Cand pierdem pe cineva drag...
Raspunsuri - Pagina 5
Flavia spune:
Doamne,
ingrozitor de trist.
Condoleante si fii tare.
Flavia
Emmy spune:
Doamne ce trist. Am plins de la inceput pina la sfirsit, ei inca mai plig
Condoleanté
Gabi
isabela spune:
Si in Romania de multe ori mi se pare ca doilul jeneaza pe cei din jurul nostru. Incearca sa nu discute cu tine despre acest subiect, desi, poate ca ti-ar face bine sa vorbesti despre acest lucru. Am fost de curand la un preot si am stat de vorba cu el. I-am povestit de moartea mamei si a fostului meu sot. Mi-a spus cateva cuvine care m-au mai linistit:" Gandeste-te ca s-au mantuit, ca nu mai sufera". Poate ce este singurul lucru care imi alina suferinta: faptul ca nu mai simt durerea.
Nu stiu daca vreodata se va aproba euthanasia.Stiu ca din puct de vedere religios este un mare pacat, ca indiferent de situatie nu avem dreptul sa curmam viata unui om.Dar oare, ma intreb eu, daca ai fi pus in situatia de a decide viata in chin sau moartea imediata, ce ai alege? Stiu doar ca acum doi ani,eu, as fi fost capabila sa-i curm cumplita suferinta mamei. Sa vezi cum un om activ, un om care nu statea o clipa, este tintuit la pat, fara a se putea misca fara ajutor, fara ca Morfina sa-si mai faca efectul, sa auzi strigatele de durere si sa nu poti sa faci nimic pentru fiinta draga, sa ajungi sa-ti doresti sa-i curmi suferinta...
Aceasta-i opinie personala, si nu imi doresc sa starnesc nici o discutie.
Veronicai spune:
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace.
In asemenea momente orice ai spune nu iti poate lua durerea din suflet si golul imens pe care il simti.
Spun asta, pentru ca acum 8 ani mi-am pierdut tatal, care ar fi trebuie sa fie alaturi de mine, sa ma sprijine si sa ma apere de toate rautatile lumii. Aveam numai 18 ani!!!
Si acum simt un gol imens si nu pot sa nu ma gandesc la el fara sa ma "arda" ceva in adancul sufletului.
Din pacate, acestea toate fac parte din firul vietii, este voia Domnului. Noua nu ne ramane decat gandul ca acolo unde au plecat ei nu mai simt nici durere si nici suferinta.
Oricum in sufletul nostru ei vor trai vesnic prin dragostea pe care le-o purtam.
IULIA
Porumbita spune:
Eu sunt ferm convinsa ca dupa moarte cei dragi ramn in preajma noastra...tatal meu a murit acum doi ani , cu 3 saptamani inainte de a impli 47 de ani...a fost cumplit, cumplit de greu si cred ca niciodatata nu o sa pot sa ma gandesc la asta fara sa plang...cand eram la priveghi nu mi-am permis sa plang, ii dedestam pe toticei din jur (chiar dc ei nu aveau nici o vina) ma simteam invadata, imiera teama pt mama care nu suporta prea bine socul...dar langa cosciugul lui, in seara aia i-am facut cateva promisiuni...cu jutorul lui Dumnezeu cateva lea-m dus la bun sf si sper si la celelalte...dar l-am rugat sa nu ne uite si acolo sus, dupa ce se intalneste cu parintii lui (murisera cu un an, respectic un an jumate inainte) sa vegheze asupra noastra...
