Pt. mamicile "altfel": Cum se face cand...?

Buna dimineata.
Am ajuns la punctul in care nu mai gasesc solutii, sau poate ca, asa cum se spune, "nu mai vad padurea din cauza copacilor".
Iata cum stau lucrurile si sper sa pot reda situatia cat mai bine .
Baietelul meu Razvan, 3,8 ani, cu tulburare autista, a ajuns intrun punct critic in dezvoltarea lui.
De cand a inceput gradinita (cu program pana la 16.00, deci papa si doarme acolo) au aparut mai pregnant anumite manifestari. La gradi s-a adaptat perfect, pana una alta nimeni nu s-a "prins" ca el este putin "altfel", deci n-am privit observatii/reclamatii cu privire la comportamentele lui. Am concluzionat ca acolo are un comportament de copilas tipic: se joaca, danseaza, sta la masuta si participia la activitati, merge la toaleta, mananca... tot ce se face, face si el, parte activa.
Problema incepe la 16, cand merg dupa el.
Se bucura cand ma vede, cauta imbratisarea mea, insa foarte scurt.
Il imbrac, ne luam la revedere de la copii si doamna educatoare.
Moment in care incepe circul, asa cum ii spun eu.
O ia efectiv la fuga pe coridor, strigand si tipand, si credeti-ma, are putere sa faca destul de bine asta. Unii parinti sunt oripilati, fiindca niciun alt copil nu mai face asa . Uneori mai scapa un "pardon" dar de cele mai multe ori striga "la o parteeee".
Bun, pana aici.
Se opreste in capul scarilor (eu sper de fiecare data sa se opreasca, si ma intreb daca va fi vreun moment in care i sa va parea ca este destul de stapan pe el incat sa coboare in fuga scarile ), coboram, ajungem la parter, de unde o ia de la capat cu fuga, aterizand direct in curte. Aici urmeaza: alergat fara sens, toboganul metalic , locul de joaca din lemn unde striga, tipa, starneste praful (adica nisipul, bleahhh), iar ceilalti copii il privesc putin tematori. Si tipa, si alearga....., niciun fel de atentie la leaganele metalice, unde intotdeauna sunt copii mai mari si care se dau tare, deci pericol de accidentare grava la cap .
Cu greu plecam de acolo. As sta cu placere, sa ia aer, sa se bucure, daca s-ar juca tipic (adica asa, ca ceilalti copii), dar el, din punctul meu de vedere, nu se joaca.
Ieri, deoarece a fost prima zi de lectii (ABA) dupa vacanta si adaptare la gradi, am considerat ca e nimerit sa ramanem afara mai mult, sa ne plimbam, apoi sa mergem in casa, sa papam si sa ne pregatim de lectii.
Numai ca nu mi-a iesit planul.
In urma cu vreo 2-3 luni reusisem sa-l determin sa nu mai fuga/plece de langa mine, numai ca lucrurile s-au schimbat si Razvan din nou pleaca de langa mine, fara vreun regret si fara sa intoarca privirea .
De exemplu ieri, s-a oprit la 1 cm de o usa rotativa, moment in care mi-a stat inima, pur si simplu! L-am si vazut cu capul strivit, pt. ca, pur si simplu, nu ma astept sa-l protejeze oamenii straini.
Ei, acela a fost momentul meu de colaps, cand mi-au sarit capacele: l-am certat, i-am explicat a milioana oara!!! ca este periculos sa plece de langa mine, atat de departe, bla bla bla.
Pur si simplu, nu are notiunea de pericol.
Iar eu, de cateva zile, am probleme cardiace, pe acest fond de stres continuu, de "cum sa facem sa nu stricam echilibrul fragil al copilului". Al neputintei, al nestiintei, al frustrarilor acumulate in timp...
Trebuie sa mai spun ca sunt momente cand il "corectez" de-o ureche, sau de perciuni, atat cat sa simta ca nu este ok ce face cand face. E urat si dezgustator (si umilitor ) sa aplic corectie corporala, insa in acele momente nu gasesc alta pedeapsa.
Iar pedepsele gen "fara desene, fara laptop, fara jucarii......" pur si simplu nu au efect la el. Sta foarte bine si fara acele recompense.
Ieri, dupa ce am intrat in casa, a stat (pe ceas) 90 de minute, timp in care n-a vorbit cu mine! Si nu numai asta, ci m-a respins vehement in incercarile mele de a ne impaca, fiindca se apropia ora de terapie si trebuia cumva sa ii schimb dispozitia, intruna buna. Poate ca ar trebui, de fiecare data cand face asta, sa-l astept eu pe el, sa-i dau timp, sa se calmeze, sa vina singur la mine?
Tot ieri, m-am prefacut ca plec din casa, in disperare de cauza, de fapt am iesit, am inchis usa dupa mine, si-am asteptat, numai ca nu s-a intamplat nimic, altadata venea tipand si plangand "mamiiii, mamiii", adica desluseam acolo o mica teama de abandon. Ieri nimic, a ramas intins pe pat, letargic, cu o privire care nu era a lui deloc si care m-a speriat.
Aici vine BLOCAJUL.
De aici, eu nu mai am solutie si simt ca ma lovesc cu capul de un zid foarte gros .
Ieri am plans de durere, vazand cum ma respinge la propriu, si poate ca unele mamici stiu ce inseamna asta. Este un fapt cu care eu nu reusesc sa ma impac, fiindca, prin natura lor copiii sunt iubitori, lipiciosi, doritori de mangaieri si giugiuleala, insa Razvan (si poate si alti copii "altfel), de cele mai multe ori, nu poate, nu vrea, nu simte. Sunt rare momentele cand imi permite sa ma apropii fizic de el, sa-l tin in brate, adica trebuie sa fie foarte bine dispus pt. asta.
In fapt, eu am mare nevoie de consiliere psihologica parentala si nu
am de unde sa obtin acest lucru, de aceea, rog mamicile cu state "vechi" sa ma ajute cu sfaturi, cu pareri, cu orice cred ele ca a functionat la copilasii lor. Merita sa incerc, pt. ca-mi doresc cu adevarat sa-mi redescopar copilasul, sa-i fiu alaturi, sa-l ajut sa simta ca-l iubesc, ca-i sunt alaturi mereu.
Primul target pe care trebuie sa-l ating este sa-mi regasesc linistea si calmitatea, pentru ca, trebuie sa spun, sunt un butoi de pulbere , si simt cum mor de fiecare data cate putin cand strig la el, cand il urechesc si cum il indeparteaza asta cate putin de mine.
Invatati-ma va rog, "cum se face cand..."
Multumesc.


