Suflete pereche
Suflete pereche | Autor: pisi_ella
Credeti ca exista suflete pereche? Ati simtit vreodata ca CINEVA anume (si nu neaparat sotul sau sotia) este sufletul vostru pereche? Ati SIMTIT si ati STIUT ca sunteti suflete pereche? Ce ziceti? Exista asa ceva?
Raspunsuri
Elena spune:
Eu nu cred ca exista o singura persoana cu care sa rezonezi 100% (sau, ma rog, pe acolo); cred ca exista mai multe persoane (2-3 probabil) care pot fi 'sufletul pereche' si nu neaparat de sex opus. Insa probabilitatea este foarte mica sa le intalnesti intr-o viata de om (de cele mai multe ori se intampla chiar sa nu intalnesti nici macar una din ele).
Cred ca fiecare om isi cauta instinctiv, poate fara sa isi dea seama, un suflet pereche, dar doar putini sunt norocosii care il si gasesc.
Dupa mine, tot in categoria 'norocosi' se pot incadra si cei care au gasit pe cineva cu care sa rezoneze in proportie de 70%; in majoritatatea cazurilor, am observat ca procentul de compatibilitate este cu mult, mult mai mic....
_
Cred in soare chiar daca nu straluceste, cred in dragoste chiar daca sunt singura, cred in Dumnezeu chiar daca nu-mi raspunde.
Tethys spune:
Pisi_ella, uite aici doua link-uri unde s-a mai discutat pe DC despre sufletele pereche:
- http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=131867
- http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=129000
Si aici, cred io 
, ca, cam tot despre asta s-a vrut o discutie:
- http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=137193
Mno, poate te ajuta la ceva 
daca citesti ce s-a mai scris. Mi se spune "argint viu"... ~*~*~*~*~ Oare ce varsta avem?!?
Tethys spune:
Si, daca te intereseaza , iti las un articol pus de Soledad 
in primul link pe care ti l-am pus mai sus... mie mi-a placut mult articolul respectiv si l-am "adaptat" forumului ... avea diacriticele romanesti ... deci, lectura placuta :
<<Mitul sufletelor-pereche
Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezinta atât caractere feminine cât si masculine, asa cum apare descris si in "Banchetul" lui Platon. In al sau dialog despre iubire, Platon spune ca Zeii au separat fiinta androgina in doua: barbat si femeie, ce au intrat in curentul vietii materiale; si de atunci fiecare om isi cauta jumatatea originara cu care sa se uneasca si sa redevina fiinta divina de odinioara.
O descriere a mitului sufletelor-pereche apare in romanul lui Liviu Rebreanu, "Adam si Eva". Un barbat si o femeie, proveniti din aceeasi unitate care s-a separat in doua si a intrat in viata materiala, se cauta mereu, in valmasagul imens al vietii omenesti, timp de sapte vieti, pentru a se reuni si regasi unitatea paradisiaca initiala. In aceste sapte vieti, omul se intâlneste de fiecare data cu sufletul sau pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: "când i-a intâlnit privirea, s-a cutremurat pâna în temeliile fiintei lui, ca si când i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii". Apare desigur ideea de unicitate: chiar daca, pâna sa isi intâlneasca sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi si alte persoane de sex opus, din momentul in care se intâlnesc nu mai pot fi decât impreuna pentru totdeauna, unul cu celalat. In viziunea lui Liviu Rebreanu, cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila, este insusi rostul vietii omului. Dar, "unirea sufletelor-pereche numai in viata materiala poate fi mintuitoare". Când omul nu reuseste sa isi gaseasca sufletul-pereche, el simte cumplit zadarnicia vietii pamântesti si a tuturor zbuciumarilor sale. Iar, in momentul mortii, in ochii lui tremura durerea neputincioasa a sufletului ce a trait in zadar. Când insa omul isi intâlneste sufletul-pereche, are sentimentul de regasire, de cunoastere dintotdeauna. Un barbat ce se uneste in plan material cu femeia care e jumatatea sa originara, redevenind un intreg, va avea, la sfârsitul vietii, viziunea tuturor celor sapte vieti ale sale. Se poate vedea atunci, in ochii sai, in momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebita ce aduce o scânteie aparte, din lumi ceresti. Asa exprima Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul sau, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa ca, fiecare viata de cautare a sufletului-pereche este marcata de etapele: nasterea - recunoasterea din priviri si indragostirea pasionala - moartea.
