1 2 3 Magic - Dr. Thomas W Phelan
Raspunsuri - Pagina 10
simali spune:
quote:
ei, pe acest fond copilul invata sa se adapteze (si cica copiii nu ni se adapteaza noua, cerintelor noua) si nu mai preiau ca si semnale de urgenta/pericol desele si obositoarele inteventii ale mamei
acum copiii carora li s-a construit un atasament securizant (J. Bowlby- psihanalist englez)si c-o mama necentrata pe el in situatii de urgenta/real pericul au raspunsuri corecte
deci un copil cu un atasament securizant in conditii de criza cand mama lanseaza semnalul cum ca sunt in situatii de criza clar se va mula pe compertamentul mamei pentru ca altfel la nivel intuitiv, instinctual stie ca e pierdut
quote:
Absolut complet de acord cu teoria. Problema este ca daca ea se dovedeste o adevarata mina de aur in ceea ce priveste nevoile primare ale copilului (masa, dormit, mers, alergat, catarat, etc.) ea nu mai sustine si situatiie in care acelasi copil, firesc, doreste sa stea in parc 7 ore in ciuda faptului ca mama se simte foarte rau si trebuie sa mearga acasa. In aceasta situatie copilul, asa cum este normal pentru puiul de om, este centrat pe sine, pe nevoia lui stringenta de a-si produce placere. El nu poate intelege suferinta mamei si motivul pentru care ea chiar TREBUIe sa mearga acasa. Dar mama stie. Si trebuie sa se comporte in consecinta. Nu sa stea in parc pana cade jos doar ca sa nu traumatizeze copilul. Pana la urma daca mama e bolnava cine mai are grija de copil?
Exista in orice "haita" momente in care interesele membrilor nu coinicid 100%. Si atunci ei trebuie sa lase fiecare cate putin. Copilul trebuie sa lase si el. Numai asa el este un ADEVARAT membru al familiei. Nu cred in sistemele care spun ca toata familia (bunici, vecini, parinti) trebuie sa stea "lipita de pereti" ca sa aiba copilul libertate. Si libertatea celorlalti?
alice
gazzella spune:
quote:
Originally posted by simaliquote:
Copiii nu sunt in general considerati persoane , astfel incat mai rasare cate unul si altul care inventeaza metode de dresaj ca la caini. E foarte trist dar asa stau lucrurile.
Sper ca exemplul tau sa faca macar un parinte sa se puna in locul copilului lui cand este dresat. Garantez ca (daca nu cumva e masochist) eu cred ca va avea o mare strangere de inima si isi va pune intrebari serioase.
quote:
Nu stiu exact cine sunt cei care nu considera copiii persoane. Nu cred ca este vorba despre mamicile care au scris aici. Am recitit si nu am vazut nici macar o referire la a trata copiii cu lipsa de respect si consideratie.
Educatia nu inseamna dresaj. Inseamna sa ai si tu, adultul, idee de drepturile tale, de nevoile tale, dar mai ales sa intelegi ca daca pe tine nu te deranjeaza ca-ti da cu masinuta de fier in cap pe musafirul tau este posibil sa-l deranjeze. Si mai inseamna sa-ti inveti usurel si cu delicatete copilul prima si cea mai importanta lectie despre libertate: "libertatea mea inceteaza acolo unde incepe libertatea ta."
Metoda se numeste 1, 2, 3... si da un exemplu simplu cu numaratul. Dar este doar un exemplu. Ideea este sa atentionezi copilul cand continua in mod intentionat si sfidator sa faca ceva care atenteaza la libertatea restului membrilor familiei. Spui mai intai frumos si calm, apui spui pur si simplu ceva gen:
- "iti spun pentru ultima data, daca nu incetezi vei merge in camera ta"
- "1,2,3 ..."
- "urs, pisica, caine..."
