Durerea unei pierderi de sarcina (76)
Raspunsuri - Pagina 3
vias spune:
Floricika mult curaj...ai grija de tine......
Lupta cu kg
Cami,mamica ingerasului Darius-Andrei
n: 15.07.2008
d: 16.08.2008
ingerasul Darius-Andrei
floricik spune:
Va multumesc mult pt incurajari. 
Chiar ma ajuta sa trec mai usor peste momentele astea.
Vineri trebuie sa merg la dr pt control. Sunt curioasa ce spune...sper sa fie ok.
simonia spune:
Imi pare rau, Floricik, impreuna poate o sa trecem mai usor prin aceste tragedii.
jasmine30 spune:
Fetele, voi stiti la cat timp de la intreruperea antibioticului se pot relua incercarile pt bebe?
Ca am luat cateva zile Eritromicina si de ieri dimineata le-am intrerupt. Pot face fufu neprotejat? Daca raman gravi e vreo problema ca am luat pastile cu putin timp in urma?
Teo2rina spune:
Jasmine,mie dr mi-a spus ca trebuie sa treaca urmatorul ciclu dupa ce iau antibiotice ca sa nu fie vreo problema. mai bine sa faci asa ca sa nu ai complicatii, te rog. te imbratisez cu drag.
am citit de durerea imensa a atator fete noi pe forum, va imbratisez cu mult drag, scumpelor, ma rog tot timpul la DD sa ne pazeasca in continuare si sa nu mai existe subiectul acesta... se pare ca e imposibil... atata durere, fara explicatii, doctori incompetenti... este groaznic si imi pare atat de rau pentru dezamagirea si tristetea fiecareia. din pacate suferinta asta nu trece niciodata, pe mine m-a ajutat DD sa nasc un baietel perfect, dar in subconstientul meu s-a creat o bariera pentru protectia mea: refuz sa mai fac un bebe (deocamdata), e un blocaj psihic, nu stiu daca pot sa trec peste asta. mi-e greu, nu pot sa uit nimic, nu sunt in largul meu decat daca folosim prezervativul... am noroc cu sotul meu ca stie cat imi e de greu. mereu ma intreb cat o sa mai suferim si pana cand o sa mai existe tristeti si suparari, dar nu stiu daca cineva poate da raspuns la asa ceva. va pup si va imbratisez cu mult drag.
Marina, mamica in 
de bebe Mihnea-Adrian
Poze noi cu bebe
www.flickr.com/photos/24464658@N08/?saved=1" target="_blank">Minunatie de bebe(adik POZE)
[b]Bebe,mami si alti copii (adik POZE)
[blue][b]CUNUNIA CIVILA
ivanoiuadela9 spune:
Mersi pentru incurajari ariana2005 , poate ca ai dreptate dar cand stii ca ai trecut o data prin suferinta .... ai inima stransa numai gandindu te ca s-ar putea intampla iar. Sper ca bunul Dumnezeu sa fie alaturi de mine si de toate mamicile in aceasta incercare .Va pup , numai bine tuturor.
jasmine30 spune:
Teo, ai mare dreptate. asa am sa si fac sa nu mai patesc cine stie ce din cauza antibioticelor...
Acum am alta problema. Dupa ce ca am pierdut 2 sarcini si voi stiti foarte bine prin ce incercari am trecut datorita acestor pierderi acum nu mai raman insarcinata pentru ca nu mai stiu cand am ovulat.
Nu stiu ce sa mai fac...
Pana sa pierd sarcinile stiam exact cand se intampla din cauza mucusului specifc, insa acum nimic. Cred ca trebuie sa ma duc neaparat la medic. Luna viitoare bag controale si teste de ovulatie si analize hormonale ca nu se mai poate...
vias spune:
bafta fetelor ce va doriti un bebe, dper ca Doamne Doamne sa se indure de atata suferinta...si sa ne binecuvanteze pe toate cu cate un bebelus..Lupta cu kg
Cami,mamica ingerasului Darius-Andrei
n: 15.07.2008
d: 16.08.2008
ingerasul Darius-Andrei
cami30 spune:
Poate ca pierderea mea e infinit mai mica decat dramele multora dintre voi insa e a mea si vreau sa o impart cu voi. Daca asta ma face sa ma simt mai bine atunci sper in iertarea voastra pentru povestea mult prea lunga.
A inceput intr-o zi minunata! Cu emotiile aferente ma urc in masina si conduc fericita pana la aeroport, derulandu-mi in minte tot scenariul urmatoarelor zile si luandu-mi notite despre ceea ce as mai putea adauga listei mele lungi de intrebari si sperante.