Unii critici literari au vazut in aceasta idee a lui Rebreanu, doar o incercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizica, de a descoperi in atractia corporala dintre barbat si femeie o finalitate superioara: regasirea unitatii originare. Dar, insusi Rebreanu si-a denumit romanul sau cel mai iubit, "Adam si Eva", ca fiind "cartea iluziilor eterne...".
Este dorul cel mai profund al fiintei umane sa regaseasca paradisul pierdut, patria spirituala, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regasi unitatea originara inseamna a te uni in plan fizic cu o anumita, unica persoana de sex opus. O descriere a unei astfel de uniuni avem in romanul "Nunta in cer" al lui Mircea Eliade, in povestea de dragoste coplesitoare dintre Mavrodin si Ileana: "este cu putinta o regasire desavârsita in imbratisare, ca si cum ai cuprinde - pentru intâia oara - o alta parte din tine, care ''te incheie'', te completeaza, revelându-ti alta experienta a lumii, imbogatita cu noi, alte dimensiuni... De fapt, cunoasterea desavârsita a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care il posedam, ceva care imi apartinea, ci imi revela propria mea fiinta, faptura mea minunata, perfecta si libera. In clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic si viu, crestea din taina si cu trupul Ilenei... Dar simturile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai receptionau senzatii si emotii, ci parca toate se topisera impreuna, intr-o singura inima de foc, si, cazut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenta, din care nu ma puteam smulge... Cât de luminoasa imi aparea atunci moartea!... Simteam ca suntem foarte aproape de ea, iar faptura aceea cosmica si libera, nascuta din imbratisare, este, ea insasi, moartea noastra, si ea nu poate fiinta decât printr-o totala abandonare a carnii, printr-o definitiva iesire din noi... De ce n-aveam curajul sa ramânem pentru totdeauna impreuna, legati intr-un singur corp cosmic? Nu ma gândisem pâna atunci la supravietuirea sufletului, socotindu-ma apt numai pentru realitati concrete. Dar am stiut de atunci ca nici un om n-ar putea supravietui asa cum este, rupt in doua, singur. Viata are sfârsit aici, pe pamânt, pentru ca e fracturata, despicata in miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavârsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru experienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfârsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta cosmica, autonoma si eterna...".
In romanul lui Mircea Eliade se poate observa, in desfasurarea povestii de dragoste dintre protagonisti, pericolul alunecarii în egoism, in ciuda trairilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce in trecut putea fi o cale de cunoastere a fiintei iubite, chiar o cale de initiere - unirea fizica cu persoana iubita -, nu mai poate fi valabila in zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult in sufletele umane. Cei doi nu reusesc sa faca metamorfoza iubirii, sa treaca pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor ramânând lipsita de rod in planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degraba iubire de sine, el nu intelege si respinge dorinta profunda a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâsiata intre observatia lucida ca cel iubit si-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, si durerea nespusa a maternitatii refuzate, pe de alta parte, Ileana fuge departe de el si, in cele din urma, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimtise ca o astfel de mare iubire poate fi adevarata si benefica doar in masura in care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, as putea spune, ramâne in buna parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.
In "Dialogul despre iubire" din "Banchetul" lui Platon, Socrate, ca om al cunoasterii, analizeaza iubirea dintre un barbat si o femeie. El vede aceast tip de iubire - iubirea erotica - doar ca pe un mijlocitor, un "daimon", intre om si Dumnezeu, intre pamântesc si divin. Din sufletul ce aspira spre iubire se naste intelepciunea. In aceeasi idee, Rudolf Steiner defineste erotismul ca fiind "servitorul inferior al iubirii".