Si a facut-o ...i-am simtit prezenta aprope fizica in ziua cand am faost atacatade un nenorocit care avea cutit...l-am simtit pe tata spunandu-mi nu urca in lift...m-am gandit ca mi se apre dar nu am urcat totusi si bine am facut...si au mai fost si alte situatii cand eu sau membrii ai familiei mele, in momente f grle l-am visat sau i-am simtit prezenta...
si inca ceva, in ziua cand se faceau 40 de zile de la moartea lui, eu , frate-miu, mama, fratii tatei si inca cativa priteni apropiati l-am visat...asta nu are cum sa fie coincidenta....
mai sunt o gramada de alte lucruri care mi-au intarit convingerea ca ceva exista dupa moarte...ai incredere ca prietena si tatal tau te vad, te simt,iti simt durerea...dar vor fi alaturi de tine cand vei avea nevoie de ei!
Porumbita spune:
nu am verificat textul trimis si observ niste greseli...scuze :( insa nu stiu cum sa intru sa le corectez...
alycia spune:
Imi pare tare rau de tine si mai ales de prietena ta si de familia ei. De copilasi mi se rupe inima cand ma gandesc. E simplu si sec NE NASTEM PENTRU A MURI asta e viata asta e ciclul vietii!Toate sunt trecatoare, suntem o frunza pe apa...bucurie, tristete, durere, fericire vin si trec intr-un vartej ametitor si le suportam pe fiecare asa cum ne pricepem. Nu am avut nici o moarte a cuiva foarte apropiat si sper sa-mi dea Dumnezeu putere sa pot indura!
Spunea cineva "Fereasca sa-ti dea Dumnezeu atat cat poti indura!"
Omul indura multe, atat cat poate! Nu ma pricep la cuvinte ca sa-ti alin durerea dar poate ti-e de folos macar un pic, daca sti ca suntem alaturi de tine!
Multă sănătate și toate cele bune.Să creșteți mari!Dacă dragoste nu e nimic nu e!
http://community.webshots.com/user/penciu
lilach spune:
...si nu ma pot opri...
"Un sfirsit e un inceput..."
ella& laura,andrei,andra
Samsara7 spune:
Ma gandesc de la o vreme ca poate nu a fost chiar intamplator cand am intrat prima data pe acest site. Si realizez cat este de important sa fii inconjurat de atentie si de bunatate in momentele grele. Sa simti ca ai prieteni, ca exista oameni care isi gasesc intotdeauna timp si pentru problemele altora.
De aceea sper ca DC sa aiba o viata lunga si sa aduca un raspuns asteptarilor fiecaruia. Iar pentru cei care sunt departe de tara, de cei dragi, cred ca nu gresesc cand spun ca am gasit cu totii o punte a prieteniei care ne ajuta sa pastram contactul cu radacinile noastre.
Am avut multe de spus intr-un precedent mesaj, pe care din pacate l-am distrus din neatentie si nu ma mai simt in stare sa il recompun.
Nu stiu ce sa mai cred despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte. E bine sa schimbam pareri, in felul acesta eu una imi fac o idee si mai larga si speranta ca sfarsitul a toate nu vine prin moarte, ca ar exista o continuitate, ma mangaie intrucatva.
Ma intrebam deseori cum se face ca animalele simt apropierea mortii cuiva, asa cum anumite catastrofe le sunt semnalate dinainte. Daca putem vorbii de vibratiile si undele pe care le-ar putea capta un animal inaintea unui cutremur, atunci cum se face ca un fenomen fiziologic produce un efect atat de puternic? Sa fie Moartea intr-adevar o entitate?
Si ma intorc cu gandul la un fenomen , de care mai auzisem in teorie. Tata, inainte cu o luna de moarte, avea momente in care parea rupt de realitate. Medicii spuneau ca e din pricina tumorii cerebrale care crestea rapid si care i-ar fi putut schimba complet personalitatea! Dumnezeu l-a ferit de crize de epilepsie, de agresivitate, in schimb avea momente (de scurta durata) in care parea plecat intr-o alta dimensiune. Dealtfel, dupa o perioada, i-a marturisit mamei ca fusese plecat intr-un loc in care totul parea la fel - stiind totusi ca nu era acasa, si dorindu-si sa se intoarca. In final reusise si spunea ca "acum stiu ca aici e casa adevarata, stiu ca m-am intors printre voi si nu mai sunt dincolo. Era foarte ciudat, parca m-as fi gasit dincolo de oglinda, dar stiu tot ce s-a intamplat in lipa mea si sunt atat de bucuros sa am reusit sa revin!".