Daca educatia facuta cu delicatete, dragoste, respect si prietenie nu-ti spune nimic, eu zic sa citesti. In anul 2008 nu ai nici un drept sa spui ca n-ai stiut si sa arunci cu cocoloase de hartie pe scena ca sa vezi ce iese.
alice
"libertatea mea inceteaza acolo unde incepe libertatea ta."
de acord!
si sunt si de acord ca unui copil sa i se comunice ca a incalcat libertatea altora
de fapt tot discursul se invarte in jurul liberatii, a lui si a noastre
si noi avem mari capacitati, spre deosebire de ei, sa umblam, modificam libertatile, limitarile noastre prin autodisciplina, deci daca mie fata imi cere sa umblu cu casca de la piscina chiar nu consider ca mi-a incalcat o libertate
sunt tot eu si cu casca si fara, tot asa ma raportez mie si cu si fara
sau ca vrea sa manance doar cartofii sau numai mazarea, sau ca nu vrea sa manance deloc
de acord ca "1,2,3" nu-i decat o formula si ca in locul acesteia se poate folosi "cal, caine, pisica"
eu nu ma legam de numaratoare in sine, exclusiv, ci de faptul ca in aceasta metoda se trece dincolo de-a restabili libertatile adultului, sa trece la inculcarea copilului
adica de ce nu e suficient doar sa-l indepartezi de la locul faptei (strada, vana in cazul nostru, de ce mai trebuie sa ramai ferm pe pozitie in pedepsirea acestuia? adica 3 minute i-l ignori.
de ce sa-l ignori? l-ai luat de acolo, ii explici ca a adus o limitare libertatii tale fiind constrans sa cureti in continuu, dar ii permiti si sa-si reverse furia
pentru ca si aceea face parte din el
asa..si ca tot pomenisem de teoria atasamentului
un copil reuseste sa-si construiasca un atasament securizant doar cand reuseste sa se deschida mamei, reuseste sa se arate si furios si revoltat mamei, chiar si urand-o: "tampito!"
copilul cu un atasament securizant are convingerea interioara ca poate sa fie El si nu cauta sa fie ceea ce mama si-ar dori de la el
si si de aceea acesta tehnica a numararii, enumararii e foarte periculoasa pentru ca inabusa vocea copiluli, cara va invata ca numai comportamentele "bune" sunt deziderabile si care va dezvolta anumite atitudini interioare deviante care sa-l ajute sa se conserve, asta in cel mai bun caz
nota: nu spun ca tampita face parte din registrul de exprimare al copilului care a dezvoltat un atasament sanatos ci se cere ca acest fapt sa fie corect integrat contextului
si in aceasta perspectiva te intreb unde este respectul fata de copil, sentimentele sale?
Bendis, 1 an jumate solidarietate :-))
Felix
botezul muntelui Pauza
gazzella spune:
quote:
Originally posted by simaliquote:
quote:- nu vrea sa isi faca temele
asta poate fi un subiect cu totul aparte
quote:
Cea mai buna prietena a mea este psiholog. La primul copil... cand va citesc pe voi o vad fix pe ea. Toate au fost bune si frumoase pana cand fix copilul a intrat la scoala si NU A VRUT. Nimic. Lectii, sculat de dimineata, program, etc. I-a scos pe toti din minti. Lectiile copilului se intindeau pana la 10 seara, cu rugaminti, insistente, desene animate, etc. Cu copilul numarul 2 nu a mai procedat la fel.
Cand toata viata ta (de 6-7 ani) ai auzit de la oamenii in care ai cea mai mare incredere numai "cum vrei tu, mami" incepi sa crezi ca lumea este exact asa: CUM VREI TU. Si cand vine brusc aceeasi mami si-ti spune "de maine trebuie" nu ai cum sa nu ai un soc nervos.