Si totusi, este ceva adevarat in acest mit al sufletelor-pereche? Il putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionata, incompleta, a unui mare adevar din evolutia omenirii? Sa nu uitam ca Platon este unul dintre marii initiati ai Greciei antice. Ceea ce el prezinta in "Dialogurile despre iubire", din "Banchetul", despre fiinta originara androgina si separarea ei in doua de catre zei, in barbat si femeie, poate fi considerat o insiruire imaginativa a unor profunde realitati spirituale. Numai interpretarea lor eronata a dus la atâtea neintelegeri si la asa-zisul mit al sufletelor-pereche. In articolul "Separarea sexelor" din ciclul "Din cronica Akasha" (GA 11), Rudolf Steiner vorbeste despre aceeasi fiinta primordiala androgina. El spune ca formele specifice ale barbatului si femeii, in decursul evolutiei, au luat nastere dintr-o forma unica primordiala, când fiinta umana nu era nici barbat, nici femeie, ci ambele in aceleasi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, caruia sufletul putea sa ii imprime cu usurinta propriile legi. In esenta sa, sufletul prezinta ambele caracteristici, si cele masculine - ce se regasesc in partea de vointa si cele feminine - vizibile in partea de reprezentare, de imaginatie. Odata cu solidificarea tot mai accentuata a materiei pamântesti, sufletele sunt obligate sa isi manifeste in plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, aparând astfel ca barbati sau ca femei. Cealalta parte sufleteasca, complementara - feminina, pentru barbati sau masculina, pentru femei - ramâne inca in lumea spirituala si este folosita pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se in capacitate de gândire. Deci o data cu separarea sexelor are loc si aparitia gândirii. Avem ca urmare fiintele umane, cu o parte manifestata in plan fizic - barbat sau femeie - si cu una sufleteasca ramasa in plan spiritual. In aceasta parte necoborâta, nenascuta inca in plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar cautarea sufletului-pereche inspre regasirea unitatii primordiale este incercarea de reunire in constienta din plan fizic cu complementul aflat in lumea spirituala, cu Eul Superior. Aceasta stradanie, de a ajunge din nou la a fi un intreg, este tocmai initierea si este prezentata ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat - mireasa Sophia - si Eul Superior - mirele Christos.
Acesta este sensul real al cautarii sufletului-pereche. Dar ideea initierii, asa cum este prezentata, de exemplu, in nunta chimica a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat in mintea omeneasca, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la inceput. Lucifer incearca sa ii dea omului o varianta rapida, fara efort, despre cum sa ajunga din nou la unitatea primordiala: prin unirea fizica cu un alt om, ce ii este suflet-pereche in plan fizic. Si aceasta iubire erotica Lucifer o ia si o transporta in lumea sa de beatitudini si egoism, iar incetul cu incetul omul devine tot mai egoist si isi pierde Eul, legatura cu arhetipul Om. Pe de alta parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsioneaza adevarul regasirii unitatii primordiale, dându-i o forma materialista si spunându-i omului ca isi poate gasi complementul sau numai in plan fizic, in unirea fizica cu un alt om.
Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate parea la un moment dat doar o mare iluzie si amagire. Si totusi, exista un fir auriu nevazut ce leaga iubirea in plan fizic dintre un barbat si o femeie, pe de o parte, si initierea vazuta ca si unire cu fiinta complementara - Eul superior - aflata in lumea spirituala, pe de alta parte. Aceasta legatura se vadeste in plan fizic drept aspiratia barbatului catre etern-feminin sau a femeii catre etern-masculin. Prin aceasta aspiratie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depaseste ideea de unicitate, de existenta a unei singure fiinte de sex opus ce te poate implini; si femeia-ideal sau barbatul-ideal poate fi intrezarit in mai multi oameni. Intr-un fel, e ca si cum Eul superior - sufletul nostru pereche aflat in lumea spirituala - ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus si atunci ne indragostim de cineva pe care poate il zarim pentru intâia oara. Rudolf Steiner ne atrage atentia asupra diferentei dintre iubirea egoista - a te iubi pe tine insuti ca fiinta spirituala, oglindit in celalalt - si iubirea adevarata fata de celalalt: "Fiinta iubita pentru unele calitati catre care omul tinde in mod natural este iubita prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiintele din lumea sensibila care sunt iubite pentru calitatile pe care le manifesta in lumea fizica sunt intr-adevar iubite; in acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura in iubire." Calitatile amintite aici, spre care omul tinde in mod natural si le vede oglindite intr-o persoana de sex opus, sunt calitatile Eu-lui Superior, pe care omul si le presimte ca potentialitati, dar pe care nu si le poate inca recunoaste in el. Si atunci el poate deveni dependent de celalalt, vazând in el complementul sau, cel care il face sa redevina "intreg" si fara de care nu mai poate trai.
"A iubi presupune a ingloba constienta unei alte fiinte in propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca fortele egoiste ale sufletului sa fie estompate, pentru ca omul sa-si poata dezvolta facultatea de a simti in el insusi suferintele si bucuriile unei alte fiinte", spune Rudolf Steiner. Pornind de la stradania permanenta de a diminua fortele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relatie de iubire adevarata, in care etapa de indragostire, de traire a unei "intâlniri cu sufletul-pereche", constituie doar un preambul. In viata reala, povestea de iubire nu se termina ca in basme: "...s-au casatorit si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti", ci de abia din acest punct poate incepe cu adevarat.>> - articol publicat de Delia Soare in "Antroposofia in viata noastra" de la nr. 7. Mi se spune "argint viu"... ~*~*~*~*~ Oare ce varsta avem?!?
