Patrick, un iepuras de Paste cam grabit

Deci, sa va povestesc cum a venit pe lume Patrick al meu, la 32 de saptamani, de Paste....


Vinerea Pastelui. De joi seara chiar am avut avut niste dureri de burtica, tensiuni, burta tare de tot, eu tot imi ziceam ca sunt ligamente care se intind, eram sigura ca mai are bebe un puseu de crestere. Apoi burtica tare am zis ca e de la contractiile Braxton Hicks, se pregateste uterul de nastere. Desi stateam asa putin in dubii, ca parca prea mult durau. In fine, am reusit vineri sa stau la bucatarie cam toata ziulica sa fac de mancare, nu stiu ce mi-a trebuit! Am dormit bine, m-am trezit sambata insa la fel ma simteam, ba chiar parca simteam ca mi se rupe burta, asa ma durea la un moment dat, parca ma lovise cineva.
Am stat mai calma dimineata, in pat, am mai vorbit cu ai mei, dupa care dupa-amiaza m-am pus sa fac friptura de miel si sa fac niste peste, imi era tare pofta. Asteptam cu nerabdare Invierea, mi-am si pus 2 lumanari in geanta, nu mai trecusem pe la biserica de asta vara. Mai tarziu in spital, aveam sa i le dau sotului, sa le ia acasa inapoi caci mi se pareau ca nu fac a bine
Sotu’, Gabi, se apucase tocmai de montat patutul lui Patrick. Era la prima latura, ma striga sa tin doua scandurele, sa il ajut, cand deodata cu scandurelele in mana, simt ceva ud si fierbinte, am stiut din prima, nu avea ce sa fie altceva, s-a rupt apa!
Ma duc fuga la baie era incolor, inodor si curgea ca de la robinet, deci nu mai erau dubii. Ma trec deodata toate gandurile si panicile posibile, nu se poate sa se nasca acuma, e prea micut, nu am nimic pregatit, ce bagaj de spital, nici macar chiloti moartea pasiunii nu apucasem sa imi iau, nu aveam nici macar tampoane in casa, decat din alea ultra subtiri! Sa nu faceti ca mine! Nu mi-am putut insa niciodata imagina ca pot naste la 7 luni, desi sotul meu Gabi e nascut la 7 luni si toata lumea imi zicea ca am burta prea mare si ca nu o sa rezist pana in iunie.
Ne apuca agitatia, incerc sa ma imbrac, nu reusesc, tot ce pun pe mine in minutul doi e ud leoarca. Nu am nici macar o rochie sau o fusta de gravide, daca aici a fost asa de frig, mi-am propus sa imi iau mai incolo. Pana la urma mi-am pus o camasa de noapte si gata, am zis ca si asa merg cu masina. Eram de rasu-plansu! Noroc ca e Canada si , cum zicea si Cenia, aici te duci la spital cu pieptenul si periuta de dinti
Al meu sot il surprind cu coada ochiului avnd o tentativa sa isi aranjeze freza cu aparatul de indreptat parul, ca el nu iese altfel din casa. Ma pufneste deodata un ras, de nu ma puteam opri, mie mi se rupe apa, el isi face parul. Isi da si el seama de ridicolul situatiei si lasa fierul jos. Pana la urma sunam la 911, vrem sa chemam salvarea, ca spitalul meu e destul de departe si e si ceva trafic prin oras. Ala de la 911 intreaba daca cumva am lesinat, daca respir si daca sangerez, si cum Gabi zice ca nu, numai apa mi s-a rupt, ala ii raspunde OK, atunci mergeti singurei, nu e nevoie de salvare, pana naste mai este.
In fine zic OK, hai sa mergem. Imi iau vreo 2-3 prosoape, asta e tot bagajul meu de spital, plus camasa de noapte de pe mine care e deja leoarca, arat chiar sexy in camasa de noapte, balon, si pantofi, plus cu apa siroind pe picioare, eu cred ca am avut 3 kile de lichid, de fapt doctorul mereu mi-a zis ca am mult.