alice
scuza-ma Simali, dar nu e relevant pentru mine
eu stiu doar ca prietena ta era psiholog, dar nu stiu ce teorii psihologice imbratisa
psihologia nu e una
ca sa pot sa ma aplec ingrijorata asupra a ceea ce mi-ai relatat tu ar trebui sa recunosc in crezurile, metodele sale franturi din viata noastra, modul nostru de-a ne raporta copiilor
Bendis, 1 an jumate solidarietate :-))
Felix
botezul muntelui Pauza
gazzella spune:
quote:si atunci mama isi ia copilul in plansetele acestuia si-l duce acasa fara doar si poate
Originally posted by simaliquote:
ei, pe acest fond copilul invata sa se adapteze (si cica copiii nu ni se adapteaza noua, cerintelor noua) si nu mai preiau ca si semnale de urgenta/pericol desele si obositoarele inteventii ale mamei
acum copiii carora li s-a construit un atasament securizant (J. Bowlby- psihanalist englez)si c-o mama necentrata pe el in situatii de urgenta/real pericul au raspunsuri corecte
deci un copil cu un atasament securizant in conditii de criza cand mama lanseaza semnalul cum ca sunt in situatii de criza clar se va mula pe compertamentul mamei pentru ca altfel la nivel intuitiv, instinctual stie ca e pierdut
quote:
Absolut complet de acord cu teoria. Problema este ca daca ea se dovedeste o adevarata mina de aur in ceea ce priveste nevoile primare ale copilului (masa, dormit, mers, alergat, catarat, etc.) ea nu mai sustine si situatiie in care acelasi copil, firesc, doreste sa stea in parc 7 ore in ciuda faptului ca mama se simte foarte rau si trebuie sa mearga acasa. In aceasta situatie copilul, asa cum este normal pentru puiul de om, este centrat pe sine, pe nevoia lui stringenta de a-si produce placere. El nu poate intelege suferinta mamei si motivul pentru care ea chiar TREBUIe sa mearga acasa. Dar mama stie. Si trebuie sa se comporte in consecinta. Nu sa stea in parc pana cade jos doar ca sa nu traumatizeze copilul. Pana la urma daca mama e bolnava cine mai are grija de copil?
Exista in orice "haita" momente in care interesele membrilor nu coinicid 100%. Si atunci ei trebuie sa lase fiecare cate putin. Copilul trebuie sa lase si el. Numai asa el este un ADEVARAT membru al familiei. Nu cred in sistemele care spun ca toata familia (bunici, vecini, parinti) trebuie sa stea "lipita de pereti" ca sa aiba copilul libertate. Si libertatea celorlalti?
alice
dar e o situatie exceptionala, nu?
si atunci unor situatii exceptionale de ce sa le rezervam teorii absurde care sa se aplice periodic, cu fermitate, de la care sa nu se devieze pana la inculcarea copilului?
nimeni nu are pretentia dintre "noi", dar absolut nimeni, ca adultii sa stea cu totii lipiti de perete pentru a nu incalca libertatile copilului
si aici imi aduc aminte de Grazia Honnegger Fresco care amintea si copiii acestia care-si aliniau bunicii, matusile, parintii
cum am sa gasesc ceva timp am sa dezvolt ideea
din pacate la indemana referitor si la asta am doar un video in italiana
www.arcoiris.tv/modules.php?name=Search&testo=il%20leone%20verde&tipo=testo&lb=20" target="_blank"> Facciamo la nanna
Bendis, 1 an jumate solidarietate :-))
Felix
botezul muntelui Pauza
Qamar spune:
fetelor frumoase,
pe mine chestia cu consecventa ma termina.
pai daca eu ramaneam consecventa in ceea ce gandeam in urma cu aproximativ 3 ani, nu stiu cat de ok ar fi fost...
o citeam pe vremea aceea pe Gazzella -si pe multe fete pe care azi le ador
- si nu pricepeam nimic; mi se parea ca ce scrie ea tine de SF, eu stiam foarte clar ca un copil nu trebuie tinut in brate cand vrea el, ca un copil mananca tot din farfurie, ca un copil doarme la ora 9pm, ca un copil trebuie pedepsit, etc
si eram eu insarcinata si in pauzele de vomitat mai citeam cate putin, pentru ca incercam sa inteleg de ce fetele astea indraznesc sa fie "pentru contra"...si incet incet am inceput sa vad; am inceput sa caut raspunsurile nu in "bataia e rupta din rai" sau in "tu nu stii, ca esti mic" sau in "trebuie sa ma asculti" sau "trebuie sa ...orice", si le0am gasit -pe raspunsuri- in corason si in instinct...
