10 reguli de relatie
Raspunsuri - Pagina 2
glont10 spune:
vorbind de copy/paste-uri mie asta mi se pare un articol edificator, mai ales ca am vazut pe aici relatii de scurta durata terminate, in aparenta, fara un motiv anume 
:
Te iubesc sau am nevoie de tine?
Cu cata usurinta numim dragoste unele relatii superficiale si imature, care sub masca pasiunii incendiare, ne promit (atentie, numai ne promit!) o fericire iluzorie, greu de definit?
Dintr-odata paradisul pare sa fi coborat pe pamant si persoana de langa noi este idealizata, devenind un salvator trimis de providenta pentru a ne vindeca de ranile din trecut.
De fapt, in lumina orbitoare a acestor asa-zise pasiuni, realitatea isi pierde consistenta si este inlocuita de lumea fluida a dorintelor, fantasmelor si nevoilor noastre cele mai ascunse. Ne indragostim atunci de masca pe care o proiectam pe chipul celuilalt, fara sa mai distingem in tesatura ei propriile noastre dorinte si neimpliniri. Avem atata nevoie ca cineva sa se ocupe de noi incat aproape il inventam, atribuindu-i partenerului calitati si puteri cu care acesta nu a fost inzestrat. In aceste conditii, relatia se transforma intr-o evadare din sine care da iluzia rezolvarii temporare a conflictelor interioare - gata sa reizbucneasca insa deindata ce "luna de miere" a luat sfarsit.
Cand nu ma accept asa cum sunt si am dificultati in a ma armoniza cu ceilalti, varianta cea mai la indemana este sa gasesc o "oglinda fermecata" care sa-mi trimita numai imaginile luminoase ale propriei persoane si ale lumii pe care nu o inteleg. Nastrusnica oglinda va trebui sa retuseze neincetat orice umbra sau defect din imaginea mea, pentru ca eu sa-mi pot spune, in sfarsit, ca merita sa traiesc. Atunci cand nu o va mai face, monstrii mei interiori - autoreprosurile - se vor dezlantui mai abitir decat inainte, strigand in gura mare: vezi, nu esti demna de a fi iubita! Partenerul, care pana atunci intruchipase toate virtutile reunite: bunatate, frumusete, inteligenta, bucurie - va fi detronat instantaneu din rolul de erou salvator si va fi adaugat, cu repulsie, interminabilei liste a "canaliilor insensibile care m-au dezamagit".
Relatiile de acest gen sunt sortite esecului pentru ca dragostei adevarate (care, o sa vi se para ciudat, incepe intotdeauna cu iubirea de sine) i-a luat locul dependenta, sora mai mare a imaturitatii si pasivitatii. Laitmotivul lor este o falsa declaratie de dragoste de tipul "am atata nevoie de tine!" si in spatele careia se ascunde mesajul: "nu te mai ocupa de viata ta, fa totul pentru mine (sau mai bine zis, in locul meu)!". De obicei "supermen"-ii alesi pentru a indeplini acest rol magulitor sunt la randul lor persoane foarte slabe din punct de vedere emotional, care participa la joc pentru a-si imbunatati imaginea in propriii ochi.
Tentatia de a-si arata forta fata de cineva mai vulnerabil decat sine este atat de mare incat, acesti parteneri fac la inceput totul pentru a crea iluzia ca sunt omnipotenti, invincibili, extraordinari. Din pacate, la scurt timp descopera ca in relatia lor, numai ei "dau" si - nefiind obisnuiti cu dragostea neconditionata (datorita propriilor conflicte nerezolvate) - se simt frustrati, incepand sa se comporte ca niste victime ale partenerelor lor.