Cristina si Razvan (31.01.2006)
"Viata e ca carosabilu': unii vine, altii trece..." (adusca, membru DC)
(1),(2),(3),(4)
(5)

szivarvany spune:

Cris, sa stii ca sunt multi copii care seamana cu Razvan al tau.
Si aici o inscriu pe Giulia. Ea nu simte nevoia sa fie langa nimeni, ea se simte bine mereu unde e cu ce face atunci in acel moment. In casa foarte, foarte rar imi cauta compania sau ajutorul, de vorbit, aici nu mai spun nimic, ea nu vrea sa vorbeasca si mi-o spune foarte clar zi de zi. Si da, alearga si ea ca o bezmetica, urlu cat ma tin plamanii de ne stie strada si nu stiu de ce. E la fel dimineata, seara, ziua, deci nu depinde de oboseala sau lipsa de activitate. O apuca pur si simplu.
Si da, am cu nervii si nu o scap din vedere nicio secunda, ma rog de ea sa ma mai lase sa o tin de mana pt ca mi-e frica sa nu alerge iar si iar si sa nu se opreasca. Si nu, nu pot sta linistita.
Amenintari de genul cu plec de`acasa si nu ma grabesc, sau fug si eu de tine, e egal cu zero. Ea la 2 ani a fost in stare sa mearga pe jos - urmarita de mine - juma` de ora fara sa se intoarca macar o data. Acum la fel, daca e luata de val, i se rupe.
In parc ma repet la nesfarsit ca daca pleaca de la acel tobogan cu multe iesiri sa-mi spuna, daca nu stau cu ochii beliti incolo pleaca si o pierd.
De la gradi de obicei nu vrea sa plece.
Sau daca iese atunci minim 20 de minute alearga de jur imprejurul masinilor din parcare. Cateodata are companie, deci nu e singura scapata in/din codru ...
Revin cu alte exemple in care Razvan este absolut perfect daca ar fi in compania Giuliei de exemplu.

