Parinti cu grave deficiente emotionale
Raspunsuri - Pagina 11
amoga spune:
quote:
Originally posted by kariguld
copii, fara a invata respectul, (pe noi trebuie sa ne respecte caci pe noi parintii deschid ochii, petrec cel mai mult timp cu noi) cum vor putea sa-i respecte pe altii? pe prietenii lor de joaca? de scoala mai tarziu? pe alti oameni?
respectul se invata, iar noi parintii avem datoria sa-i invatam, daca vrem sa fim respectati la randul nostru.
quote:
Originally posted by filofteia
Eu pentru respect am urmatoarea perspectiva...Eu te respect, deci si tu trebuie sa ma respecti. Atat timp cat atitudinea mea este una de respect si a ta trebuie sa fie aceeasi...atunci cand atitudinea mea devine una neadecvata este de asteptat ca si a ta sa fie una neadecvata.
Ei bine, parerea mea e ca respectul nu se poate impune. (Cel putin nu unul autentic.) In schimb, se poate cistiga.
Prin urmare, in loc sa-mi bat copilu' la cap cu texte de genu' "Sunt parintele tau, trebuie sa ma respecti!", ma gindesc mai degraba sa ma comport de asa maniera incit sa-l fac pe copil sa aiba incredere in mine si sa vrea sa ma asculte. (Sunt optimist, vedeti bine :-).)
Si daca asta inseamna sa-l las pe copil sa aleaga rochita roz in loc de aia verde (cum cred eu c-ar fi o dovada, din parte-mi, de respect fata de opinia pruncului), sa fiu al naibii dac-as avea ceva-mpotriva!
A.M.
ps/ Aaa, si inca ceva. Copilu' a cistigat tot respectul meu in momentul in care m-am uitat pentru prima oara-n ochii lui. E atita inocenta acolo incit nu mi-a lasat nici o alta optiune. Ce-mi mai ramine de facut e sa-mi cistig eu respectul in ochii copilului -- lucrez la asta in fiecare zi...
dianocica spune:
Pentru un om mi se pare vitala dorinta de autoperfectionare. E normal sa vrei sa fi mai bun. E normal sa iti doresti mai mult. De la viata, de la tine. Iar in secumda in care ai sansa sa o iei de la zero, sa faci toate lucrurile pe care stii ca poti sa le faci pentru un copil, pentru copilul TAU, mi se pare normal sa o faci. Sa incerci sa fi mai bun, sa ii oferi tot ce se poate oferi, sa il protejezi, sa il ingrijesti, sa il iubesti, sa ii oferi tot ce ai de oferit si mai mult.
Insa toate aceste lucruri sunt ok atat timp cat vin de la tine, si cat timp nu sunt impuse. In momentul in care incepi sa faci lucruri pentru ca te imping altii de la spate sau pentru ca vrei sa demonstrezi ceva cuiva, altcuiva decat tie insuti, atunci exista toate sansele sa o dai in bara.
Pentru ca atunci cand faci ceva din suflet nu astepti o recompensa. Nu astepti nimic de la acel copil. Nu astepti nici recunostinta, nici un pahar de apa la batranete, cea mai mare bucurie e sa iti vezi copilul fericit.
Dorinta de perfectionare in sine nu e rea, cum inteleg eu din ce spui tu, alra. Nu e deloc rea si e foarte normala si sanatoasa, dupa mine. Si, inca o data, e normal sa vrei ce e mai bun pentru copilul tau. Si sa faci totul pentru asta. Insa cand lucrurile sunt nesincere, cand te minti pe tine insati, cand scopurile sunt gresite, cand vezi totul ca pe o 'investitie', atunci nu e ok.
I'm not trying to be difficult...it just comes naturally.
coltofeanu spune:
quote:
Originally posted by dianocica
Pentru ca atunci cand faci ceva din suflet nu astepti o recompensa. Nu astepti nimic de la acel copil. Nu astepti nici recunostinta, nici un pahar de apa la batranete, cea mai mare bucurie e sa iti vezi copilul fericit.
I'm not trying to be difficult...it just comes naturally.
Subscriu. Niciodata nu m-am gandit la copiii mei ca la un ajutor. Si nicio teorie din lume nu te poate invata cum sa-ti manifesti
dragostea de parinte neconditionata. Asta este sau nu innascuta in fiecare. Se simte cu sufletul si nu se poate descrie in cuvinte.
