Nastere in apa

Este foarte rar acum cand apuc sa fac cate o baie luunga si relaxanta ca pe vremuri, cum ma refer de multe ori la perioada ante-bebe. De fiecare data insa cand ajung sa-mi fac placerea asta, imi amintesc cu mare drag de baile lungi din timpul graviditatii cand obisnuiam sa vorbesc cu micutul nostru si el imi raspundea cum stia, cu lovituri de picioruse. Asa un sentiment de intimitate si iubire nemaiintalnit imi dadea ! Cateodata ma gandeam cu oarece groaza la momentul in care urma sa impart cu altii aceste clipe speciale petrecute cu gandacelul nostru. La urma-urmelor nu putea sa stea la nesfarsit in burtica…

Sarcina va ramane o perioada din viata mea de care imi voi aminti mereu cu mare drag. Nu numai ca nu am avut probleme de sanatate de nici un fel, dar nici macar comunele greturi de dimineata n-au aparut. Fiind prima sarcina, intreaga aventura a fost de domeniul magicului, am trait intr-un fel pe o planeta roz pentru toate lunile acestea. Am avut pofte extrem de sanatoase pentru fructe (practic mancam in jur de 8 – 10 fructe pe zi), cu o ciudata manie pentru pepeni (greu de gasit !) si struguri. Spre sfarsit am intrat in faza mirosurilor cand stateam cu nasu’-n cutia de crema de ghete si in balsamurile de rufe. Tin minte si acum figura amuzata a lui Martyn (sotul meu) cand dispaream prin magazine si ma gasea mirosind toate balsamurile expuse (si unele magazine sunt foarte dotate la acest capitol…). In mare, totul a fost extraordinar, m-am simtit grozav si am fost foarte activa (am continuat sa merg la sala pana in luna a 5-a inclusiv si apoi am continuat cu clase de inot pentru gravide).

Micutul nostru (aflasem ca e baiat de cand aveam 23 de sapt.) fusese calculat ca o sa se nasca pe 5 iunie si drept urmare mi-am inceput concediul de maternitate pe 5 mai, cand aveam aproape 36 de sapt. Stiam ca o sa-mi lipseasca toata forfota de la serviciu si toti prietenii de acolo, dar nu ma asteptam sa fie chiar asa rau. Prima sapt. a trecut foarte usor, Martyn fiind in concediu, dar a doua sapt. a fost un calvar. M-am simtit un prizonier in propria casa. Nu puteam face nimic ca eram imensa (si asta mic se mutase jos – gata de nastere - de pe la 33 de sapt.), pana si urcatul pe scari pentru desele vizite la WC era un exercitiu fizic in toata puterea cuvantului. Ajunsesem sa-mi doresc cumplit sa nasc. Nu puteam sta prea mult in picioare, insa nici jos ca abia respiram, insa daca ma intindeam adormeam. Imi era frica sa merg singura cu masina pe undeva (desi abia incapeam dupa volan si gandacelul isi tot intindea piciorusele cand conduceam de abia respiram – nici nu-i de mirare cand esti cu capu-n jos…) in caz ca nasc. Aveam gentile pregatite (una pentru brotacel si una pentru mine – ma gandeam sa fac lucrurile mai simple pentru Martyn ca el arata oricum semne de barbat “gravid”), planul de nastere scris si o mare dorinta ca totul sa se intample odata. Trebuie sa recunosc ca am avut si oarece temeri – prima nastere, nu stii ce se-ntampla, nu tu familie (locuim in Anglia si restul familiei din partea mea sunt acasa in Brasov, iar parintii lui Martyn au murit, saracii, amandoi acum 20 de ani) -, dar stiam ca nu suntem primii parinti si ca impreuna o sa trecem peste toate.

Ca sa treaca timpul mai usor si ca sa-mi tina mintea ocupata, Martyn a tot inchiriat DVD-uri in acea perioada. Printre acestea, intr-o seara a luat “The Ring” (varianta americana) si “Red Dragon” (care este ultimul film din seria cu Hannibal Lector). Pentru cei care nu le-au vazut, ambele sunt undeva intre thriller si horror. In noaptea cand am vazut “Red Dragon” m-am chinuit sa dorm. Sunt curioasa-moarta sa vad filmele astea, dar dorm strangandu-l pe Martyn de mana. Ca un copil.