Zborul e scurt iar pe taram nemtesc ma astepta bunul nostru prieten “din cauza” caruia ma si aflu acolo: se angajase sa-mi ofere tot sprijinul in povestea aceasta fiind sigur de acel “happy end”.
Luni dimineata ma aflu in fata clinicii minunatului doctor in care imi pusesem speranta ca-mi va implini visul, visul de a avea un copilas al meu, al nostru. Ma primeste cu caldura, deschis, prietenos dar cu atidutine profesionista, ceea ce pe taram natal nu gasisem nicaieri. Sunt singura, inconjurata de oameni a caror limba nu o cunosc, insa nimeni nu imi lasa impresia ca sunt intr-o tara straina, atmosfera relaxata imi alunga toate emotiile si nesiguranta.
Trec prin cateva cabinete, condusa de asistente care nu discuta intre ele dar care stiu ce au de facut la secunda, cu zambetul mereu pe buze si cu o atitudine optimista fata de fiecare pacient care calca pragul clinicii. Discut dupa cateva ore de investigatii si analize cu doctorul care imi minunata veste ca vom putea face tratamentul in clinica sa imediat. Mi se raspunde la toate intrebarile, mi se ofera toate informatiile si disponibilitatea 24h a medicului pentru consiliere/supraveghere, chiar si de la distanta, si cu o ultima strangere de mana hotaram ca ne revedem in Germania in ziua X a tratamentului.
Plec ametita de bucurie, parca pasesc pe nori, parca sunt pe o scena pentru prima data in viata coplesita de emotii, am senzatia ca cele 30 de zile de asteptare sunt nesfarsite. Sunt un copil coplesit in fata cadourilor de Craciun, nestiind pe care sa-l deschida mai intai, atat de fericita incat nu-mi gasesc cuvintele si aproape sunt panicata ca n-am sa-mi rezolv toate problemele la timp. Visam!
Si trece o zi, si trec doua si in ziua 21 a incepe aventura mea. Sunt speriata insa in sufletul meu mereu pierdut se naste un optimism cu care nu m-am mai intalnit vreodata. Nu-mi imaginasem ca as putea vreodata sa-mi fac singura injectii, ca lucrul acesta se va intampla cu extrem de multa naturalete, ca totul va decurge perfect, ca nu voi avea dureri insuportabile.
Excelent! Merge super. Reintalnirea cu medicul, echografiile, punctia, anestezia, fertilizarea. Doi minunati embrioni ce urmeaza sa fie copilasii mei. Sunt atat de coplesita de ceea ce mi se intampla incat aproape ca nu reactionez. NU stiu daca sa plang, sa rad, sa dansez de bucurie. Privesc impreuna cu sotul fotografiile copilasilor nostri care au doar cate opt cellule fiecare si suntem muti. Dupa atatia ani de vise si chinuri si incercari si operatii si medicamente iata, avem in burtica, pe 11 august, 2 viitori copilasi. Dintr-o data teama ca n-o sa pot face fata unor gemeni dispare, nu-mi mai doresc decat ca totul sa mearga bine. Mi-e chiar frica sa pasesc sa nu cumva sa-I pierd pe micuti. In momentele acestea iti trec prin cap cele mai stupide scenarii de care doctorii te asigura ca nu se pot intampla. Mi se recomanda activitatea normala, nu restrictii prea mari dar eu m-as lega de pat crezand ca asa e mai bine.
Urmatoarele 12 zile sunt un cosmar. Am venit in Germania sa rezolvam doua probleme, am rezolvat una si cea de-a doua ii ocupa sotului meu tot timpul. Iar eu am nevoie de el. Cele inca 10 zile petrecute acolo sunt un vis urat pentru mine; singura aproape tot timpul, dorul de casa, frustrarea , temerile, si starile depressive pe care nu le pot controla. Am falsa impresie ca nimeni nu ma ajuta, nimeni nu ma sustine, nimeni nu ma intelege, nimanui nu-I pasa.
Foarte repede incep desele drumuri la toaleta si sanii parca nu mai au loc sub tricourile mele marimea 36. In capul meau se nasc simptome noi si cele vechi se accentueaza. Simt o bucurie tematoare ca wow! in sfarsit se intampla, dupa atata amar de ani in care ideea de copil mi se parea cel mai greu lucru de implinit.
22 august 2008- test slab pozitiv, bhcg 90,82.