Nemultumirile se acumuleaza vertiginos in ambele tabere si, in lipsa unei comunicari autentice de pe pozitia "eu sunt OK, tu esti OK", cei doi ajung sa-si declare razboi. Din feeria initiala, care promitea atatea impliniri, pentru ea nu a mai ramas decat gustul amar al tradarii, accentuat de autoreprosul "cum de am fost atat de naiva incat sa cred ca are suflet", si hotararea de a nu mai avea niciodata incredere in barbati. Ceea ce nu vad insa (ori refuza sa vada) cei doi parteneri este faptul ca relatia lor nici macar nu a existat, pentru ca, vorba Apostolului Pavel, daca dragoste nu e, nimic nu e...
de dr. Manuela Horopciuc - psihiatru
blue eyes spune:
Continuu eu tot cu copy/paste. Daca ma/va intrebati de ce nu postez ceva di putul propriei gandiri 
, raspunsul e: "Deocamdata nu sunt in stare sa discut despre sentimente, eu insami sunt varza (de Bruxelles) ."
Erich Fromm, Arta de a iubi
Iubirea nu este un sentiment care poate fi obtinut usor de catre oricine, indiferent de nivelul de maturitate la care a ajuns acea persoana. Toate incercarile lui de a iubi vor esua, daca nu isi va dezvolta in mod activ personalitatea in ceea ce vom numi “orientare productiva”; iubirea nu poate fi satisfacuta fara capacitatea de a-ti iubi aproapele, fara umilinta adevarata, curaj, credinta, disciplina. Si ne putem intreba fiecare dintre noi cate persoane care iubesc cu adevarat cunoastem.
Cand doi oameni, straini pana atunci (cum suntem cu totii), lasa mastile sa cada si se simt unul singur, au parte de un moment unic, de o experienta dintre cele mai minunate ale vietii. Acest miracol de intimitate brusca este adesea combinat cu atractia si contopirea sexuala. Acest tip de iubire nu rezista prin insasi natura lui. Cele doua persoane se cunosc tot mai bine, intimitatea lor pierde din ce in ce mai mult din caracterul misterios, pana cand antagonismul lor, dezamagirile lor, plictisul lor reciproc omoara tot ceea ce a fost extaz initial. Totusi, la inceputul relatiei, cei doi nu cunosc toate aceste lucruri: de fapt ei iau intensitatea infatuarii drept dovada intensitatii iubirii lor, in timp ce ea demonstreaza de fapt doar gradul singuratatii lor precedente.
Cu greu mai putem gasi o alta activitate care este inceputa cu sperante asa de mari, si care esueaza in mod regulat si stereotip, ca iubirea. Daca acesta este cazul si altor activitati, oamenii vor fi nerabdatori sa afle motivele esecurilor si sa invete cum sa indrepte situatia sau sa renunte la ea.
Primul lucru pe care trebuie sa il invatam este acela ca a iubi este o arta. Daca vrem sa invatam cum sa iubim, trebuie sa pornim la drum in aceeasi maniera in care am porni la a invata o arta, cum ar fi muzica, pictura, medicina sau tehnica.
Poate ca aici gasim raspunsul intrebarii pe care o pun foarte multi, anume de ce oamenii din cultura noastra incearca atat de rar sa invete arta de a iubi, in ciuda tuturor esecurilor lor evidente; in ciuda foamei noastre de iubire, toate celelalte lucruri sunt considerate a fi mai importante decat aceasta: succesul, prestigiul, banii si puterea.
Omul este inzestrat cu ratiune; el este o fiinta constienta de sine insasi. Aceasta constientizare a lui insusi, ca entitate separata, constientizarea vietii sale scurte, a faptului ca va muri inaintea tuturor celor pe care ii iubeste, poate, sau ei inaintea lui, constientizarea acestei singuratati si separari, a neputintei sale in fata naturii si a societatii, toate aceste lucruri il fac sa se simta ca intr-o inchisoare. El ar innebuni daca nu s-ar putea elibera din inchisoarea sa pentru a se uni intr-un fel sau altul cu ceilalti, din lumea exterioara lui.