La fel si noaptea de care va povestesc. M-am tot trezit transpirata pe spate uitandu-ma peste umar. La un moment-dat insa am simtit si o lovitura puternica in burta si am avut o nevoie imperioasa de a merge la WC. Iar. L-am rugat pe Martyn sa ma impinga din pat (ca asta era procedura de a ma misca la sfarsitul graviditatii – parca eram o balena esuata) si am mers la baie asa cheauna de somn. Dupa vreo 10 min. m-am trezit ca-lumea si am descoperit ca eu inca nu terminasem de facut pisu’. Dupa felul necontrolat in care se tot scurgea, mi-a picat fisa in final ca de fapt nu asta mic ma lovise, ci de fapt sacul amniotic (sper ca nu o fac pe savanta degeaba folosind nume gresite…) se sparsese si asta era toata apa dinauntru. Sincer, primul sentiment a fost de fericire – o sa ne vedem in sfarsit !

N-am prea stiut ce sa fac pentru ca apa se tot scurgea. L-am strigat pe Martyn si cand a venit i-am aratat cu mare incantare, de parca facusem un ou de aur, ce se-ntamplase. Atunci am descoperit ca era abia trecut de ora 4. Cum fusesem invatati la clasele ante-natale, am sunat la spital sa-i anunt si pe ei grozavia (?!). N-aveam insa dureri de nici-un fel. Cum ma asteptam, mi-au spus sa merg acolo sa ma vada, adaugand ca nu e cazul sa ma grabesc (“Take your time !”). Martyn, pe de alta parte, imi explica si el planul – ma duc si fac sandvisuri (stiam ca prima nastere poate sa dureze mult si bine) si dup-aia pun hainute pentru gandacel de venit acasa (astea lipseau din bagajul lui), iar pe la 7 plecam ca atunci nu mai e trafic pe drum…

Eu, tot in baie, am inceput sa am dureri (erau contractiile) destul de mari si, cum eram foarte incomod de uda, am intrat in cada si exersam respiratiile invatate. Intr-adevar, mi-au luat mintea de la dureri. Asta pana cand a venit Martyn ca o vijelie pe usa cu un zambet imens pe fata sa-mi arate pe rand vreo 3 costumase pentru asta mic (parca eram la parada modei), cerandu-mi aprobarea. Printre respiratii si gafaieli, am tot dat din cap ca-s bune. Deja eram ingrijorata cum o sa rezist atatea ore caci contractiile erau la 3-4 min. intre ele de la inceput. Martyn credea ca numa’ ma prostesc pana cand, imbracata si gata de imbarcare pentru calatoria asta importanta, am cazut in genunchi de durere. Tot drumul pana la spital, am stat cuminte pe scaun, iar Martyn ingrijorat ma intreba cum ma simt, dar aveam senzatia incomfortabila ca asta mic aluneca afara.

La spital, m-au dus cu caruciorul cand au vazut ca abia ma tin pe picioare, dar vedeam pe fetele lor ca se gandeau ce gandeam si eu – cum o reziste la nastere daca de-acum abia sta in picioare ? Le-am dat documentatia mea de gravida si planul, si m-au dus intr-o camera de nasteri extrem de frumoasa. E uimitor cat de lucid poti sa fii cand esti in dureri. Tin minte cate fotolii erau, ce linoleum era pe jos, culoarea tapetului, etc. Dupa vreo juma de ora a venit moasa desemnata cu nasterea mea – trebuia o moasa anume caci scrisesem in plan ca as vrea sa nasc in apa. Stiam ca daca apar orice complicatii, n-o sa fie posibil insa. In apa, monitorizarea copilului este minima – la anumite intervale trebuie sa te ridici in picioare pentru ca moasa sa asculte bataia inimii copilului ca sa se asigure ca totul e in regula. Era imperativ ca sarcina sa fie peste 37 sapt. si sa nu fi avut probleme cu tensiunea in sarcina.

Moasa a vorbit cu mine si m-a intrebat daca vreau o minge ori scaunel pentru a ajuta cu durerile. Asta deoarece se recomanda sa intri in apa doar daca ai o dilatatie de peste 5 cm caci altfel apa poate incetini procesul nasterii. Inainte de a aduce ceva, m-a controlat si spre surprinderea tuturor am aflat ca eram 7-8 cm dilatata si ca urmare am plecat cu toate panzele sus catre sala cu cada de nasteri. Atunci a fost prima oara in toate cele 9 luni cand am vomitat – am inteles ulterior ca-i un eveniment normal totusi.

Cada respectiva era de dimensiuni ceva mai mari decat ale uneia normale, iar la un capat avea un fel de scaunel incorporat de care m-am putut sprijini ori sta pe el. Stand in genunchi, apa imi acoperea spatele foarte comfortabil. Afara, Martyn a putut sta pe un piedestal si tot timpul m-a tinut de mana (care a fost enorm de folositor) ori m-a masat pe spate cand i-am cerut. Moasa, o femeie foarte draguta (si la propriu si la figurat) a facut tot ce a putut sa-mi faca experienta asta cat a putut de usoara. Ca sa completeze atmosfera, mi-a dat drumul la muzica si mi-a reglat lumina cat de puternic am vrut.

