Coda

Pentru ca mai sint doar citeva ore si va pleca.
Si pentru ca orice plecare trebuie intimpinata cu tacere. Si cu ceai. Asa spunea bunica mea, fiecare plecare trebuie primita cu tacere si ceai. Ce fel de ceai nu stiu, niciodata nu spunea, cred ca nici ea nu prea avea habar sau nu-si batea capul cu asta. Ceai sa fie. Si tacere.
La naiba.
Dumnezeule, in citeva ore o sa vina zorii si o plecare. Ce combinatia dracului...
Si eu trebuie sa stau aici, cu miinile in jurul unei cani cu ceai, canii lui.
Si cu tacerea.
Si cu tacerea.
Si cu tacerea.
La naiba!

Totul a pornit dintr-o prostie. Ca orice poveste misto adica. Sau ca orice relatie faina. Totul a pornit dintr-o prostie si, trebuia sa ma astept, totul era sortit sa se incheie prosteste. Asa se intimpla mereu. Toate relatiile misto incep aiurea si se termina ca dracu' in cani de ceai. Si in tacere. Dar asta e deja alta poveste...
Deci...
Totul a pornit dintr-o prostie.
Era seara, de fapt chiar noapte ca trecuse de ora 11. Veneam dinspre Unirea, era foarte aproape de parcul de la Alba Iulia, in statia lui 313 daca stii... Asa...
Ma vazusem cu Dia si cu toata gasca ei de descreierati. N-aveam nici un chef sa merg dar au tot insistat si pin' la urma am zis de ce nu, imi bag picioarele... Si m-am dus...
Acum, stii prea bine, orice om normal nu rezista mai mult de doua ore in atmosfera asta... Nu-i vorba ca Dia este naspa, nu, nici gind, mai ales ca nu ne mai vazusem de un car de ani si ne-a luat vreo trei ore sa ne amintim toate timpeniile posibile pe care doream sa ni le spunem... Ma rog... Nu-i vorba deci de asta... Insa nu rezisti, pur si simplu... Unde mai pui ca daca pe linga ea se mai nimereste cite un Raul sau Mike s-a dus totul pe apa simbetei...
Ei bine, in seara aceea asa a fost. Toata gasca in par.
Am rezistat vreo cinci ore. Aproape sase. Apoi m-am carat (Pup Dia, pup fetele, toc toc Raul, Mike ia naibii mina de pe fundu' meu, etc., etc., etc.)
Se facuse vreo 11 si ceva si am pornit deci troila spre casa.
Asa cum porneste spre casa o tinara de 24 de ani intr-o noapte de vara torida dintr-un oras infect. Fara chef. Cu castile in urechi. Cu privirea in pamint si in noaptea mov.
Ok...
Trec de Unirea, las in urma Casa Eliad si ajung deci in statia lui 313.
Era trecut de 11 jumate, habar n-aveam daca mai trecea vreo masina dar, nu stiu de ce, m-am asezat pe bordura (cretinii aia scosesera toate bancile din refugiu) si m-am pus pe asteptat.
Intr-o noapte infecta de vara, cind esti singura si te indrepti spre singuratatea camerei tale, cel mai usor te scoate din spleen o melodie. D-aia de fapt imi si tineam castile in urechi.
Insa nimeni nu spune ca treaba asta nu tine o vesnicie si ca nu poti freca la nesfirsit playlist-ul defilind intre Slayer si Motley si Judas. Nu ca nu-i fain insa, mai ales pe caldura si-n bezna mov, toata zgomoteca asta in loc sa te invioreze iti da o stare foarte a dracu', ceva intre sila si pofta de sinucidere.
Asa ca am virat-o spre Karaindrou si, cind nici asta nu a mai mers, mi-am inceput jocul favorit.