Experienta separarii atrage dupa sine anxietatea, care este intr-adevar sursa tuturor depresiilor. A fi separat inseamna a fi “taiat” de la capacitatea de a-ti folosi puterile omenesti. In plus, induce rusinea si sentimentul de vina. Aceasta experienta a sentimentului de vina si al rusinii este exprimat in povestirea biblica a lui Adam si a Evei. Recunoscandu-si goliciunea si separarea, ei raman niste straini deoarece nu invatasera sa se iubeasca unul pe celalalt (aceasta reiese foarte clar din faptul ca Adam se dezvinovateste acuzand-o pe Eva, in loc sa incerce sa o apere).
Dorinta de fuziune interpersonala este cea mai puternica din om. Este o pasiune fundamentala, este forta care tine rasa umana laolalta. Esecul de a o atinge inseamna distrugerea sinelui si distrugerea celorlalti. Fara iubire, umanitatea nu poate exista.
Iubirea matura este unirea in care se pastreaza integritatea individului, a individualitatii personale. Iubirea este puterea activa din om care distruge zidurile care il despart pe om de ceilalti oameni, care il uneste cu ceilalti, care il face sa depaseasca sentimentul izolarii si care ii permite concomitent sa fie el insusi, sa isi pastreze integritatea. In iubire apare paradoxul ca doi oameni sa devina unul si totusi sa ramana doi.
Spinoza a ajuns la concluzia ca virtutea si puterea sunt unul si acelasi lucru. Invidia, gelozia, ambitia si orice forma de lacomie sunt passiones (patimi); singura iubirea este o actio (actiune), este practicarea unei capacitati umane, care e posibila doar in libertate si niciodata ca rezultat al fortei.
Iubirea este o activitate, nu un afect pasiv. Ea este ceva care se dezvolta in fiecare din noi, nu e ceva caruia cadem prada. Caracterul activ al iubirii poate fi definit prin aceea ca ea inseamna in primul rand a darui si nu a primi.
Pentru un om cu caracter productiv, a darui este cea mai inalta expresie a puterii sale. A darui este o bucurie mai mare decat aceea de a primi pentru ca in actul daruirii salasluieste puterea mea, bogatia mea. Propria vitalitate este exprimata in actul daruirii.
Acela care reuseste sa se daruiasca pe sine, este bogat. El se experimenteaza pe sine ca pe unul care se poate regasi pe sine in ceilalti”. El se daruieste pe sine insusi, cu tot ce are mai bun, isi daruieste viata sa. El daruieste ceea ce este viu in el, bucuria, interesul, intelegerea, cunostintele, umorul, tristetea, tot ceea ce este vital in el.
Astfel, daruindu-si viata, el il imbogateste pe celalalt. Daruire, el nu poate sa nu trezeasca ceva la viata in cealalta persoana, iar acest lucru se reflecta inapoi spre el insusi si astfel ambii impartasesc aceeasi bucurie. Cand cineva iubeste cu adevarat, primeste automat iubire inapoi. Iubirea este o forta ce produce la randul ei iubire.
Grija pentru celalalt implica alt aspect al iubirii: sentimentul responsabilitatii. Astazi responsabilitatea este adesea perceputa ca o datorie, ceva impus din exterior. Dar responsabilitatea in adevaratul sau sens este un act cu totul si cu totul voluntar, este raspunsul meu la nevoile unei alte fiinte umane, fie ele exprimate sau nu.
Cel ce iubeste ”raspunde”, are raspundere. Raspunderea se poate deteriora foarte usor in dominare si posesiune, daca nu exista cea de a treia componenta a iubirii: respectul. Respectul nu este frica sau onoarea fata de altul; respectul denota capacitatea de a vedea o persoana asa cum este ea, de a-i constientiza individualitatea unica. Respectul inseamna grija ca cealalta persoana sa progreseze si sa se dezvolte in functie de personalitatea sa. Respectul presupune lipsa exploatarii.
Daca iubesc pe cineva, ma simt una cu el, dar asa cum este el cu adevarat, nu asa cum am eu nevoie de el ca de un obiect pentru uzul meu propriu. Este clar ca respectul este posibil doar daca am dobandit independenta fara a exploata pe altul, daca sunt capabil sa merg fara carje. Respectul exista doar pe baza libertatii, pentru ca iubirea este copilul libertatii, nu cel al dominarii.