-------
Daria & felina fioroasa GIULIA(2004 08 16) & Sela
-------
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Port in suflet povestea licuriciului Emma
"Stelele care cad nu pier,
Stelele care cad se duc pe un alt cer"
NU RAMANE INDIFERENT !
AJUTA-L PE BOGDAN SA VADA !

Tonnia spune:

Iar eu cred ca nu e adaptat la gradinita inca. Face eforturi mari sa se conformeze, ii reuseste dar refuleaza acasa, in mediul unde se simte cel mai bine.
Eu tin pumnii sa am dreptate, am feelingul ca dupa o luna de gradinita lucrurile vor sta ca inainte.
Multa putere!!!!!

sanziana72 spune:

Inteleg ca Razvan de abia a inceput gradinita.

Pot sa iti spun ca si fiica mea si verisorul ei, in primul an de gradinita, cand ieseau de acolo erau ca niste caini scapati din cusca. Gandeste-te ca pentru ei e foarte obositor sa stea atata timp inchisi in casa, intr-un loc strain, fara sa aiba voie sa se miste cat vor.

Ei nu tipau cand erau in gradinita, dar cand ieseam din ea, incepeau sa alerge, sa sara... Au nevoie sa isi consume energia, sa isi exprime frustrarile acumulate in timpul zilei. Se simt putin ca niste prizonieri care tocmai au fost eliberati.

Lasa-l sa se descarce. A fost cuminte atatea ore. Are dreptul sa fie el insusi chiar daca e greu de suportat. Daca ti-e frica de comportamentul lui care ar putea sa ii afecteze relatile cu cei de la gradinita, du-l in alt parc in apropiere sau pe un teren de sport sau un loc de joaca unde sa il poti lasa sa se manifeste liber si sa fie in siguranta. Gradinita ii oboseste psihic, dar nu fizic. Au nevoie macar de un moment al zilei in care sa nu mai simta presiunea de a fi cum se asteapta ceilalti sa fie.

Poti incerca sa il duci la bazin, asta l-ar obosi fizic si daca ii place apa, il va linisti psihic.

"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

carolinah spune:

Eu cred ca altfel sau ne-altfel, orice copil care este la o gradinita unde e tinut mai "din scurt" isi consuma energia si frustrarile urland si fugind dupa ce iese de acolo! Si eu as face la fel! Si fiecare dintre noi facem asta de fapt, iesim cateodata de la serviciu unde am dat dovada de muuuulta rabdare, ajungem acasa si tipam la sot(ie), de ex! Nimeni nu te considera anormal, poate putin nervos

Si la 3.8 ani e normal, ffffff normal, sa nu fie atent la tobogane etc. Toti parintii de copii de aceasta varsta stau cu ochii pe ei la locul de joaca! Nu esti singura, stai linistita. Poate ca si din cauza ca stii ca are tulburare autista, ti se par mai "anormale" aceste lucruri. Insa nu sunt, te asigur. Noi toate suntem cu ochii pe copii, usi rotative, batante, scari, nimic nu le scapa la varsta asta! Vor creste si vor fi ceva mai atenti.

La capitolul emotii sau lipsa lor, nu pot sa ma pronunt, pt ca nu stiu, imi pare rau. Insa cred ca ai nevoie de consiliere, chiar daca nu fata in fata mereu, macar online sau la telefon, stiu ca exista psihologi care fac asta cu pacientii lor. Cauta si sunt sigura ca vei gasi. E greu sa fii parinte oricum, daca mai ai si un copil care te ingrijoreaza, e de 1000 de ori mai greu, eu te inteleg!