Tethys spune:
Si revin, ca sa raspunz si la intrebarea ta, asa cum ai formulat-o tu... sa-mi dau cu parerea ... deci, dupa mine, ar fi mai bine ca mitul sufletelor-pereche sa nu se refere doar la perechea-jumatate, barbat-femeie, ci sa poata cuprinde, cum zicea si Elena, si alte persoane... asa, sunt mai mari sanse de a face cunostinta cu sufletul tau pereche, sau suflete pereche... de or fi mai multe 
... si, astfel, nu s-ar limita doar la sintagma de iubit/iubita, sot/sotie... nu? Ce bine ar fi asa... hmmmhhh...
Tethys spune:
Eh... vaz ca, am monopolizat io subiectul pisi_ellei, care nu a mai dat pe aici ... dar, vroiam sa va las (cui e interesat 
) alte noi link-uri...
Adica, noi discutii despre "posibile" suflete-pereche (discutie care mi-a placut mult 
)... aici: Dragostea clestar... Si, un alt link, aici: www.despredragoste.com/post/2010/02/05/Visul.aspx" target="_blank">Visul......
lucialu spune:
Tethys, waw! 
pisi_ella spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Tethys Si, daca te intereseaza , iti las un articol pus de Soledad in primul link pe care ti l-am pus mai sus... mie mi-a placut mult articolul respectiv si l-am "adaptat" forumului ... avea diacriticele romanesti ... deci, lectura placuta :<<Mitul sufletelor-pereche Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezinta atât caractere feminine cât si masculine, asa cum apare descris si in "Banchetul" lui Platon. In al sau dialog despre iubire, Platon spune ca Zeii au separat fiinta androgina in doua: barbat si femeie, ce au intrat in curentul vietii materiale; si de atunci fiecare om isi cauta jumatatea originara cu care sa se uneasca si sa redevina fiinta divina de odinioara. O descriere a mitului sufletelor-pereche apare in romanul lui Liviu Rebreanu, "Adam si Eva". Un barbat si o femeie, proveniti din aceeasi unitate care s-a separat in doua si a intrat in viata materiala, se cauta mereu, in valmasagul imens al vietii omenesti, timp de sapte vieti, pentru a se reuni si regasi unitatea paradisiaca initiala. In aceste sapte vieti, omul se intâlneste de fiecare data cu sufletul sau pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: "când i-a intâlnit privirea, s-a cutremurat pâna în temeliile fiintei lui, ca si când i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii". Apare desigur ideea de unicitate: chiar daca, pâna sa isi intâlneasca sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi si alte persoane de sex opus, din momentul in care se intâlnesc nu mai pot fi decât impreuna pentru totdeauna, unul cu celalat. In viziunea lui Liviu Rebreanu, cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila, este insusi rostul vietii omului. Dar, "unirea sufletelor-pereche numai in viata materiala poate fi mintuitoare". Când omul nu reuseste sa isi gaseasca sufletul-pereche, el simte cumplit zadarnicia vietii pamântesti si a tuturor zbuciumarilor sale. Iar, in momentul mortii, in ochii lui tremura durerea neputincioasa a sufletului ce a trait in zadar. Când insa omul isi intâlneste sufletul-pereche, are sentimentul de regasire, de cunoastere dintotdeauna. Un barbat ce se uneste in plan material cu femeia care e jumatatea sa originara, redevenind un intreg, va avea, la sfârsitul vietii, viziunea tuturor celor sapte vieti ale sale. Se poate vedea atunci, in ochii sai, in momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebita ce aduce o scânteie aparte, din lumi ceresti. Asa exprima Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul sau, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa ca, fiecare viata de cautare a sufletului-pereche este marcata de etapele: nasterea - recunoasterea din priviri si indragostirea pasionala - moartea. Unii critici literari au vazut in aceasta idee a lui Rebreanu, doar o incercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizica, de a descoperi in atractia corporala dintre barbat si femeie o finalitate superioara: regasirea unitatii originare. Dar, insusi Rebreanu si-a denumit romanul sau cel mai iubit, "Adam si Eva", ca fiind "cartea iluziilor eterne...". Este dorul cel mai profund al fiintei umane sa regaseasca paradisul pierdut, patria spirituala, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regasi unitatea originara inseamna a te uni in plan fizic cu o anumita, unica persoana de sex opus. O descriere a unei astfel de uniuni avem in romanul "Nunta in cer" al lui Mircea Eliade, in povestea de dragoste coplesitoare dintre Mavrodin si Ileana: "este cu putinta o regasire desavârsita in imbratisare, ca si cum ai cuprinde - pentru intâia oara - o alta parte din tine, care ''te incheie'', te completeaza, revelându-ti alta experienta a lumii, imbogatita cu noi, alte dimensiuni... De