Avea dureri in permanenta, mai ales noaptea, asa ca pana spre dimineata stateam alaturi de el. Imi spunea ca il visa pe tatal lui (mort de 7 ani) , ca ii vorbea, dar nu vroia sa spuna ce anume. Ofta spunand ca Iov a suferit mai mult decat el! Si totusi nu fusese nicicand religios, dar credea puternic in Dumnezeu.
Ca o obsesie venea de la o vreme o intrebare, in permanenta:
"Cat este ceasul? Cat mai e pana la ora 3?".
Intr-o zi am vrut sa stiu de ce tot intreaba si ce e cu ora 3. Mi-a spus serios si ganditor ca are o intalnire importanta la ora 3 peste cateva zile si ca nu trebuie sa intarzie. Am luat-o drept o ratacire si mi se parea ca ar vrea sa imi spuna mai mult dar ceva il impiedica.
Dupa o luna a intrat in coma, intr-o duminica dupa pranz. Ziua dinainte mancase cu pofta ca pe vremuri, era vesel, ceruse chiar o tigara (el care dupa operatie nu mai suporta nici cuvantul acesta daramite gustul).
Se pare ca la putin timp dupa coma a dat semne de plecare dar persoana care era alaturi s-a speriat si a inceput sa il scuture, ceea ce l-a readus oarecum. Parerea mea este ca au gresit incercand sa il impiedice. Cu atat mai mult cu cat coma nu era profunda, se pare ca intelegea ce se intampla si cand bunica l-a mangaiat si i-a soptit cuvinte de mama indurerata, lacrimile au inceput sa ii curga si si-a miscat mana o clipa. A durat 3 zile. Tot timpul acesta nu a fost lasat nici o clipa singur. Pisica lui preferata, care dormea la picioarele lui in permanenta de cand cazuse bolnav, era foarte agitata asa ca fratele meu a dus-o la el acasa; a refuzat sa mamance, sa bea toata aceasta perioada iar dupa ce a fost adusa acasa se aseza in pragul usii, privea in camera unde zacuse tata dar nu intra acolo.
In noaptea in care s-a intamplat, mama s-a simtit deodata zdrobita. Era in pragul aniversarii ei. S-a lasat convinsa sa se odihneasca intr-o camera alaturata cateva minute si tata a ramas vegheat de nasa lui. Care nu vroia sa inchida ochii, spunand ca "Moartea e ca un hot, vine tiptil cand nu te astepti!" ...Si totusi a atipit in ciuda grijii ei de anu cadea prada somnului! O liniste ciudata s-a asezat, o liniste care le-a smuls din somnul de plumb. Tata plecase, asa dupa cum ii era felul, cu discretie. Era ora 3 dimineata.
In noaptea aceea, eu ma pregateam pt intoarcerea acasa, nu gasisem bilete, incurcaturi de tot felul mi se pusesera in cale (asa cum mi s-a intamplat si in cazul prietenei mele). De obicei vegheam si ma rugam, iar noaptea aveam un soi de vis ciudat, care tot revenea. Se facea ca ma luptam cu cineva in vis si strigam ca nu vreau sa il las pe tata sa plece, ca nu accept aceasta moarte. Era o lupta surda care ma sleia de puteri, dar in noaptea de pomina in ciuda dorintei mele, m-am cufundat intr-un somn adanc. In care am auzit vocea tatei, puternica si rugatoare: "Nu te mai lupta! lasa-ma sa plec caci am obosit!!". Eu ma impotriveam si parca il tineam de poala hainei, pana la urma insa am cedat si am desprins degetele; era ca o renuntare.