Am cunostinte care ofera tot ceea ce cred ca este mai bun copiilor lor, dar se plang ca acestia sunt oarecum indiferenti, mai "reci", nu vin sa-si sarute parintii nici din cand in cand. Ma intreaba pe mine de ce ai mei sunt atat de pupuciosi...pur si simplu ma sufoca si pe mine si pe ta-su. Nici eu nu stiu. Poate asa sunt ai mei. Sau poate pentru ca tinem legatura sufleteste. Nu stiu. Dar stiu ca foarte des de luam in brate, ne alintam, le spun ca sunt frumosi, ca ii iubesc etc. si nu astept acelasi lucru de la ei, eu spun doar ceea ce simt. Si primesc muuulti pupici. Fara sa cer.
MissParker spune:
quote:
Originally posted by coltofeanu
Am cunostinte care ofera tot ceea ce cred ca este mai bun copiilor lor, dar se plang ca acestia sunt oarecum indiferenti, mai "reci", nu vin sa-si sarute parintii nici din cand in cand. Ma intreaba pe mine de ce ai mei sunt atat de pupuciosi...pur si simplu ma sufoca si pe mine si pe ta-su. Nici eu nu stiu. Poate asa sunt ai mei. Sau poate pentru ca tinem legatura sufleteste. Nu stiu. Dar stiu ca foarte des de luam in brate, ne alintam, le spun ca sunt frumosi, ca ii iubesc etc. si nu astept acelasi lucru de la ei, eu spun doar ceea ce simt. Si primesc muuulti pupici. Fara sa cer.
Pai e cam ca si in relatiile intre adulti: cu cat unul e mai "nevoias" sufleteste si cerseste mai mult si se agata (vezi tipul femeia-crampon), cu atat celalalt simte nevoia sa fuga si sa nu se lase tras in valtoarea neantului interior al primului...
Oamenii goi sufleteste sunt cei care sufoca (fiind evident convinsi ca ei dau f. mult intr-o relatie!) si care in acelasi timp pretind indirect totul de la ceilalti, apoi se mira de ce ceilalti iau rapid distanta. Pai pentru a se proteja de asemenea aspiratoare toxice.
Si din moment ce multi adulti simt aceasta capcana, copiii o vor simti mai acut si se vor inchide si mai mult in ei insisi pentru a nu fi exploatati emotional de catre parinti.
Cheia se afla tot in introspectie si in constientizarea propriilor probleme si asta e cel mai greu.
Felicia 
37+ mami under construction pentru 
- David
Poze cu noi si vacantele noastre
We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time.
(T.S. Eliot)
rrox3 spune:
Amoga, Simali Multumesc 
Intr-adevar rabdare nu am in doza corespunzatoare, dar lucrez la asta. Daca trece prea mult timp fara confirmari, apar indoielile si iese la iveala increderea deficitara in mine... dar si la asta lucrez. 
Kariguld Iertarea nu e un act de vointa. Sau nu e doar un act de vointa. Cred ca-i chiar nociv sa hotaresti ca ti-ai iertat parintii abuzivi cand inca nu esti pregatit s-o faci, cand inca nu ti-ai vindecat ranile ramase. Vointa locuieste in constient si ce te faci daca subconstientul tau nu e in acord cu constientul? Iertarea cere timp si vine de la sine numai dupa ce esti in acord cu tine insuti (insati). Cand suntem copii ne iertam imediat parintii, ba chiar ne asumam noi vina, pentru ca avem prea multa nevoie de ei, nu ne permitem sa fim furiosi. Dar, fir-ar sa fie, furia asta se stocheaza undeva si la un moment dat izbucneste sub o forma sau alta. Si ne intrebam de unde ne-am trezit cu anxietatea asta sau cum am facut de am ajuns narcisisti sau depresivi?! Ca n-am avea nici un motiv... doar trecusem de mult peste abuzurile din copilarie si chiar ne mergea foarte bine...
Ce vreau sa spun e ca nu-i atat de simplu sa ajungi la o iertare autentica, desi ne-o dorim cu totii.
Amoga Ai exprimat foarte bine si parerea mea despre respect. Si eu cred ca respectul se castiga, nu il putem pretinde nimanui, cu atat mai putin copiilor nostrii. Daca le meritam respectul cu siguranta ne vor respecta.
Si eu cred ca e o dovada de respect sa-i permit copilului meu sa aleaga in ceea ce-l priveste - la nivelul la care e capabil sa o faca (vezi alegerea rochitei). Asta ii va confirma copilului meu ca este important si parerea lui conteaza in familia noastra.