si aici ma felicit din tot corasonul ca nu am fost consecventa...
si daca acum inteleg si sustin ceea ce inainte mi se parea de neinteles, este pentru ca mi-am permis sa nu fiu consecventa si pentru ca mi-am permis sa imi schimb un mod de gandire....
si de-asta zic: ce faci daca intr-o zi esti cu nervii in pioneze (PMS?) si decizi ca juniorul nu are voie sa bata cu lingura in masa, ca simti ca iti explodeaza creierul; si peste doua zile nu mai ai nervi si te gandesti ca nu facea mare prostie, ba chiar era haios cu ritmul sau.....dar pentru ca trebuie sa ramai consecventa, pastrezi o regula numai asa ca sa fie?
nu stiu daca ma intelegeti...
sunt total de acord ca unele lucruri trebuiesc definite foarte clar- eu am un fix cu scaunul de masina si asta e una din putinele zone in care nu las de la mine; si Bia stie...si desi ma mai incearca -rar- a inteles ca mami nu o pune in scaun pentru ca asa vrea ea, ci pentru ca asa e safe...Asta e un exemplu de consecventa care e ok, pt mine.
Dar de multe ori ma trezeam spunand sau gandind NU la niste chestii, fara sa analizez efectiv daca chiar e nevoie de un nu; si daca il mai spun si acum, imi permit totusi sa revin asupra lui si sa ii explic ca poate m-am pripit.
Personal imi displace metoda asta, imi displace tot ceea ce inseamna time-out (pt copil- pentru ca uneori imi dau eu mie un time-out in care sa respir 1 minut sau sa beau niste apa, tocmai pentru a nu-mi raspandi nervii -mei- asupra Biei), imi displace tot ceea ce are legatura cu autoritatea fortata a parintelui, pe care nu o vad necesara la fiecare pas al puiului.
Si nu sunt perfecta, Doamne feri'
, insa incerc, in masura in care am resurse, sa ma ghidez dupa "ce tie nu-ti place, nici puiului nu-i face"
simali spune:
quote:
adica de ce nu e suficient doar sa-l indepartezi de la locul faptei (strada, vana in cazul nostru, de ce mai trebuie sa ramai ferm pe pozitie in pedepsirea acestuia? adica 3 minute i-l ignori.
de ce sa-l ignori? l-ai luat de acolo, ii explici ca a adus o limitare libertatii tale fiind constrans sa cureti in continuu, dar ii permiti si sa-si reverse furia
pentru ca si aceea face parte din el
quote:
Uite, nu vreau doar sa fac teorii si atat. Iti pot spune ce am facut eu personal. Nu am fost nevoita sa-i dau copilului meu avertismente sau mici pedepse de mai mult de 2-3 ori in viata lui. Astazi, la 7 ani, ne intelegem din priviri si suntem cei mai buni prieteni din lume. Dar pe la 3-4 ani au fost si cateva "faze".
