partener de viata sau amic, tata sau nene?

Bucurie la toata lumea.
Nu stiu daca am ales cea mai buna sectiune, dar am sa incerc sa scriu aici despre ceea ce ma roade in ultimul timp din ce in ce mai tare, si astept cu nerabdare parerile voastre.
Am nascut o fetitia minunata dupa o relatie de 4 ani de zile care s-a terminat chiar cand am aflat de sarcina. Sigur...povestea este f. telenovelistica. Nu si-a dorit copilul cand a aflat de sarcina, desi inainte tot zicea ca vrea ca eu sa-i fiu sotie si mama copiilor lui. Dar NU la asta astept parerile voastre.
Inca din timpul sarcinii, pe langa toti prietenii ce mi-au fost alaturi tot timpul cu toata fiinta lor, mi-a cazut de drag, poate chiar prea de drag unul din bunii mei prieteni cu care ma cunosteam de vreo 7 ani de zile de ne stiam toata ungherele sufletelor noastre. Stiam despre el ca nu ar concepe sa aibe vreodata o relatie serioasa cu o femeie care deja are un copil cu altcineva. De aceea mult timp s-a ferit de "dragalaseniile" mele care intreceau o anumita limita si a incercat insa sa-mi fie alaturi ca si prieten cat a putut el de bine (m-a dus pe la doctori, ma ajuta la cumparaturi, ma incheia si la sireturi, etc). Dar stiti cum e... in timpul sarcinii femeile o iau putin rara, asa ca eu vedeam in continuare in el acel om care ar trebui sa-mi mangaie burtica si sa se bucure de fiinta ce e in ea. Asa aveam eu sentimentul... si nu as putea sa zic de ce... Asa simteam ca femeie gravida si singura.
Am nascut. Dupa o luna de zile, prietenul meu a plecat intr-o excursie in afara si s-a intors de acolo cu un dor nebunesc de mine. Si putin combinat si cu o situatie de genul ca un alt barbat imi tot facea curte... mi-a zis ca el doreste sa incerce sa aibe o relatie cu mine. Mi-a zis de atunci ca parintii lui nu sunt de acord, din cauza copilului dar el e hotarat.
Si iata ca acum bebita mea minunata are 9 luni si jumatate, prietenul acum iubit, este alaturi de noi cat poate el.
Aici intervine problema mea. CAT POATE EL. Desi este mai mare ca mine cu doi ani locuieste inca cu parintii lui si nu ca n-ar putea sa locuiasca singur... Mult timp ne-am vazut doar serile fara sa ramana noptile la mine. M-a ajutat mult cu bebita, a schimbat-o de pampersi, a spalat-o, a hranit-o, a plimbat-o, a leganat-o, i-a cantat.... M-a ajutat mult pe mine, ba la curatenie, ba la ce mai aveam nevoie, ba du bebita la parintii mei, ba ia-o...Imi face toate mofturile, ma alinta mult si pe mine si pe bebita.
UNDE E PROBLEMA? Pai... problema este ca nu stiu spre ce ne indreptam, nu stiu cum sa i-l prezint fetitei mele, tati sau nenea? Pentru mine este prietenul sau partenerul de viata? Dupa luni de zile, am ajuns cat de cat la intelegerea de a dormi in week-end la mine, pentru ca simt nevoia sa-l am in brate cand adorm. Si el spune ca simte la fel. In cursul saptamanii vine in fiecare seara la noi si sta pana tarziu de ma intreb mereu pentru ce se mai duce acasa. Patintii lui nu au vazut-o deloc pe fetita mea. M-au vazut pe mine de vreo doua ori, dar abia a doua oara m-au intrebat asa in treacat de fetita si nu mi-au spus nimic din ceea ce ii deranjeaza de fapt. Din ceea ce am inteles de la iubitul meu, ei considera ca el ii face de rusine umbland cu mine, ca eu le-am dezbinat familia...
Deci... nu stiu de ce, initial nu ma deranja, dar dupa atata timp nu imi mai place ideea ca fetita mea creste si eu nu stiu exact cum am sa i-l prezint pe acest om de langa noi. Apoi... parca pe zi ce trece increderea mea ca relatia asta e serioasa scade pentru ca nu il pot intelege legat de parintii lui. De ce nu mergem la ei cu totii? De ce nu merg si eu cu el la ei cand se duce el la masa?

La inceput m-am pus si eu in locul parintilor lui si mi-am dat seama cam ce simt. E singurul baiat si isi doresc tot ceea ce e mai bun pentru el. De aceea initial am vrut sa renunt la aceasta relatie pentru binele lui, dar apoi mi-am zis ca mie nu mi-ar placea ca cineva sa ma dea deoparte pentru binele meu, pentru ca doar EU POT STI CE ESTE BINE PENTRU MINE.

Deci... imi pun probleme adanci legat de felul lui de a fi... este un tip puternic sau nu? Nu mi-ar placea daca o sa fim impreuna ca el sa se lase influentat de parintii lui in orice.
Apoi... ma deranjeaza in ultimul timp ca la ai mei mergem mereu impreuna, dar la ai lui cand se duce la masa de duminica se duce singur. Poate pare copilaresc, dar a inceput sa ma deranjeze ingrozitor. E ca si cum simt din ce in ce mai tare ca de fapt nici el nu ne accepta sau ca si cum a tras o linie f. clara intre noi si ai lui.
Il consider vinovat de toata aceasta situatie. Eu cred ca parintii accepta pana la urma ceea ce aleg copii lor daca ei sunt hotarati, chiar daca initial parintii nu sunt de acord.