Alizee spune:

Imi amintesc foarte bine starile de rau fizic cand eram disperata ca nu reuseam sa ma fac inteleasa de fii-mea; ea alergand de colo-colo ca o oaie zapacita, desi eu ii spuneam ca in cinci minute plecam acasa, fiind ora de masa.
Uneori, incepea sa tipe ca ea nu vrea sa plece, sa se tarasca pe jos plangand, de parca cine stie ce rau i s-ar fi intamplat, iar lumea se uita la noi dezaprobator. Mi-era rusine de incapacitatea mea de a-mi struni propriul copil.
Am reusit sa rezolv problemele de comportament, discutand zilnic cu educatoarele ei, cerandu-le sfatul. In cele din urma, am reusit sa o aduc pe linia de plutire si acum intelege ca nu e frumos sa aiba un comportament necivilizat.
La copilasul tau, este clar vorba de perioada de adaptare la noul mod de viata. Vorbeste cu educatoarele; sunt sigura ca vei primi sfaturi bune si vor fi si mai atente la / cu el.


allinta

Deus spune:

spune-mi te rog, cu animalutele cum se comporta? oare nu l-ar ajuta un prieten pupacios care sa-i arate cum sa-si manifeste dragostea? stiu ca animalutele fac minuni in diverse terapii si de aceea te intreb.

Sanatate multa si sper sa gasesti solutia cea mai buna, in scurt timp

„Fericirea este armonia dintre ceea ce gandesti, ceea ce spui si ceea ce faci.”Gandhi
www.de-azi.ro

inspiratie, dragoste, putere ... pentru cine crede ca nu mai poate.
http://www.youtube.com/watch?v=flRvsO8m_KI



quod me nutrit me destruit

http://community.webshots.com/user/Deusphoto

rrox3 spune:

Asteryaro in primul rand am impresia ca citesc la tine oarecare rusine pentru comportamentul lui Razvan. Si asta te streseaza suplimentar si fara rost. In loc sa-mi fie rusine ca al meu copil se comporta altfel, scandalizand unii parinti (evident ignoranti in cazul asta), eu as fi mandra de efortul extraordinar pe care il face Razvan zilnic, incercand sa se comporte normal la gradinita. Spui ca nu ai primit observatii de la gradinita si, mai ales, spui ca Razvan participa la activitati. Iti dai seama ce efort e asta pentru el? Il epuizeaza psihic si senzorial. D-asta e asa nestavilit cand scapa de acolo.
In plus, orice autist, oricat de aproape de normalitate ar fi ajuns cu socializarea, are nevoie sa se refaca fiind SINGUR. Se simte bine singur, se relaxeaza, isi reincarca bateriile. In special dupa timp indelungat petrecut in societate sau cand este suparat. Pe un autist nu il poti impaca. Trebuie sa astepti pana se aduna singur si redevine deschis comunicarii cu tine. Stiu ca e greu si frustrant, dar e singura cale. Da-i pace cand are nevoie si nu te simti respinsa. Nu pe tine te respinge. Are mare nevoie de tine, sa te stie acolo, disponibila pentru el.

Cat despre faptul ca nu se fereste si nu realizeaza pericolul, poate ar ajuta sa vorbesti cu coordonatoarea programului lui ABA. Sa abordeze punctual pericolele astea si sa-l invete cum sa se protejeze. Pana atunci nu ai ce face decat sa alergi impreuna cu el si fii cu ochii pe el.

Ai nevoie de suport, pentru ca problema e la tine. Nu poti inca accepta in totalitate felul diferit de a fi al lui Razvan. Incearca sa intelegi mai bine cum functioneaza. Fii tu empatica cu el, fiindca el deocamdata nu poate fi cu tine. Poate te ajuta sa citesti mai mult din ce au scris despre copilaria lor diverse persoane cu tulburari autiste. Te-ar ajuta mult si sa discuti cu un psiholog, dar e cam greu sa gasesti pe cineva care sa fie familiar cu autismul si Aspergerul.