Nu-mi vine sa cred. Trimit un sms medicului si el imi raspunde “felicitari! Ati reusit!” Eram al x-lea cuplu roman care reusea in clinica din Germania din prima incercare.
Plutesc. Plang si rad in acelasi timp. Imi desfac centura de siguranta pentru ca am impresia ca ma strange si n-ar trebui. Nu-mi place sa ma bucur singura si nu stiu pe cine sa sun. Sunt la fel de nemultumita de reactiile oamenilor din jur cum sunt de ale mele pentru ca nu m-am pregatit niciodata pentru momentul acesta, nu stiu cum se bucura oamenii si cum reactioneaza atunci cand afla ca vor fi parinti. Sunt prea tanara pentru asta sau prea batrana? Voi face fata situatiei? Vor fi gemeni? Ce doctor imi aleg? Unde voi naste?
Ma navalesc dintr-o data un milliard de intrebari si cu creionul si hartia incep sa-mi fac planuri. Unde, cum, cand o sa se intample totul, pentru ca imi place sa fiu informata si pentru ca informatia imi da un sentiment de siguranta si de control asupra unei situatii sau alta.
Dupa fix patru zile merg la eco cu speranta ca voi vedea ceva desi stiu ca e putin cam devreme. Imi pun insa speranta in aparatura peformanta si in medical care ma urmarise in in perioada tratamentului. Rezultat negativ. Imi spune sa revin dupa o saptamana si plec un pic dezamagita. Continui sa-mi supraveghez sarcina cu analize de sange care imi spun ca e ok, si evolueaza.
Inca o saptamana trece ingrozitor pentru ca eu in tot acest timp citesc despre ceea ce ar trebui sa se intample in mine in fiecare zi: cum se dezvolta, ce-ar trebui sa se vada, cand ar trebui sa se vada la eco si despre semnalele de alarma.
Dupa inca o saptamana revin la eco, de data aceasta la un medic de specialitate care reuseste sa vada ceva ce ar parea un sac gestational. E clar ca e doar un embrion care s-ar fi prins din cei doi transferati. In sinea mea rasuflu usurata ca nu vor fi doi carora n-as putea sa le fac fata. Ajunsa acasa parca incepe sa-mi para rau si sa-mi fie teama. Stiu care e rata de success, stiu riscurile, stiu ce mi-am asumat insa refuz cu indarjire sa ma gandesc la un final nefericit, pentru ca eu deja imi fac planuri marete cu copilasul meu.
Bucuria de a spune “copilasul meu” e infinita. Cuvantul acesta imi da intr-o clipa putere maxima. Imi imaginez clipa cand ne vom intalni prima data si inima incepe sa-mi bata puternic, dar cu toate acestea nu ma sperie. Sunt puternica si voi reusi sa trec peste toate.
Mai trece o saptamana. Stiu cat ar trebui sa aiba bebe si ca de data aceasta vom vedem si punctuletul alb in poza. Ma simt bine, am semne de sarcina suficiente, asa ca ajung la medic cu multa speranta si cu lista de intrebari. Insa, tot nu se vede nimic, sacul gestational a crescut dar, desi trebuia sa vedem si embrionul, acesta nu e de gasit. Doctorita ma incurajeaza spunandu-mi ca e mult prea devreme. Eu ma incapatanez sa cred ca pana la acest moment trebuia sa se vada mai mult. Imi compar experienta cu a unei colege de “suferinta” care e fericita posesoare a unei poze cu bebe la eco, la o varsta gestationala apropiata. Ies din cabinet cu un nod in gat si incerc sa vorbesc cu sotul meu in speranta ca ma mai linistesc. Nimeni nu pricepe ca eu sunt informata si conform informatilor pe care le detin sarcina mea ar trebui sa se vada clar. Toata lumea imi spune sa stau linistita si eu nu pot, nu vreau. Sa mai astept inca o saptamana e ingrozitor pentru ca nu ma pot concentra la nimic si serviciul devine un cosmar. Dupa ce in prealabil iti anunti colegii despre fericita intamplare acum fiecare intalnire cu ei reprezinta un drum prin camera torturilor. Raspund la intrebari sec si cu greu imi stapanesc lacrimile, cu atat mai mult cu cat ma intalnesc zilnic cu o colega a carei sarcina este suficient de avansata si normala.