fapt, cunoasterea desavârsita a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care il posedam, ceva care imi apartinea, ci imi revela propria mea fiinta, faptura mea minunata, perfecta si libera. In clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic si viu, crestea din taina si cu trupul Ilenei... Dar simturile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai receptionau senzatii si emotii, ci parca toate se topisera impreuna, intr-o singura inima de foc, si, cazut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenta, din care nu ma puteam smulge... Cât de luminoasa imi aparea atunci moartea!... Simteam ca suntem foarte aproape de ea, iar faptura aceea cosmica si libera, nascuta din imbratisare, este, ea insasi, moartea noastra, si ea nu poate fiinta decât printr-o totala abandonare a carnii, printr-o definitiva iesire din noi... De ce n-aveam curajul sa ramânem pentru totdeauna impreuna, legati intr-un singur corp cosmic? Nu ma gândisem pâna atunci la supravietuirea sufletului, socotindu-ma apt numai pentru realitati concrete. Dar am stiut de atunci ca nici un om n-ar putea supravietui asa cum este, rupt in doua, singur. Viata are sfârsit aici, pe pamânt, pentru ca e fracturata, despicata in miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavârsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru experienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfârsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta cosmica, autonoma si eterna...". In romanul lui Mircea Eliade se poate observa, in desfasurarea povestii de dragoste dintre protagonisti, pericolul alunecarii în egoism, in ciuda trairilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce in trecut putea fi o cale de cunoastere a fiintei iubite, chiar o cale de initiere - unirea fizica cu persoana iubita -, nu mai poate fi valabila in zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult in sufletele umane. Cei doi nu reusesc sa faca metamorfoza iubirii, sa treaca pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor ramânând lipsita de rod in planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degraba iubire de sine, el nu intelege si respinge dorinta profunda a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâsiata intre observatia lucida ca cel iubit si-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, si durerea nespusa a maternitatii refuzate, pe de alta parte, Ileana fuge departe de el si, in cele din urma, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimtise ca o astfel de mare iubire poate fi adevarata si benefica doar in masura in care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, as putea spune, ramâne in buna parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi. In "Dialogul despre iubire" din "Banchetul" lui Platon, Socrate, ca om al cunoasterii, analizeaza iubirea dintre un barbat si o femeie. El vede aceast tip de iubire - iubirea erotica - doar ca pe un mijlocitor, un "daimon", intre om si Dumnezeu, intre pamântesc si divin. Din sufletul ce aspira spre iubire se naste intelepciunea. In aceeasi idee, Rudolf Steiner defineste erotismul ca fiind "servitorul inferior al iubirii". Si totusi, este ceva adevarat in acest mit al sufletelor-pereche? Il putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionata, incompleta, a unui mare adevar din evolutia omenirii? Sa nu uitam ca Platon este unul dintre marii initiati ai Greciei antice. Ceea ce el prezinta in "Dialogurile despre iubire", din "Banchetul", despre fiinta originara androgina si separarea ei in doua de catre zei, in barbat si femeie, poate fi considerat o insiruire imaginativa a unor profunde realitati spirituale. Numai interpretarea lor eronata a dus la atâtea neintelegeri si la asa-zisul mit al sufletelor-pereche. In articolul "Separarea sexelor" din ciclul "Din cronica Akasha" (GA 11), Rudolf Steiner vorbeste despre aceeasi fiinta primordiala androgina. El spune ca formele specifice ale barbatului si femeii, in decursul evolutiei, au luat nastere dintr-o forma unica primordiala, când fiinta umana nu era nici barbat, nici femeie, ci ambele in aceleasi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, caruia sufletul putea sa ii imprime cu usurinta propriile legi. In esenta sa, sufletul prezinta ambele caracteristici, si cele masculine - ce se regasesc in partea de vointa si cele feminine - vizibile in partea de reprezentare, de imaginatie. Odata cu solidificarea tot mai accentuata a materiei pamântesti, sufletele sunt obligate sa isi manifeste in plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, aparând astfel ca barbati sau ca femei. Cealalta parte sufleteasca, complementara - feminina, pentru barbati sau