Palmele lipite una de alta si intoarse cu fata in sus.
Daca faceti asta, indiferent de ora si de chef, in zori ori in miez de noapte, veti vedea ca, printre milioanele de linii si liniute ce va brazdeaza incheietura miinii, palma, degetele, dintre toata nebunia asta nesemaforizata, strazi cu sens unic, ulite si bulevarde din piele si carne doar un singur drum porneste din mijlocul palmei drepte si urca anevoios, incet-incet, traversind palma stinga.
Urca.
Urca.
Urca.
Ei bine, de cind eram mica, mi-am pus soldatii sa marsaluiasca pe drumul asta. Stii, asa... de paza.
In rest este ok.
Sus, pe fiecare deget al miinii drepte, am cladit cite trei orase. Pe fiecare falanga cite unul. Pe fiecare falanga cite unul cu acelasi nume. Astfel am patru orase-culori si patru orase de scortisoara si patru orase de apa (astea sint cele de jos).
Din orasele mele, pe ulite de carne, pornesc tirgoveti si domnisoare imbujorate. Din orasele mele pe strazi si bulevarde din piele, defileaza – duminica, in zilele ploioase si in sarbatorile legale – 27 000 de clovni. Din orasele mele de apa si scortisoara si culori pornesc litere si atingeri.
Maria m-a intrebat odata bine fato, am inteles nerozia asta, desi te stiu de cind erai copil si pina acum nu am vazut niciodata nici tirgovetii, nici domnisoarele, nici clovnii... Dar sa zicem... ai patru orase, asa cum spui... Insa cu degetul mare ce faci?
Ea de unde sa stie ca, la durere si la frig si la minie, El, ramine vesnic deasupra oraselor mele si a duduilor imbujorate, a clovnilor si a tirgovetilor?!

Intr-o noapte infecta de vara, cind esti singura si te indrepti spre singuratatea camerei tale, cel mai usor te scoate din spleen o melodie.
Insa, sincera sa fiu, nu prea ma mai gindeam la asta.
Cind astepti noaptea autobuzul 313 nu cred ca-ti mai sta mintea la melodii. Spectacolul oferit de orasele mele era mult prea fascinant ca sa ma mai gindesc la altceva.
Nu stiu cit am stat in tovarasia camarazilor mei de scortisoara insa, cind a venit masina mi-am luat orasele si clovnii si, ca un batalion instruit ce sintem, ne-am urcat.

Un batrinel chel si miop privind undeva in gol. Camasa pepit. Un pix agatat la buzunarul de la piept. Alaturi citeva foi cu un scris marunt.
Un cersetor fara un picior dar cu un acordeon pe care sint lipite etichete de bere. O melodie ingrozitoare cu un text asemenea scurgindu-se din cutia Tuborg-Salitos-Ursus. Efectul garantat pentru a scoate bani din buzunarul oamenilor stresati.
Dincolo, un tip Emo cu cercel in buza de jos si cu tentaculele in jurul unei gagici (iubita lui presupun). O garoafa ofilita rotindu-se intre degetele lunguiete ale tipei.
Sus ceasul (00.27) si obisnuitul „se retrage“.
Flora si fauna autobuzului 313 in miez de noapte.
Ma ridic, scuzati va rog. Genunchii ososi ai babalicului chel strinsi ca sa-mi faca loc. Privirea mioapa a babalicului chel lipita de fundul meu.
Scuzati va rog!
Asa...
Palmele din nou libere.
Orase, deschideti-va portile.
Tirgoveti si domnisoare imbujorate. Douasapte de mii de clovni defilind in noaptea mov . Apa si scortisoara. Culori. Litere si atingeri.
Si o ulita, numai una, pornind din mijlocul palmei drepte si urcind anevoios, incet-incet...
Cit?
Unde?
Catre cine?
Habar n-am.
Orase, deschideti-va portile.

Nu stiu cind a sosit linga mine.
Eram ocupata cu tirgovetii mei (Vedeti, mai avem doua statii si coborim. Am ajuns pe Paleologu si imediat dupa intersectie, nu la statia asta, la cealalta, imediat linga biserica, o sa coborim... Asa... Sa fiti aliniati. Fara galagie si fara mascari. Dupa ce ne dam jos puteti face ca toti dracii daca vreti dar pina atunci liniste. S-a inteles?) asa ca doar am observat ca s-a oprit cineva alaturi de mine.
Venit de nu se stie unde.
Mirosind a mosc si a ploaie.
Cu un rucsac imens, verde cu rosu, inghiontindu-ma in umarul drept.
Atit.
In rest nimic pentru ca, ti-am mai spus, nu eram atenta decit la soldatii mei ce trebuiau sa inchida bine portile oraselor de scortisoara.
In rest nimic pentru ca nu aveam in minte decit drumul acela pornind din mijlocul palmei drepte si urcind anevoios, incet-incet...
Unde?
Unde?
Unde?
Dintr-un difuzor nenorocit s-a auzit o voce pitigaiata cu urmeaza statia...
Usile s-au deschis.
Soldatii nu miscau in front.
Tirgovetii asteptau comanda mea.
O clipa aerul rece al noptii pe obrazul meu si prin par.
Si, cind usile s-au inchis, cind nenorocitul ala de geam s-a pus iar in fata ochilor mei, chipul lui.
Si zimbetul.
Si, lipita de geamul soios, palma lui.
Si drumul, pornind din mijlocul palmei mele si urcind anevoios, incet-incet, pina dincolo de geam, printre alte 12 orase necunoscute, burguri de carne si piele.
Si noapte.