In fine ma pun in masina, avui inspiratia sa pun un prosop pe scaun, nu de alta, dar e bine sa te protejezi si de bacterii. Drumul cu peripetii, tocmai atunci se reparau autorute si ne punea sa inconjuram de ma lua ameteala de acuma! Am facut vreo jumate de ora. Faza comica, la un semafor, era rosu, masina politiei langa noi, soseste al meu in tromba, se pune langa ei, da geamul in jos si cica Sotia mea naste, pot sa trec pe rosu, se uita politistii, ma vad cu poalele in cap, si ma mai tineam si cu doua maini de manerul ala de sus (deja incepusera si contractiile! ) si zic OK, go ahead, asa ca am trecut si pe rosu, dupa aceea nu am mai cerut permisiunea, numai pe rosu am trecut, ca am crezut ca mai tare mor acolo, ca ma si vedeam facand accident. Plus ca nu mai stiam pe unde sa o luam de emotii, scoate harta, uite-te, eu ce sa ma uit ca ma chinuiau niste dureri ascutite ca nu mai puteam, jos in bazin, niste presiuni cu durere de spate, ca imi venea sa urlu!
In fine, ajungem la spital, la centrul de nasteri, o tanti foarte calma ne zice sa luam un loc, parca eram la coafor. Eu , unde tanti sa iau loc ca va fac scaunele de comanda. In fine, ma duce intr-o camaruta, ma pune sa ma dezbrac si ma pune repede la un monitor, sa vada inima lui bebe, si atunci m-am linistit in sfarsit cand i-am auzit inimioara batand. Tot aveam obsesia asta, sa nu cumva sa ramana bebe fara lichid si sa se sufoce!
Astept doctorita de garda, intre timp, infirmiera ma anunta ca o sa sune si la doctorul meu. Cand aude ca am 32 de saptamani imi baga rapid o perfuzie cu magneziu, asta opreste contractiile. Mai vine o tipa in camera cealalta, are 39 de saptamani si 3 zile, pe ea o lasa in pace, nu ii da nici o perfuzie. Parca ma mai lasa durerile, e tare bine! Deodata ma trasneste! Am uitat mielul la cuptor! Vad deja blocul in flacari, am mai vazut incendii in Canada si in cateva ore totul e scrum, pana ajung pompierii!
Ma ia iar cu calduri, raceli, voma, ameteli, nu mai stiu pe ce lume sunt, sotul meu cand aude o si taie pe usa inapoi acasa. Nici nu stim numarul vreunui vecin!
Petrec niste momente de cosmar, numai cat ma rog la Dumnezeu sa fie totul bine, nici nu mai stiu rugaciunile cum trebuie, incurc cuvintele! Intre timp vine doctorita, imi face control, bucuroasa nevoie mare ca mi-e colul inca inchis (cum, nu inteleg) . Zice ca totusi contractiile nu au reusit sa il deschida si am ajuns repede deci e OK. Dar bebe nu mai are nici o protectie, dopul s-a dus, trebuie sa ma treaca pe antibiotice urgent. Plus o injectie de maturare a plamanilor lui bebe, ca e prea mic la 32 de saptamani, nu are inca plamanii formati. Am luat in jumate de ora de-a medicamente cat pentru toata sarcina, m-am ferit mereu toata sarcina de ele, acuma nu mai scap.
Tot insist eu ca dupa ultimele eco ar avea 34 de saptamani marti, insa ea nu ma ia in seama, nu conteaza ultimele eco, conteaza prima. Si dupa prima am 32 de spatamani si o zi. Vestea buna zice doctorita mai apoi este ca nu va mai putem lasa sa plecati deci o sa stati cu noi pana la nastere. Eu zic, adica cat, la care ea, adica 1-2 luni. Eu zic OK, no problem, imi gasesc eu ocupatie, bebe sa fie bine. Hehe, nu prea stiam la ce ma inhamam. Mi-a zis ca macar sa rezist pana a doua zi la ora 5 caci sunt 2 injectii pentru maturarea plamanilor la bebei, si trebuie date la interval de 24 de ore.