masculina, pentru femei - ramâne inca in lumea spirituala si este folosita pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se in capacitate de gândire. Deci o data cu separarea sexelor are loc si aparitia gândirii. Avem ca urmare fiintele umane, cu o parte manifestata in plan fizic - barbat sau femeie - si cu una sufleteasca ramasa in plan spiritual. In aceasta parte necoborâta, nenascuta inca in plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar cautarea sufletului-pereche inspre regasirea unitatii primordiale este incercarea de reunire in constienta din plan fizic cu complementul aflat in lumea spirituala, cu Eul Superior. Aceasta stradanie, de a ajunge din nou la a fi un intreg, este tocmai initierea si este prezentata ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat - mireasa Sophia - si Eul Superior - mirele Christos. Acesta este sensul real al cautarii sufletului-pereche. Dar ideea initierii, asa cum este prezentata, de exemplu, in nunta chimica a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat in mintea omeneasca, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la inceput. Lucifer incearca sa ii dea omului o varianta rapida, fara efort, despre cum sa ajunga din nou la unitatea primordiala: prin unirea fizica cu un alt om, ce ii este suflet-pereche in plan fizic. Si aceasta iubire erotica Lucifer o ia si o transporta in lumea sa de beatitudini si egoism, iar incetul cu incetul omul devine tot mai egoist si isi pierde Eul, legatura cu arhetipul Om. Pe de alta parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsioneaza adevarul regasirii unitatii primordiale, dându-i o forma materialista si spunându-i omului ca isi poate gasi complementul sau numai in plan fizic, in unirea fizica cu un alt om. Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate parea la un moment dat doar o mare iluzie si amagire. Si totusi, exista un fir auriu nevazut ce leaga iubirea in plan fizic dintre un barbat si o femeie, pe de o parte, si initierea vazuta ca si unire cu fiinta complementara - Eul superior - aflata in lumea spirituala, pe de alta parte. Aceasta legatura se vadeste in plan fizic drept aspiratia barbatului catre etern-feminin sau a femeii catre etern-masculin. Prin aceasta aspiratie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depaseste ideea de unicitate, de existenta a unei singure fiinte de sex opus ce te poate implini; si femeia-ideal sau barbatul-ideal poate fi intrezarit in mai multi oameni. Intr-un fel, e ca si cum Eul superior - sufletul nostru pereche aflat in lumea spirituala - ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus si atunci ne indragostim de cineva pe care poate il zarim pentru intâia oara. Rudolf Steiner ne atrage atentia asupra diferentei dintre iubirea egoista - a te iubi pe tine insuti ca fiinta spirituala, oglindit in celalalt - si iubirea adevarata fata de celalalt: "Fiinta iubita pentru unele calitati catre care omul tinde in mod natural este iubita prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiintele din lumea sensibila care sunt iubite pentru calitatile pe care le manifesta in lumea fizica sunt intr-adevar iubite; in acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura in iubire." Calitatile amintite aici, spre care omul tinde in mod natural si le vede oglindite intr-o persoana de sex opus, sunt calitatile Eu-lui Superior, pe care omul si le presimte ca potentialitati, dar pe care nu si le poate inca recunoaste in el. Si atunci el poate deveni dependent de celalalt, vazând in el complementul sau, cel care il face sa redevina "intreg" si fara de care nu mai poate trai. "A iubi presupune a ingloba constienta unei alte fiinte in propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca fortele egoiste ale sufletului sa fie estompate, pentru ca omul sa-si poata dezvolta facultatea de a simti in el insusi suferintele si bucuriile unei alte fiinte", spune Rudolf Steiner. Pornind de la stradania permanenta de a diminua fortele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relatie de iubire adevarata, in care etapa de indragostire, de traire a unei "intâlniri cu sufletul-pereche", constituie doar un preambul. In viata reala, povestea de iubire nu se termina ca in basme: "...s-au casatorit si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti", ci de abia din acest punct poate incepe cu adevarat.>> - articol publicat de Delia Soare in "Antroposofia in viata noastra" de la nr. 7. Mi se spune "argint viu"... ~*~*~*~*~ Oare ce varsta avem?!? |
Va multumesc!!
Tethys spune:
Ma bucur ca esti bine acum, pisi_ella ... si, nu mai esti confuza 
! Numai bine in continuare 
!
IonescuOana spune:
Si noi am avut niste "semne" ca vom fi impreuna...