Defapt tu si Razvan stati foarte bine, dupa parerea mea. A fost diagnosticat devreme, face terapie, a reusit cat de cat sa se integreze la gradinita normala. Clar, sunteti pe drumul cel bun si o sa vezi progrese de la zi, la zi. Capul sus! Si fii mandra de el si de tine

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Si inca ceva: pedepsele corporale, oricat de usoare, nu te ajuta nici pe tine, nici pe el. Din contra. Renunta la ele.
Imi dau seama ca le folosesti cand te simti depasita de evenimente si nu stii altfel cum ai putea reactiona, desi doresti foarte mult sa faci ceva. Mai bine nu faci nimic Pentru ca nu totul sta in puterea noastra. Uneori trebuie sa acceptam ca nu putem schimba pe cineva si sa cautam solutii plecand de la acest fapt.
Nu poti patrunde in lumea lui cu violenta (fizica sau verbala), doar cu intelegere, acceptare si muuulta rabdare. Dar sunt sigura ca asta stii deja

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

asteryaro spune:

Am revenit.
Razvan a mers de la 1,8 ani la cresa, doi ani, a frecventat oarecum putin, datorita imbolnavirilor.
Acasa facem ABA de aprox. 10 luni.
Ce vreau sa spun este ca Razvan are notiuni de disciplina sociala, dar... ca (aproape) orice copil de varsta lui, are nabadai, si atunci orice regula este incalcata, ca doar de-aceea e facuta.
Ce mi-ati explicat voi mai sus are perfecta logica, si anume eliberarile nervoase avand loc in urma orelor de "ascultare" de la gradi, unde asa este, nu-i deloc simplu.
De altfel, acelasi raspuns la intrebarile mele l-am primit si de la una dintre fetele cu care lucreaza si care ne este si coordonator de programe, deci are stiinta lucrurilor si experienta cu multi copii.
Strigatul meu de ajutor se referea la "cum faceti cand copilul face (si) un tantrum"??? Cum reusiti sa va pastrati calmul, sa spuneti NU, ferm si hotarat, fiindca asta este procedura teoretic vorbind?
Reusiti sa ramaneti calme/calmi?
Va pastrati firea, chiar si cand il vedeti pe copilas alergand bezmetic, fara tinta, intrun continuu pericol de accidentare?
Cum anume ii explicati ca nu este bine cum a facut?
Si cum functioneaza?

Sunt constienta ca sunt subiectiva, si ca-l trec intai prin filtrul ochiului meu, si ca de aceea am senzatia ca tulburarea lui este vizibila si evidenta.
Sincer va spun, n-am vazut nicio mama de copil tipic mergand continuu in spatele copilului (vorbesc de momentul actual, in curtea gradinitei, unde la ora 16 se umple de parinti si copii). Toate mamicile stau pe margine, socializeaza, zambesc etc, copilasii lor se joaca mai mult sau mai putin linistiti, functie de varsta. Eu sunt singura care isi urmareste copilul, si va spun cu mana pe inima, ma straduiesc sa raman calma.

Eu vreau doar sa impartasesc din experienta mamicilor "altfel", pt. ca, orice ati spune, un copil tipic nu va putea fi niciodata comparat cu unul atipic, intotdeauna vor exista anumite diferente, fiind bine stiut faptul ca ei gandesc altfel, proceseaza orice informatie altfel.
Nu vorbim aici de copii nazdravani sau/si rasfatati, vorbim de minti care lucreaza diferit, si implicit noi mamele trebuie sa gandim diferit, pt. a ne pune cumva in locul lor, pt. a putea stapani momentele dificile sau pt. a le preintampina...

A fost o perioada in care mergeam intrun parculet si unde era culmea desfatarii: stateam pe banca, iar Razvan se juca impreuna cu alti copii, in aria parculetului. Acum am senzatia ca acel timp este foarte departe.
Comportamentele gresite (fiindca nu stiu acum cum sa le spun altfel) au reaparut inainte de gradinita, si poate ca acum gradinita la acutizeaza, desi era suficient cum era inainte.
Cum sa fac sa fie pace?






Cristina si Razvan (31.01.2006)
"Viata e ca carosabilu': unii vine, altii trece..." (adusca, membru DC)
(1),(2),(3),(4)
(5)

asteryaro spune:

Roxana .

Cristina si Razvan (31.01.2006)
"Viata e ca carosabilu': unii vine, altii trece..." (adusca, membru DC)
(1),(2),(3),(4)
(5)