Cand a sunat telefonul nu l-am auzit decat la a doua incercare. Mi-au spus ca s-a dus, in jurul orei 3. Mi-am privit ceasul: ora 3 a Frantei . Coincidenta?
Mi-am adus aminte de obsesia lui si de faptul ca noaptea se trezea si privea ceasul.
Acum ma intreb prin ce mecanism poate avea loc acest lucru? Exista un ceas biologic, probabil, dar cum ar putea omul sa presimta ca i se apropie sfarsitul. Nu stia ziua, dar cunostea ora.
Cand s-au implinit 9 luni, l-am visat intr-un chip foarte simbolic! M-am trezit plangand si m-am apucat sa impartasesc visul hartiei. La un moment dat telefonul a inceput sa scoata niste sunete bizare ca si cum cineva incerca sa imi vorbeasca dar linia era muta. Instinctiv am privit ceasul: ora trei a diminetii si abia atunci am realizat ca se implinesc 9 luni. Nu sunt superstitioasa si incerc sa raman mereu cat se poate de rationala . Si totusi sunt lucruri care ma depasesc, nu pot decat sa le iau ca semne desi nu pot da o explicatie valabila.
Sunt convinsa ca unii dintre voi v-ati lovit de asemenea ciudatenii. E de inteles de ce e invaluit in mister fenomenul mortii. Dar chiar daca nu putem strapunge acest secret, exista convingeri ce nu pot fi dovedite...Exista un coltisor al perdelei care lasa sa se intrezareasca o luminita firava.
Poate ca daca am avea certitudinea ca intr-o zi vom reintalnii pe cei pierduti, am trai diferit. Am actiona diferit in timpul vietii. La fel cum , daca am avea certitudinea ca dupa moarte nu e nimic decat somn vesnic...
Sunt multe lucruri care scapa intelegerii noastre. Si cred in adancul sufletului ca nu e intamplator! Asadar m-am resemnat si am inteles ca nu voi avea niciodata raspunsul la intrebarea: "De ce?".
Iar cu Ligia am avut o disputa prin scrisori, cu putin inainte de a afla de boala ei, chiar pe aceasta tema. S-au petrecut tot felul de coincidente (cum sa le spun altfel?) in anul ce a trecut de la moartea tatalui meu. Nu as fi crezut niciodata ca voi putea trece prin astfel de momente de deznadejde, nici ca voi trai 2 evenimente atat de dureroase, unul dupa celalalt.
Raman o groaza de intrebari fara raspuns, o groaza de regrete...Sper ca viata imi va da puterea sa ma resemnez si sa iau totul asa cum vine. desi intotdeauna ramane ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte , ceva la fel de abstract cum trebuie sa fie sufletul.
Mihaela
maryam spune:
Taina vietii noastre , a existentei si a destinului este ceea ce oamenii nu pot descifra chiar avand tehnologii si aparatura revolutionare...
Este o supunere pe care nu-i usor sa o accepti cu piosenie si careia nu-i poti face fatain momentele cele mai apasatoare,insa atunci cand exista atata dragoste si noblete asa cum am perceput eu randurile tale, oamenii dragi nu mor si nu se pierd niciodata, este o despartire doar in spatiu, in inima totul ramane intact...si nu poti stii daca ceea ce este atat de infinit de greu de suportat pentru cei ramasi nu este mai bine pentru cei plecat...
Exista un drum al fiecaruia, cu urcusuri ,cu bariere, prapastii si coborasuri,dar nu lasa lucrurile sa-ti schimbe menirea ta,ai o familie si copii care au nevoie de tine , de zambetul si de linistea pe care le-o insufli...si apoi , orice durere chiar de nu trece, se estompeaza in timp...iar rabdarea si acceptatea destinului mai ales in fata raului si a greutatilor fac parte din lucrurile cele mai inalte.NUMAI bine!
"ZAMBESTE, MAINE VA FI MAI RAU"
maryam