In fine, ma duce intr-o rezerva, deja vreo 3 infirmiere misunau pe langa mine, totul sa fie OK, sa ma simt cat mai bine. Contractii mai aveam la o ora. Nici nu mai stiam cum sa le vin de hac, incercam sa imi aduc aminte de cursurile prenatale, mereu am ocolit partea cu nasterea, niciodata nu am citit pana la capat, tot imi ziceam, lasa ca mai am timp, nu vreau sa ma sperii. Iata ca acuma tare imi lipseau informatiile alea. Ma chinuiam sa imi aduc aminte ce povesteau si fetele de la Odisee, Miss Parker, Simonix , Cleo de la cursuri, insa tot nu reuseam sa imi aduc aminte.
A, am uitat sa va zic, inainte de consult, am sunat la Gabi pe mobil, am zis ca a ajuns de acuma, si mi-a confirmat ca aragazul era inchis. Eu nu imi aduc aminte sa-l fi inchis nici in ziua de azi, cand gandesc la rece si nici el. Deci eu zic ca ori eram teleghidata, ori a venit ingerul pazitor si ne-a facut o vizita.
In fine, ma linistesc, stau cuminte in patut, infirmierele pleaca, vine si Gabi inapoi. Are si el un pat-fotoliu in camera si ne punem pe asteptat. Sunt bucuroasa ca nu mai curge lichidul. Nu pot dormi deloc, am contractii la o ora, nu ma pot intoarce, cum ma intorc 5 secunde se apuca aparatul care il monitorizeaza pe bebe sa tiuie, ca iti vine sa te arunci pe geam. Trebuie sa chem infirmiera sa il opreasca, sa puna gel pe senzorul resectiv si sa il gaseasca din nou pe bebe. La fel cand se misca si bebe prin burtica, aparatul o ia iar razna. Ne jucam asa toata noaptea. Plus, un adevarat chin cu mersul la baie, nu am voie deloc sa ies din pat, asa ca trebuie sa ma ajute sotul cu o olita. Plus ca dupa aceea trebuie sa anunt iar infirmiera care vine si masoara cat am facut, apoi ma intreaba ce am baut exact si in ce cantitati. Deci cand ma ridic putin pentru olita, iar o ia razna monitorul, daca mai da norocul si atunci fix mai am si o contractie, sunt cea mai fericita.
In fine, asta a fost OK totusi prima noapte, inca eram fresh si strong. Insa a doua zi duminica si a treia zi luni, plus noptile aferente am crezut ca ma duc la nebuni! Nu mai rezistam efectiv. Nu am dormit deloc 3 zile, cum atipeam putin venea contractia de rigoare. Intre timp eram monitorizata in fiecare ora, asistenta venea imi lua tensiunea, febra, se uita la monitorul lui bebe si tot scria in niste registre. Apare si doctorul meu in peisaj de vreo 2 ori, imi zice ca e bine daca l-as mai tine pe bebe, insa daca e sa nasc, o sa vina sa ma asiste, sa nu ma sperii, totusi e bine ca am facut injectiile de maturare a plamanilor, bebe va putea sa respire. Am inceput sa bocesc, sa il intreb de ce s-a intamplat asa, parca el de unde sa stie ca mai mult de 2 minute nu ma tinea in cabinet! Mi-a zis sa stau calma ca nu e vina mea, i-am zis ca nu am facut mai mult efort decat alte dati! Am stat vineri la bucatarie, dar asa stau mereu, o zi pe saptamana imi fac mancarurile pentru saptamana urmatoare. La servici nu am avut vreun stress deosebit, cumparaturile chiar le terminasem cu vreo saptamana inainte, deci nu am facut eforturi mari. Spre deosebire de prietena mea care trebuia sa nasca acuma o spatamana si bebe nu a avut nici un gand de iesire si care acuma cateva zile avusese inundatie in casa si cara nevoie mare ligheane cu apa pe scari, deci va dati seama. Si abia ieri i-au indus nasterea ca de altfel bebe statea cred acolo vreo 50 de spatamani. In fine... inapoi la povestire...