Am incercat – spre rusinea mea, nu cunosc echivalentul romanesc - “gas and air” (singura metoda de calmare a durerilor in apa), dar in afara de o stare de betie fizica n-a facut nimic cu durerea – vedeam cate 3 Martyn, 3 moase, etc. Mental insa, eram extrem de lucida. In final am renuntat si am continuat doar cu apa. Apa in sine e un calmant nemaipomenit. In primul rand, pierzi senzatia de greutate, tesuturile devin mai flexibile, iar durerea e atenuata, facandu-te mult mai relaxata si in consecinta devine mult mai usor de trecut peste fiecare contractie. Tot timpul cat am stat in apa, apa a trebuit sa fie mentinuta la aceeasi temperatura cu cea a corpului meu. Aceasta deoarece in momentul nasterii, schimbarea de temperatura determina copiii sa respire. Ideea cu nasterea in apa e sa fie scosi imediat la suprafata si abia atunci sa respire prima data. Am putut sa am o atitudine pozitiva fata de contractii – stiam ca fiecare din ele e un pas in plus catre intalnirea cu minunea noastra mica. Martyn povestea mai tarziu cat de mandru a fost el ca am fost asa barbata – n-am tipat, nici macar n-am plans. Sincera sa fiu, asta era printre ultimele chestii care ma preocupau cand toate astea se intamplau.

Pe la 9 jumate – 10 fara 20 (lucrurile se desfasurau asa repede ca nu s-a gandit nimeni la timp) am avut o senzatie tare ciudata ca am nevoie sa merg la WC… Mi-a fost jena sa zic moasei si parca mi-era frica sa nu scap vreo “surpriza” in apa. In final, i-am spus moasei ca nu mai puteam si am aflat atunci cu surpriza ca de fapt am intrat in stagiul urmator al nasterii – ca trebuie sa imping copilul afara. Atunci a fost chemata inca o moasa sa asiste in caz de complicatii, asa era procedura. A durat relativ putin tot impinsul asta, cam vreo 20 de min, as spune. Teoretic stiam pe de rost tot procesul, dar practica de multe ori e diferita. Stiam ca in momentul cand capul copilului ajunge sa intinda pielea la maxim, o sa am o senzatie cumplita de usturime si mai stiam ca era important sa rezist caci altfel risc sa ma rup. Oricat de mult as fi vrut sa controlez durerea, n-am rezistat si dupa ce a iesit capul, intr-o secunda, practic, am impins cu putere restul corpului. Moasa l-a apucat ca un uliu si l-a scos afara din apa, dupa care a inceput concertul… Mi l-au pus pe piept imediat – ii da copilului sansa sa se linisteasca auzindu-ti bataia inimii si invata mirosul mamei. Asadar, pe 20 mai, la 10 si 10 dimineata, micutul nostru Nicolas s-a nascut foarte sanatos si … zgomotos. Avea 2,820 kg si a obtinut un scor de 9, la nastere, ca era prea vanat si 9, la 5 min dupa, ca tipa prea tare. Chestia cu tipatul o ramas – nici nu-i de mirare ca tata l-o poreclit Pavarotti.

Totul ce s-a petrecut dupa aceea imi amintesc ca prin vis – Martyn i-a taiat cordonul (desi fusese sigur inainte ca n-o sa vrea) si apoi l-am alaptat pentru vreo ora buna. Stiu ca mi-era foarte frica sa nu-l scap si am cerut ajutorul unei moase ca habar n-aveam cum sa umblu cu minunea asta mica.

Dupa ce l-am alaptat, o trebuit sa ies din cada ca sa ma coase si ca sa schimbe apa ca era plin de sange. Numai cand am iesit din apa am inceput sa simt exact cat de dureros e tot corpul. Cand m-am ridicat am crezut ca toata zona uterului imi cade printre picioare de parca cineva ma taiase in momentul iesirii din apa. Ma si ridicasem ca viteaza de parca numa’ facusem o baie…

Cusutul a durat cam o 1 ˝ ora si mi-a fost mai frica de asta decat de nastere… Am avut impresia ca moasa se apucase de goblen ca nu mai termina… Cealalta moasa m-a tinut de mana in tot timpul asta si m-a incurajat si m-a tinut de vorba despre Romania. Extraordinare femeile astea ! Ca sa nu mai zic ca dupa ce si-a terminat mi-au pregatit o baie cu spuma … M-au intrebat si daca nu vreau sa-mi admir cusaturile in oglinda, dar am refuzat fara sa ma gandesc de doua ori…