Miss Parker Eu cred ca-ti inteleg foarte bine motivatia mesajelor postate pe forum si pasiunea cu care o faci. Si te felicit pentru ele Si eu sunt convinsa ca o sa fii o mama foarte buna si iti doresc nastere usoara si bebe David sanatos.
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
poze cu noi
Tethys spune:
Iar, ma bag ca "musca-n lapte"... dar, asa, ma mai dumiresc si eu... ca nu-s chiar dusa cu pluta, rea, s.a.m.d. ... ci sunt, doar un om ca toti ceilalti 
... Merci Rrox3 . Vazand raspunsul tau, in ceea ce priveste iertarea... si... gandind si eu la fel (ma refer la iertare in general, nu numai de parinti... aici, cred ca am rezolvat ...), incep sa ma dumiresc... Si eu as vrea sa pot ierta (anumite persoane), dar... inca nu-s pregatita... oricat de mult as vrea lucrul asta, nu tine doar de vointa 
...
"Singura lectie de morala care este potrivita pentru un copil, cea mai importanta lectie pentru fiecare moment al vietii lui, este aceasta: ''Nu rani niciodata pe nimeni.'' " - autor: Denis Breeze .
Clover spune:
Ma intreb daca in privinta respectului nu s-a strecurat si o problema subtila de confuzie lingvistica. Intuiesc ca de cele mai multe ori cei care pretind respect pretind sa fie tratati cu politete, nu neaparat sa fie stimati.In contextul asta, politetea devine o cerinta justificata pentru ca toti copiii trebuie sa invete cum sa interactioneze intr-un mod politicos cu restul. Oricum "stimeaza-ma la comanda" nu tine nicaieri.
If all else fails, look cute.
MissParker spune:
Clover, daca cerinta de respect ar fi o cerinta de politete, mi s-ar parea ceva natural si absolut justificat. Dar ma tem ca e vorba de o alta confuzie lingvistica (si psihologica) a acelor parinti cu probleme, pentru care "respecta-ma" devine "supune-te fara a cracni la tot ce spun eu"...
Felicia 37+ mami under construction pentru - David
Poze cu noi si vacantele noastre
We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time.
(T.S. Eliot)
kariguld spune:
nu stiu de ce am senzatia ca mereu se intelege altceva, decat am vrut sa spun!!!
amoga, respectul de care vb eu este unul bun, impletit cu iubire! nu am precizat nimik de genul :"eu sunt parintele...deci vreau respect.", sau "pertind iubire, ofer militarie!". NU! NU! NU! nu la astfel de lucruri ma refer!
si copilul va invata sa respecte, (in general vb) doar daca ma va vedea pe mine ca respect, pe el, pe altii.
nush de ce, in loc sa-si spuna parerile, unii analizeaza ce au spus altii!!!!!!!!!!!
rrox3, iti repcet parerea ta! dar, eu cred in continuare si vb din experienta, iertarea e un act de vointa!!!! atunci cand te simti pregatit, cand ai ajuns la convingerea ca trebuie sa o faci, dar e un acut de vointa!!! amanarea pe diverse motive, false sau adevarate, inseamna ca nu se va intampla niciodata, sau aproape niciodata! nu vine niciodata de la sine, nu te trezesti dimineata si-ti ceri iertare , nu o faci asa in virtutea inertiei!!! repet, din experienta vorbesc!
ani de zile am trait in neiertare, am avut momente cand credeam ca nu mai am nimik cu "respectiva" persoana, ca totul e OK!!! dar apoi, ca un vulcan adormit iesau la suprafata amintirile....si imi reveneau in minte toate acele lucruri....dar cand m-am decis sa iert si mi-am spus:"vreau sa iert, vreau sa uit trecutul, vreau sa ma eliberez de toate acele amintiri, vreau sa nu-mi mai amintesc niciodata ce a fost atunci...." si am iertat, cu ajutorul divinitatii, m-am simtit libera, am simtit o pace de nedescris....apoi, dupa ani, chiar daca mi-am mai amitit acel trecut, nu mai simteam nimik, nici un sentiment neplacut nu mai punea stapanire pe mine.....
Kari
kariguld spune:
respectul care se castiga, se realizeaza in relatiile cu adultii.
copii ne vor iubi pe noi, pe cei din jur, in orice circumstanta!
dar sa nu ne departam de la subiect!
MissParker, ce face David? vrea sa paraseasca "garsoniera"....sau mai asteapta? iti doresc o nastere usoara, daca se va intampla in orele urmatoare...
Kari