Apare si o armata de doctori neonatologi, se pun cu totii in jurul meu sa imi explice riscurile unui bebe nascut la 32 de spatamani, incep cu paralizie cerebrala si alte celea, ma ia si mai tare panica. Insa mai apoi imi zic ca riscuri sunt si la bebe de 40 de spatamani, ca totusi sunt atatea cazuri de copii nascuti prematur care o duc super-bine. Eu le zic, da, sotu’ , e nascut la 28 de spatamani, si acuma 30 de ani! Bine nu pot zice ca e 100 la 100 normal, dar pentru mine functioneaza! Dar normal inteleg foarte bine ca sunt riscuri. Oricum, ma asigura cu totii ca au o unitate de prematuri super pusa la punct, sa nu ma sperii ca bebele va intra pe maini bune, in caz de nastere prematura.
Luni in plus Gabi a plecat si la servici, m-a lasat singura, un adevarat chin sa imi pregatesc singura olita, am mai si varsat-o prin pat, m-a apucat plansul si disperararea cu totul. Dumninica l-am trimis sa imi ia reviste de scandal despre vedete, le urasc cu patima, insa am zis ca altceva nu am rabdare sa citesc, un joc electronic de sudoku, si asta ma mai tine in priza, plus i-podul si totusi si cartea pe care o citeam poate ma pot concentra. M-au ajutat putin intr-adevar, mai ales jocul de sudoku, avea ecran luminat, si deci jucam noaptea cat dormea Gabi.
Luni am mers si la eco, intr-o incapere de ziceai ca e de la inceputul secolului, fara geam, cu o prelata doar, deja se facuse frig la noi, erau vreo 3 grade, am inghetat pur si simplu. Doctorita insa se misca cu incetinitorul si mai avea si chef de glume, plus ca nu stia cum sa interpreteze rezultatele, mai chema si pe colegele ei, Ei si eu credeam ca inghet acolo, intinsa. Deodata a inceput iar sa curga apa, ma apucase si pipi, si eu eram la celalat capat al spitalului! Ii zic, tanti hai ca nu mai pot, du-ma inapoi. Mi-a dat rezultatul, a zis ca intr-adevar nu mai am lichid asa mult, insa bebe are totusi loc sa se miste si sa respire, poate daca stau cuminte la repaus total o sa se refaca si lichidul. Unde, sa se refaca ca iar incepuse sa siroiasca! In rest a zis ca bebe e bine, se misca perfect, inimioara e OK, toate organele OK. Macar atat.
In sfarsit ma lasa pe sala si cheama pe cineva sa ma duca. Astept cam jumate de ora, alta jumate de ora de cosmar, ma apuc iar de plans. Dar nu e nimic de facut, aici fiecare are treaba lui. Doctorita si-a facut eco, eu trebuie sa astept pe omuletul care impinge paturi sa vina sa ma ia inapoi. Vine un tinerel, ii zic ca fac pe mine si ca am si lichid care curge, iesise si doctorita si ii confirma si zice ca sa ia viteza cat mai mare. Ma pune tipul sa ma tin bine de barele patului, a tras o cursa ca la raliuri, mai facea si viraje, credeam ca zbor din pat!