- Unul a fost cand m-a lovit cu o jucarie grea si m-a durut; i-am spus frumos "Nu", nu o data, de multe ori. Eu nu fac parte dintre oamenii care ajung cu nervii in pioneze. Nu cred ca ma poate enerva copilul cu ceva vre-odata. Deci nu m-am enervat. M-am ridicat de pe covor si m-am dus in camera mea. I-am spus sa nu vina dupa mine, sa ma lase singura pentru ca sunt suparata. Atunci el a venit in camera mea, a deschis usa cu piciorul "Buf" si m-a "impuscat" de mai multe ori cu o pusca de jucarie. Nu scuze, nu-mi pare rau, nimic. A escaladat situatia ca sa vada ce zic. Si eu i-am luat pusca si i-am pus-o pe dulap pana a doua zi. Si nici nu am mai vorbit cu el pana nu a venit sa ceara scuze si sa-mi prmita ca nu mai face. Apoi am fost prieteni, l-am asigurat ca- mami il iubeste chiar si cand este foarte nesuferit, dar pusca, in ciuda prieteniei noastre, a ramas pe dulap. Daca eu ma limitam sa spun doar "Nu" si stateam sa ma bata cu masinuta in cap pana-mi sareau creierii, pe de o parte riscam sa ma raneasca, pe de alta i-as fi dat copilului meu de 3 ani o lectie despre cum mami e un pres de sters cu el pe jos. Si chiar nu vreau sa-si formeze o asemenea opinie despre mine; pentru mine parerea lui conteaza cel mai mult pe lumea asta.
In al doilea rand, pe la 2-3 ani poti fizic sa spui "Nu" si sa iei copilul de acolo; dar la 6-7 ani nu mai poti FIZIC sa-l iei de nicaieri (nici nu mai este indicat sa faci o asa grozavie).
alice
gazzella spune:
bird70,
quote:
Cu cat incercam eu sa ma fac inteleasa cu atat tantrumul lua proportii mai mari. Nu mi se dadea posibilitatea sa ma explic sau sa argumentez motivul pentru care trebuie sa plecam.
uneori, in anumite situatii, la anumite varste incercand sa te faci inteleasa de catre copil e posibil ca copilul sa o perceapa ca o anulare, impiedicare a ceea ce el vroia sa exprime
eu m-am regasit cu Bendis oarecum asa
ea stie foarte clar ce vrea si cand vrea, in general n-are cereri absurde pentru valorile mele si din partea mea e ok sa o las sa-si permita ce vrea
uneori se intampla sa o vad ca e in dificultatea cu ceva, iar eu sa nu inteleg exact cu ce si, totusi, sa incerc s-o ajut, dar o ajut in alta directie decat inspre cea care probabil ar fi acceptat ea
si simte o deviere de la ceea ce avea in minte si atunci se infurie teribil
si singura cale e sa ma retrag
ii spun "bine, ok" ridicand mainile in semn ca eu chiar ma retrag, se opreste, ramane catva timp asa intr-o nemiscare dupa care se insenineaza si-si reaia activitatea
si de foarte multe ori cand am insistat sa o ajut sa depaseasca ceva m-am regasit c-o fata isterica
nu are legatura vizibila cu ce ai relatat tu, dar simt ca poate sa aiba una
ah, cu Bendis functioneaza simplu plecarea din parc
cand se decide Felix se decide si ea, e preparata pentru plecare cand e preparat el
iar eu incercand sa intervin "peste" ea cu explicatii o disturb, ii distrag atentia de la ceva care o absoarbe ca si preocupare in timp ce se pune in carucior
deci in cazul ei explicatiile sunt invazive si se infurie
Bendis, 1 an jumate solidarietate :-))
Felix
botezul muntelui Pauza
simali spune:
quote:
si atunci mama isi ia copilul in plansetele acestuia si-l duce acasa fara doar si poate
dar e o situatie exceptionala, nu?
si atunci unor situatii exceptionale de ce sa le rezervam teorii absurde care sa se aplice periodic, cu fermitate, de la care sa nu se devieze pana la inculcarea copilului?
quote:
Eu cred ca este o neintelegere aici. Educatia inseamna niste principii generale (nu poti sa ma lovesti pentru ca nici eu nu te lovesc pe tine)si nu niste reguli absurde batute in cuie si aparate pana la moarte. Eu una nici nu cred ca un om stabil emotional e chiar capabil de asa ceva.
