prea greu sa depisteze "magia", dar cred ca nici unul din ei nu vrea sa afle inca. Primim si scrisori de la Mosi - ca raspuns la scrisorile noastre - una pentru toata familia, pe care o citim impreuna si apoi o punem bine, langa celelalte. Si da, au fost colegi care le-au spus ca Mosul nu exista cu adevarat dar ai mei i-au avertizat ca lor Mosul nu le va mai aduce nimic pentru ca nu cred in el. Probabil odata se va intampla si la noi ca unul din ei sa deschida usa prea devreme si sa ma surprinda cu cadourile in mana, dar nu pot decat sa sper ca asta va fi cat mai incolo. Datorita copiilor si felului superb in care se pot bucura de aceste momente, seara devine magica pentru toti si de aceea, ca si voi, nu mi-as dori sa pierdem asta prea curand.

dinubebe spune:

Hapiness, nu era atat teama de pedeapsa, de durerea fizica, cat umilinta pe care o simteam si sentimentul acela apasator ca nu voi reusi niciodata sa-mi conving parintii ca nu totul sta in note, ca exista si zile mai proaste, ca evaluarile nu sunt tocmai obiective, si, nu in ultimul rand, tristetea de a nu le putea spune niciodata altceva decat ce note am luat sau ce am de invatat pentru a doua zi. Dar, despre asta, am scris mai multe in blogul de pe DC, "Am vrut sa fiu mare"