Incep sa caut informatii legate de ceea ce mi se intampla si descopar cu groaza ca exista posibilitatea ca embrionul meu sa nu se fi dezvoltat sau sa se fi oprit in evolutie. Sun la un cabinet, ma programez la un alt medic, o alta ecografie si de data aceasta aproape mi se confirma banuielile desi nici un medic nu vrea sa pronunte “sarcina oprita in evolutie”. Mi se pune o varsa a sarcinii mult mai mica decat ar fi trebuit dar nimeni nu indrazneste mai mult. Par viteaza si resemnata pana acasa unde deja izbucnesc in plans. Nu mai vreau sa aud de nimeni si de nimic. Nu inteleg de ce mi se intampla mie, ce-am facut si unde am gresit. Sotul nu ma intelege si nu accepta nici un fel de slabiciune din partea mea. Dar tot ce vreau sa fac eu este sa plang. Sa plang pana n-oi mai putea. Fac o criza atat de puternica incat nu mai am aer sa articulez nici un cuvant si tot ce imi doresc este ca el sa ma tina in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine. Dar el se enerveaza si imi spune ca daca asta este reactia mea la esec, nu mai vrea sa mai auda de copii. Ca stiam de riscuri, ca stiam de proncetul de reusita, ca stiam de faptul ca nu exista garantii, ca de fapt am spus ca nu incercam decat o data.
Pe mine toate astea ma darama si mai mult. Nu pot sa accept ideea ca nu mai pot sa incerc, ca nu mai exista sanse, ca totul s-a terminat. Sunt disperata si furioasa si as da vina pe toti cei din jur pentru esecul meu doar pentru ca asta ma face sa ma simt mai bine. N-am vrut eu sa stau in stres, n-am vrut eu sa conduc 1600 km, n-am renuntat eu la congelarea restului de embrioni. Dar am luat decizii la nervi, sub stresul unei situatii in care nu-mi placea sa ma aflu. Dau vina pe guvern, pe salariul de rahat, pe munca ingrozitoare a sotului meu, pe viata, pe varsta, pe tot.
Trei zile nu raspund la nici un telefon, mama, soacra, cumnata, prietena cea mai buna. Nu am puterea sa explic nimanui si nici un cuvant nu m-ar consola. Nu stiu ce cuvinte ar putea ajuta pe cineva intr-o astfel de situatie. In plus, sunt si singura acasa si toate noptile astea am insomnii, ma trezesc plangand si nu ma pot aduna. Am sentimente de invidie fata de cei care au copii si cred ca sunt singura care as merita un copil.
Mai astept inca doua saptamani la insitentele medicului meu care isi pune speranta intr-o minune. Mi-am pierdut si semnele de sarcina desi, testele de sange imi arata ca inca sunt gravida. Mai fac intre timp un milliard de echografii pentru care nimeni nu-mi ia bani cred ca de mila, si astept diagnosticul final pentru a putea face nenorocitul de curetaj. Se intampla pe 3 octombrie. Intr-o dupa amiaza frumoasa si calda, in care mamicile isi plimbau bebelusii prin fata cabinetului unde visul meu avea sa se sfarseasca.Ar fi trebuit sa fiu gravida in 9 saptamani.
A trecut o saptamana si nu ma pot aduna. Am un sentiment de gol imens pe care n-am cu ce sa-l umplu. Sotul nu e langa mine, prietena mea e ocupata, cu mama nu am o relatie buna, toti ceilalti isi vad de viata lor iar eu ratacesc intre doua vieti: chinul de la serviciu si bezna de acasa. De cate ori ma intorc aici nu am ce sa fac. Nu mai am planuri si oricat mi-as face socoteli o noua incercare mi-e imposibila prea currand. Nu stiu daca mai pot eu, nu stiu daca mai vrea el, nu stiu daca ne mai putem permite. Nu mai stiu nimic si simt cum ma pierd.
cami
unducthable spune:
draga mea Cami , CAT ADEVAR SI CATA REALITATE !! Aceasta e viata adevarata , reala .... si sa stii ca si daca ai copil ... nu este o fericire absoluta si o bucurie constanta si cate nu cunosc si multe dezamagiri ... eu spun ca pana la urma , cu copii sau fara , sau cu copii adoptati, toti suntem oameni , suntem in fata necazurilor care vin si a bolilor ... in acelasi timp putem privi aceeasi viata si din alta parte , cu alta lumina , uneori , e soare afara si eu vad totusi intunecat ...
inca ceva ... da-i o sansa sotului , eu zic ca te iubeste si sufera cu adevarat sa te vada asa , poate chiar acuma e si el necajit si se gandeste la tine ...
sunt cu tine, diana
A FI MARE NU-I MIRARE, A FI OM E LUCRU MARE .
pagina mea: http://www.dianabostan.evonet.ro/