Daca un copil de 6-7 ani a varsat laptele pe jos sau pe masa nu este nici o tragedie; dar el trebuie sa stie ca este responsabilitatea lui sa ia servetul si sa stearga. Idee de baza aici ar fi ca nu este nici o tragedie ca ni se intampla niste accidente, dar ne revine responsabilitatea sa ne asumam consecintele faptelor noastre (la inceput te ajuta mami, daca e mai greu te ajuta in continuare, dar mami nu vine sa rezolve in locul tau si tu te uiti).
alice
gazzella spune:
quote:
Originally posted by simali
quote:
adica de ce nu e suficient doar sa-l indepartezi de la locul faptei (strada, vana in cazul nostru, de ce mai trebuie sa ramai ferm pe pozitie in pedepsirea acestuia? adica 3 minute i-l ignori.
de ce sa-l ignori? l-ai luat de acolo, ii explici ca a adus o limitare libertatii tale fiind constrans sa cureti in continuu, dar ii permiti si sa-si reverse furia
pentru ca si aceea face parte din el
Uite, nu vreau doar sa fac teorii si atat. Iti pot spune ce am facut eu personal. Nu am fost nevoita sa-i dau copilului meu avertismente sau mici pedepse de mai mult de 2-3 ori in viata lui. Astazi, la 7 ani, ne intelegem din priviri si suntem cei mai buni prieteni din lume. Dar pe la 3-4 ani au fost si cateva "faze".
- Unul a fost cand m-a lovit cu o jucarie grea si m-a durut; i-am spus frumos "Nu", nu o data, de multe ori. Eu nu fac parte dintre oamenii care ajung cu nervii in pioneze. Nu cred ca ma poate enerva copilul cu ceva vre-odata. Deci nu m-am enervat. M-am ridicat de pe covor si m-am dus in camera mea. I-am spus sa nu vina dupa mine, sa ma lase singura pentru ca sunt suparata. Atunci el a venit in camera mea, a deschis usa cu piciorul "Buf" si m-a "impuscat" de mai multe ori cu o pusca de jucarie. Nu scuze, nu-mi pare rau, nimic. A escaladat situatia ca sa vada ce zic. Si eu i-am luat pusca si i-am pus-o pe dulap pana a doua zi. Si nici nu am mai vorbit cu el pana nu a venit sa ceara scuze si sa-mi prmita ca nu mai face. Apoi am fost prieteni, l-am asigurat ca- mami il iubeste chiar si cand este foarte nesuferit, dar pusca, in ciuda prieteniei noastre, a ramas pe dulap. Daca eu ma limitam sa spun doar "Nu" si stateam sa ma bata cu masinuta in cap pana-mi sareau creierii, pe de o parte riscam sa ma raneasca, pe de alta i-as fi dat copilului meu de 3 ani o lectie despre cum mami e un pres de sters cu el pe jos. Si chiar nu vreau sa-si formeze o asemenea opinie despre mine; pentru mine parerea lui conteaza cel mai mult pe lumea asta.
In al doilea rand, pe la 2-3 ani poti fizic sa spui "Nu" si sa iei copilul de acolo; dar la 6-7 ani nu mai poti FIZIC sa-l iei de nicaieri (nici nu mai este indicat sa faci o asa grozavie).
alice
deci spui nu, i-l indepartezi de la fata locului fizic in contextul vanii, strazii in sensul ca-l impiedici ori sa-si faca rau ori sa faca rau altora
tu ramanand acolo ca sa te impuste nu ai fi spus un Nu, atitudinea ta nu asta ar fi lasat sa se inteleaga faptul ca esti in dezacord cu comportamentul sau
deci banuiesc ca eu i-as fi luat, la fel, pistolul
tot la fel i l-as fi pus sus
oare de ce se crede ca "noi" suntem doamnele care se lasa acoperite cu mizerii in numele libertatii copilului?
nu stiu, am impresia ca ne priviti, asta ca tot v-ati adresat intr-o maniera "voi, alea cu Ap-ul", ca pe niste biete mame pe putin dispuse sa moara pe altarele maternitatii intr-u purtatul copilului?