In incheiere, trebuie sa spun ca daca o sa mai avem alt copil, as vrea, daca se poate, sa am iarasi o nastere in apa. Pentru mine a fost o experienta unica si as recomanda nasterea in apa oricui are alegerea asta la dispozitie. Personal, cred ca am fost foarte norocoasa cu o nastere destul de rapida, dar cred de asemenea ca a ajutat foarte mult si faptul ca am fost foarte activa pe perioada sarcinii. In plus, de foarte mare ajutor au fost prezenta lui Martyn alaturi de mine si o atitudine pozitiva fata de toate ce s-au intamplat in sarcina si nastere. In definitiv, marea aventura incepe abia dupa nastere. Nasterea e doar o scurta etapa.

Nicolas are acum 4 luni, e foarte vioi si puternic si in continuu ii merge gurita. A inceput sa manance si solide si e extrem de interesat in tot ce e de mancat. In fiecare zi invata lucruri noi si are grija sa ne tina ocupati cat ii ziua de lunga. Pana cand si doarme ne tine pe langa el - e asa de dulce ca petrecem ore privindu-l… Un lucru e clar dupa astea 4 luni – nu e usor sa fii parinte, dar e atat de minunat si suntem atat de mandri !

Va pupam si speram ca cele povestite au fost interesante.

Andreea, Martyn si Nicolas

ane2 spune:

Si eu ma gandeam sa nasc in apa da doctoru meu mi-a spus ca sunt la prima nastere si ca ar fi mai bine sa nasc normal, oricum multe dintre noi ne-am pus intrebarea: cum o fi sa nasti in apa? multumim ca ne-ai impartasit experienta ta.Pupici tie si celui mic

anita

roisin spune:

Andreea, extrem de interesanta experienta ta, ai dat niste detalii despre care am avut mereu semne de intrebare.
Din pacate, la noi trebuie sa mai curga multa apa pe Dunare pana se vor hotari mintile luminate sa experimenteze aceasta metoda la scara mai larga, inteleg ca si clinica din Victoria au inchis-o si inca nu e foarte clar daca o vor redeschide sau nu...

In sfarsit, sa fiti sanatosi si fericiti voi 3, mi-a placut tare povestea voastra, multumim frumos!

Christina spune:

Andreea, mi-a placut mult povestea ta. Si eu ma gandesc sa nasc in apa, dar sa vedem ce optiuni o sa am aici la spital.

Vroiam sa te intreb apropo de dusul la sala, ce masini ai folosit? sau ce exercitii ai facut. Eu sunt la inceputul aventurii, abia am aflat ca sunt gravida si n-as vrea sa renunt total la eliptical si la abdomene. Ce ma sfatuiesti? saptamana viitoare ma voi intalni si cu doctorul dar vreau sa stiu si parerea ta.

Sa va traiasca fetita si sa va bucurati de ea.

mitub spune:

Draga Andreea,

Mult noroc lui Nicolas, sa fie sanatos si mancacios asa cum il descrii tu acum!!
Iar voi sa aveti putere sa-l cresteti mare si sa va aduca numai bucurii


Sa auzim numai de bine,
Boga

Dafneea spune:

Multzam fain, Andreea ca ne-ai impartasit minunata ta experientza!
Romania e inca in ceatza vis-a-vis de subiectul asta desi nu e mare filosofie, din cate vad.
E nevoie doar de niste mintzi deschise si de suflete calde care sa nu apeleze la droguri la cea mai mica durere.
Poate ne-o lumina si pe noi Dumnezeu odata! (cat mai curand, sper, ca sa am si eu sansa ta).

Sanatate si impliniri, voua si lui Nicolas

lilach spune:

Experinta super-fantastica!

"Un sfirsit e un inceput..."

ella& laura,andrei,andra

parpalak spune:

Bravo mamicuta curajoasa, sa va traiasca Nicholas si sa va bucure tot la fel ca-n prima zi! Tare frumoasa povestea ta! Cam asa imi imaginam si eu ca o sa decurga nasterea mea, ca sa zic drept.. :) Multa-multe fericire!

Sanatate la bebei si mamici.
http://community.webshots.com/user/parpalak

Aalina spune:

Offf, ce frumos. Inainte citeam povestile ca sa stiu cum va fi. Acum le citesc cu placere ca sa imi amitesc si eu clipele alea.
Sa iti traisca puiul!

Marox spune:

Foarte interesant ! Nici prin Franta n-am auzit sa se practice tipul asta de nastere.

Sa va traiasca baietelul, sa fie sanatos si voi la fel sa va puteti bucura de el!