Dia voia sa mergem la munte.
El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci si l-am convins. Sincera sa fiu nici eu nu prea aveam chef dar am facut-o mai mult pentru Dia.
Cretinul de Mike o lasase cu ochii in soare si vreo 4 luni aproape nici nu mai iesise din casa dupa povestea asta.
Asa ca intr-o dimineata am sunat-o si, dupa un ce faci fato si alta ora jumate de baliverne i-am zis hai sa ne caram undeva.
Unde? zice. Am vazut ca poate prinde totusi ceva asa ca am continuat. Partea proasta era ca la ora aceea nu aveam nimic in cap. Sincer vorbind aveam chef de o iesire in oras asa, ca intre fete, o terasa, apoi un film, doua pahare de Cola, doua pungi cu Popcorn... ma rog... tot ritualul.
Dia insa a zis la munte. Si, fiindca nu aveam chef ca apoi sa dea inapoi, la munte a ramas.

El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci si l-am convins.
Asa ca a urmat tot rahatul obisnuit.
Hainele.
Revista cu integrame.
Acumulatorii.
IPod-ul.
Aparatul foto.
El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci si l-am convins.

Drumul spre Simbata a fost ok.
Poate putina caldura dar cred ca eram si noi infierbintate de atita cintat si de atita bere si de atita My Chemical Romance.
Dar a fost ok.
Cind am ajuns ne-am lasat bagajele la cabana de linga manastire, ne-am tirat la masa si apoi, asa, de siesta cum zic babacii, am urcat putin pe munte.
Usor.
Mina in mina.
Oras linga oras.
Mai ales ca batalioanele mele de tirgoveti erau de acum obisnuite cu noile drumuri si noile arome.

– Pot sa te intreb ceva?
Se ridica si isi trece usor mina prin par.
Apoi, de linga geam, privindu-ma rece, rostogolind intre degete o tigareta subtire.
– Tu stiai?
Am privit-o.
Tacere.
Scrumul.
Scrumiera.
Tacere.
Fac din cap semn ca nu.
Ea se intoarce si priveste o clipa pe fereastra.
– Mda...
– Serios...
– Te cred.
Un porumbel idiot rotindu-se pe pervaz.
– Te cred. Insa nu pot intelege de ce. Si mai ales cum naiba de nu ti-ai dat seama...
Tac.
Desenez figuri cretine pe bucati de „Evenimentul zilei“. Si pe servetele. Si pe fata de masa.
Tac.
– Te-a mai sunat cineva?
O privesc.
– Nu. Nimeni.
Apoi.
– De fapt nici eu nu am sunat pe nimeni. Nu stiu... Poate ma crezi aiurea dar... Ce sa spun? Si cui? Si mai ales pentru ce?
Maria se aseaza in fata mea. Apoi se ridica, ia scrumiera si pachetul de tigari. Trage usor scaunul in fata mesei. Se aseaza din nou.
In hol telefonul incepe sa sune dar n-am chef sa raspund.
– Sa raspund eu?
Ii fac semn ca nu.
– Poate au vreo veste... Cine stie...
Ii fac semn ca nu.
Este trecut de trei.
Maria, din nou.
– Poate au vreo veste...
Ma ridic.
La ora asta s-a dus naibii vizita medicala asa ca o sa putem intra fara probleme.
Imi culeg haina de pe scaun.
Apoi, catre Maria.
– Nu stiu. Vom afla imediat.
Metalul rece al cheilor in podul palmei, printre 27 000 de clovni tristi.
– Hai.

Mai sint doar citeva ore si va pleca.
Orice plecare trebuie intimpinata cu tacere. Si cu ceai. Asa spunea bunica mea, fiecare plecare trebuie primita cu tacere si ceai. Ce fel de ceai nu stiu, niciodata nu spunea, cred ca nici ea nu prea avea habar sau nu-si batea capul cu asta. Ceai sa fie. Si tacere.
La naiba.
Dumnezeule, in citeva ore o sa vina zorii si o plecare. Ce combinatia dracului...
Miinile mele in jurul canii lui.
Branule idiot colorate.
Perfuzii.
Batalioane de soldati, cirezi de clovni si tirgoveti si domnisoare palide.
Tacerea.
Tacerea.
Tacerea.
La naiba!