Nu este posibil sa respectam o persoana fara sa o cunoastem; dragostea si respectul ar fi oarbe daca nu ar fi ghidate de cunoastere.
Cunoasterea ar fi superficiala daca nu ar fi motivata de grija. Exista multe straturi ale cunosterii; cunoasterea care este un aspect al iubirii este una care nu ramane la suprafata, ci patrunde pana in adancuri. Este posibila doar atunci cand sunt capabil sa transcend interesul meu propriu si sa il vad pe celalalt asa cum este el cu adevarat.
Dragostea, grija, responsabilitatea, respectul si cunoasterea sunt interdependente. Ele alcatuiesc un sindrom de atitudini care se gasesc la persoanele mature, adica la persoane care isi dezvolta aptitudinile in mod productiv, care vor sa aiba doar lucrurile pentru care au muncit, care au renuntat la visele narcisiste despre omnipotenta si care au dobandit umilinta bazata pe puterea interioara, aceea pe care doar o activitate productiva o poate darui.
Iubirea nu este un atasament fata de o anumita persoana, ci o atitudine, o orientare de caracter. Daca o persoana iubeste doar o alta persoana si restul ii sunt indiferente, atunci nu e vorba de iubire, ci doar de un atasament simbiotic sau un egocentrism exacerbat. Totusi cei mai multi oameni cred ca iubirea se naste doar prin aparitia unui obiect si nu din facultatea de a iubi. De fapt, ei chiar cred ca a iubi doar persoana pe care o iubesc este un act de intensitate a iubirii. Intrucat oamenii nu realizeaza ca iubirea este o activitate, un act al fortei sufletesti, ei sunt de parere ca tot ce le trebuie este obiectul iubirii si restul vine de la sine.
Ori daca iubesc cu adevarat o persoana, le iubesc pe toate celelalte, iubesc lumea. Daca pot spune cuiva “te iubesc”, trebuie sa fiu capabil sa spun ”iubesc in tine toti oamenii, lumea intreaga si pe mine insumi”.
Cadoul potrivit pentru o femeie? Descopera-i feminitatea!
Cadoul potrivit pentru un barbat? Apreciaza-i masculinitatea!
Cadoul potrivit pentru un copil? Lasa-i copilaria!
maria_ene spune:
forumuri pt barbati nu exista?al meu nu pricepe de ce trebuie sa-i citesc asa ceva....
MadameBovary spune:
Maria... barbatii nu pricep multe lucruri pe care ar trebui sa le bage la cap si tot noi iesim cicalitoare din asta! Incetisor, incetisor, poate ajungem sa ii convingem si noi ca texte de genul asta nu sunt foarte rele 
Glont, Blue Eyes, sarumana pentru articole.
I never fake ... sarcasm
blue eyes spune:
Maria, daca nu suporta sa-i citesti "asa ceva", sa citeasca singur!
Madame, merci pentru floricica.
Cadoul potrivit pentru o femeie? Descopera-i feminitatea!
Cadoul potrivit pentru un barbat? Apreciaza-i masculinitatea!
Cadoul potrivit pentru un copil? Lasa-i copilaria!
Oliv75 spune:
Cum i-am spus odata unei bune prietene, dragostea se invata din carti dar se traieste cu un om supus greselii
.
Citind sfaturile astea minunate ai tendinta sa-ti analizezi relatia intr-un mod drastic, de parca cerul ar cadea peste noi daca, vai doamne, nu s-ar respecta intocmai toate regulile. Apoi daca i le citesti/trimiti sotului, acesta o sa se simta bombardat de atata perfectiune, iar efectul o sa fie cel contrar, n-o sa-si faca mea culpa, ci mai degraba o sa gaseasca contraexmple...si ce te faci daca tu esti primul contraexemplu??
Personal, cred ca dragostea e cea mai importanta intr-o relatie si daca din din ea deriva toate regulile enumerate, atunci autorul articolului merita un premiu ca a stiut sa numere de la 1 la 10