si sa continui, i-as fi luat pistolul si el ar fi inceput sa urle, si foarte probabil dupa ce m-as fi racorit putin (huuu, simali, dintre noi doua tu esti sfanta, parol! pe mine ma ia deseori cu fibrilatii) as fi fost la dispozitia lui sa-mi spuna "mamma cativa!", adica "mama rea!" si cand mi-ar fi permis, cu siguranta, as fi fost langa el fara sa-i amintesc ca nu se face sa-mi urle ca-s mama rea
asta ca si realitatea a lui, interioara o decide altfel nu spunandu-i eu
Bendis, 1 an jumate solidarietate :-))
Felix
botezul muntelui Pauza
Tonnia spune:
Mie metoda 1,2,3 mi se pare foarte cinstita, mingea e la copil, totul e transparent, are si timp sa decida, stie exact ce urmeaza, sper ca nu cine stie ce. Nu mi se pare nimic in neregula cu ea.
Personal nu o aplic, la cel mare nu e nevoie iar la cel mic nu as avea timp, mi-ar trebui metoda simplificata 1. Seamana cu ce zicea bird.
Eu chiar am o problema cu cel mic, problema legata de fugitul in fata masinii, el rade in timpul asta, crede ca e haios foc, eu n-am vazut vreo mama ca mine pana acum sa-si tina copilul cu toata forta sa nu se arunce in lac, in gropi si altele ca astea.
M-am gandit mai mult in ultimele zile, tot spuneam ca nu seamana 2 copii intre ei si ma refeream chiar la frati care expusi aceleiasi educatii sunt atat de diferiti, dar m-am razgandit si mi-am dat seama ca nu sunt expusi aceluiasi climat de la inceput, cred ca am avut mai multe interdictii la cel de-al 2-lea, impuse pe de o parte pentru respectarea perimetrului celui dintai si, pe de alta parte, de potentialul distructiv al celui mic, in orice caz cred ca a adunat mai multe frustrari decat cel mare. Pentru el Nu ferm nu inseamna nimic. Sunt utile explicatiile logice ca cele date unuia mai mare, nu stiu cat pricepe dar cred ca se simte bine ca-i explic pe indelete. Dar nu am timp mereu. Este atat de imprevizibil! Totul e un joc pentru el, mai intai isi ia o privire ghidusa, eventual ma si anunta dand din deget a "nu" si in secunda 2 porneste. N-am intreprins nimic cu el, in sensul ca mi-e frica sa actionez cum nu simt, mi-e teama sa aplic vreo metoda anume, ma tot tin tare de Nu ferm, de luarea copilului de la locul faptei si eventual punerea lui in carut, de explicatii. Lui ii pare rau dar jocul periculos reincepe. El coboara scarile fara sa stie sa le coboare, adica se arunca si mai vede el ce urmeaza, e o lupta sa accepte o mana, trebuie sa nu-l tin de mana, el sa se arunce iar eu sa fiu pe faza sa-l prind.
Mie mi-e clar ca inainte de toate conteaza mult temperamentul, el de bebelus se arunca uneori din brate sau se lungea pe jos si plangea. Dar toate astea vin la pachet si cu atatea bune, e atat de cald, de deschis, atat de pasional in tot ce face, pana si rasul e molipsitot, rade sanatos si ne imbratiseaza de ne sufoca.
Si nu stiu daca are vreo legatura cu ce-am spus pana acum sau nu, dar m-am decis sa nu fac nimic, adica nimic in plus, sa fiu doar atenta in continuare si sa astept sa mai creasca, nu se poate sa nu aiba si el instinct de conservare sau sa inteleaga la un moment dat. Cine spune ca lectiile astea trebuie insusite la 1 an si jumate? Adica as putea sa-i creez un reflex din asta pavlovian, cum se duce in strada sa-l iau sa-l duc acasa, lucru care nu-i convine, dar am impresia ca-i o pacaleala, ca el teama de masini tot nu are, in explicatia mea cum ca-i periculos poate tot nu crede.