Voi ce parere aveti de toata aceasta situatie?
Va pup cu drag si va doresc multa multa multa sanatate si zambete largi.

szivarvany spune:

L-ai ntrebat direct de ce nu mergeti impreuna duminica ?
L-ai intrebat ce planuri de viitor are ?
L-ai intrebat cum va vrea sa fie strigat de fetita ?
Ce raspunsuri ti-a dat la aceste intrebari ?



Daria & GIULIA(2004 08 16)

Alinutza1979 spune:

parerea mea este ca trebuie sa vorbesti cu EL!
Ii spui ce te deranjaza si apoi il lasi sa incerce el sa "rezolve" situatia! Nu-i impui nimic!
Daca ii pasa de voi atunci va incerca sa discute cu parintii lui si sa-i convinga anumite lucruri!
Dar tu locuiesti singura? Adica tu si bebita?

gabriella1 spune:

Gabriela

"Prietenia este confortul inexprimabil de a te simti in siguranta cu niste persoane, fara a trebui sa-ti cantaresti gandurile, nici sa-ti masori cuvintele.

sesama spune:

Am deschis de multe ori discutia. Dar e o persoana care vorbeste putin despre anumite lucruri. Aproape ca ma simteam cicalitoare cand incercam sa deschid iar subiectul si lui uneori ii dadeau si lacrimile. Mi-a zis ca s-a saturat sa se certe cu mama lui si apoi sa aibe discutii de genul asta si cu mine. Isi iubeste mult si mama... El spera ca situatia sa se rezolve incet si bine fara fortari.
L-am intrebat de ce nu mergem duminica impreuna si mereu zice ca e casa parintilor lui, nu a lui.
Nu e prea sigur de planurile lui de viitor, pare uneori prada unei depresii... spune ca nu iubeste nimic... Sincer nu-l inteleg uneori. Ceea ce face pentru noi sunt faptele unui om care are sentimente, dar el spune ca nu iubeste nimic... L-am intrebat daca face lucrurile din mila, dar mi-a zis clar ca nu, si ca eu n-as avea nevoie de mila pentru ca ma considera cea mai puternica persoana pe care a cunoscut-o.
Nu raspunde mereu la intrebari... tace... tace... tace...
Foarte greu mi-a spus si prima oara, si cu glas tremurand ca si cum era ceva ingrozitor, ca parintii lui nu sunt de acord cu relatia. Parea f. dezamagit mai ales de mama lui ca poate judeca pe cineva fara sa cunoasca.
Pare mai degraba o persoana care se zbate intre lume mea si lumea alor lui... N-ar renunta la nici una dar nici nu e in stare sa le uneasca.

sesama spune:

Da, locuiesc singura cu fetita mea.

sesama spune:

Da, in ultimul timp am fortat nota si i-am zis cum sa-i spun bebitei despre el? Sa-mi zica clar! Si el a zis ca de multe ori aproape ca se scapa si vrea sa-i zica "Hai la tata". Cred ca regreta mult ca nu e copilul lui.

mariamunteanu spune:

Parerea mea e ca te iubeste, dar este tributar unor prejudecati din care nu poate/nu stie cum sa iasa. A crescut intr-un mediu cam inchistat, nu indrazneste sa-si contrazica parintii.
Stii cum se spune, orice minune dureaza 3 zile. Se vor obisnui cu ideea. Cauta sa-l pastrezi, este un om bun si rar. Fii puternica si diplomata, merita sa-i fii alaturi.

Maria

sesama spune:

Multumesc Maria, gasesc mare adevar in cuvintele tale, insa uneori pur si simplu imi dispare intelepciunea si ma incearca neincrederea.

buli spune:

il iubesti? atunci poarta-te ca si cum l-ai iubi, lasa parintii lui deoparte.
sint casnicii in care unii din socri se poarta mai urit cu tinerii casatoriti si fiecare isi vede de treaba lui.
eu zic sa te bucuri de prietenia/iubirea voastra si sa lasi deoparte chestiile astea care sint neimportante.
mie mi se pare infinit mai frumos ca te incheie la papuci decit sa mergi la masa la parintii lui.
iar fetitei tale nu trebuie sa-i spui ce statut are in viata voastra, mai e pina atunci. deocamdata poate sa-i spuna pe nume si atit. un prieten bun e mare lucru, nu strica asta din motive puerile.

www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@

mariamunteanu spune:

Sesama, eu sunt foarte critica la adresa barbatilor, dar ce povestesti tu nu fac nici 20% din sotii/tatii biologici. De aceea insist ca omul acesta e deosebit. Atata doar ca nu are curajul sa se rupa de prejudecati. Ai rabdare, ofera-i iubire si un mediu cald pt. ca va iubeste. Invata fetita sa fie apropiata de el, poate chiar sa-i spuna tata (oricum tatal ei biologic nu merita sa fie numit asa).

Mult noroc,
Maria