Parinti cu grave deficiente emotionale
Raspunsuri - Pagina 21
Elise spune:
Si mie mi se pare foarte important sa iti iubesti copilul - si la fel de important, sa nu incerci macar sa pari PERFECT in fata lui. Copilul trebuie sa invete ca e normal sa simta si tristete, si frustrare, si sa fie furios - nu e nimic in neregula cu el daca simte asta, toti simtim. Primul lui model este parintele. Daca parintele se afiseaza drept o papusa impersonala cu un zimbet pina la urechi tot timpul, asta chiar ar putea cauza copilului ceva deficiente.
Din momentul in care este construita baza de incredere si iubire intre parinte si copil, este firesc sa ii arati si diverse nuante. Eu cu fie-mea consider ca am cam gresit, am dat in cealalta extrema, in sensul ca am protejat-o prea mult: ea da jucariile ei tuturor copiilor, copiii nu le dau pe ale lor. Pentru ea toti sint buni si mey mey, si daca o impinge vreun baietel prin parc se uita la mine nedumerita si nu intelege. Faptul ca a vazut o bunica care si-a pocnit nepoata a fost un eveniment marcant pt ea. Si acum isi aduce aminte ca bebe buf.
Eu sint de acord ca orice copil trebuie protejat, ocrotit, ghidat, samd: dar totusi ii crestem sa se descurce intr-o lume in care noi nu o sa ii insotim. Si nu cred ca reusim asta daca in raport cu ei ne tot analizam, cenzuram si recenzuram atit toate sentimentele si pornirile si atitudinea in intregime. Ca nu cumva sa ii crestem strimb. Probabil ar trebui ceva mai multa naturalete...
amoga spune:
quote:
Originally posted by rrox3
Ar putea sa admita ca au gresit si ca noi am suferit fara vina. Ar putea sa isi ceara iertare. Atat. E foarte putin si totusi foarte mult.
Intr-adevar. Desi luat dintr-un alt context, iata un exemplu de astfel de recunoastere si cerere de scuze. (Despre care am scris putin pe-un blog.)
quote:
Originally posted by rrox3
Nu e un gest pe care il cere orgoliul ranit - asa cum s-ar putea crede - e un gest care ajuta enorm la recapatarea echilibrului.
Sunt convins ca asa este. Insa, totusi, ramine o problema: cum obtii acest gest de la o persoana care nu-si da seama ca a gresit?
E usor de observat (chiar si acilea, pe firul acesta, sau pe altele de pe forumurile DC sau de aiurea) faptul ca nu toti avem aceleasi opinii, si ca exista oameni care nu-si vor schimba propriile opinii indiferent de ce argumente le aduci.
Exemplul propriu, argumentul, ratiunea sunt totusi niste unelte cu efecte limitate; oricit de mult ai vrea sa modelezi oamenii din jur folosindu-te de ele, nu o sa reusesti intotdeauna. (Ba chiar as prezice, ca cel mai adesea n-o sa reusesti.)
Si-atunci? Ce-ti ramine de facut?
In opinia mea, daca nu-l poti schimba pe cel din fatza ta, nu-ti ramine decit sa te schimbi pe tine insuti. Adica sa accepti ca n-o sa obtii in vecii vecilor o schimbare in atitudinea parintelui, si sa-ti modifici propriul comportament fatza de ei tinind cont de rigiditatea pozitiei lor. Da, probabil ca doare sa vezi ca propriul parinte nu te intelege, insa pina la urma nu-ti ramine decit sa constati ca asa e si sa mergi mai departe.
Sau poti sa nu mergi mai departe. Si atunci vei ramine incremenit(a) intr-o perpetua asteptare a unui eveniment care nu va mai sosi niciodata.
Alegerea iti (va? ne?) apartine.
A.M.
olympia spune:
"Dar iti poti inchipui ce simte un copil batut si umilit zilnic de tatal lui, un copil tradat zilnic de mama lui, un copil care stie ca nimeni nu-l poate apara si care nu se simte in siguranta niciodata? Un copil care trebuie sa performeze fiindca altfel isi pierde dreptul la existenta? "
Daca am dedus aiurea, iarta-ma...
Morgano spune:
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=122716Ne "vedem" aici? Va asteptam 
Ripley, mami de Ana Ecaterina (10.11.2005) si Iris Maria (10.10.2007)