In sfarsit ajung la mine in patut, fac si pipi, ma mai linistesc. Monitorul iar o ia razna, eu imi bag de acuma capul sub perna si ma mai ia un bocet, nu-l mai suport! Ma rog la Dumnezeu sa ma ajute, oi sta eu tintuita asa si 3 luni pentru bebe, numai macar sa nu mai am contractii si sa pot sa inchid si eu ochii o secunda, ca imi dau seama ca toata starea de disperare si de epuizare e de la lipsa de somn.
Luni seara si liniste, in sfarsit vine si Gabi de la servici, de pe acasa, nu indrazneste sa isi desfaca patul, simte el ceva.
Intre timp contractiile vin la jumate de ora. Cu tot magneziu pompat de 3 zile incontinuu! Pana la urma imi dau seama ca totusi bebele meu e un Tauras incapatanat care vrea sa vina pe lume neaparat acuma, de Pasti! De ce nu au avut efect perfuziile! Am incercat doar. Pe de o parte, intr-o mica camaruta a sufletului ma simt usurata, ca am sa scap de chin, insa mai apoi ma iau remuscarile, ce mama denaturata, sa ma bucur ca vine copilul asa mic, cu riscuri, decat sa sufar eu.
In plus, nu mai pot respira. E cumplit, raman fara aer, am impresia ca mor efectiv. E in jur de ora 1. Chem asistenta care imi zice ca OK, chemam doctorul, daca nu poti respira asta e grav, e un efect secundar al magneziului. Doctorul rezident, un tinerel simpatic, vine intr-un sfarsit, ma consulta si zice ca intr-adevar respiratia mea nu prea arata bine, el e de parere sa opreasca magneziul, dar o sa sune si la un specialist, sa fie sigur. Intre timp imi pune un tub de oxigen, in sfarsit pot sa respir! Ca sa ai contractii si sa nici sa nu poti respira e de groaza. Doctorasul apare iar dupa un timp, el plus inca o rezidenta draguta si subtirica. Da, magneziul trebuie scos, dar sa stiu ca exista riscul ca sa inceapa contractiile. Doctorita subtirica imi face si control, declara dilatatia doi si e de parere ca in noaptea aia nasc. Apoi zice ca imi face totusi un calmant, sa nu mai simt nimic, poate adorm si eu vreo jumate de ora Ceasul e vreo 3 noaptea, o bucata de la oprirea magneziului pana si-a facut efectul calmantul am crezut iar ca mor, contractiile se intetisera, erau la vreo 2-3 minute. De acuma imi parea rau, parca voiam sa nu fi zis nimic de respiratie. .
La scurt timp insa calmantul isi face efectul, reusesc si eu sa atipesc putin, va dati seama in ce stare de epuizare eram, stiam ca nasc insa eu am adormit instantaneu, cum m-au lasat durerile. Insa pentru scurta durata! Dupa vreo jumate de ora incep iar, din ce in ce mai dese si ascutite. Vine iar doctorita, iar ma consulta, dilatatia e mai mare, nu mai retin cat. Asa ca ma linisteste ca va chema anestezista pentru epidurala. Cica poate epidurala opreste si contractiile, cateodata mai are si efectul asta. Toti trageam de speranta ca totusi sa nu se intample nasterea, nu am mai vazut o gasca de omuleti mai concentrati sa tina bebele acolo, sa faca tot pentru asta. Dar iata ca un bebe mic de 2 kilograme face deja ce vrea el, no matter what. Pe de alta parte. e dreptul lui la o adica, e viata lui, are dreptul sa isi aleaga momentul venirii pe lume.
Vine anestezista, imi face epidurala, nu pot sta linistita, contractia vine exact cand imi baga acul. Gabi ma tine de vorba si ma incurajeaza. Hehe, tare e bine, incepe sa isi faca efectul si epidurala, prima data cand pot sta calma cat de cat. Problema e ca tot simt presiune in bazin. Nu dureaza cred nici jumate de ora si sun imediat la asistenta, tanti vreau sa imping! Iese copilul aici in pat! Iar ma invadeaza armata de asistente si doctori. Iar control, dilatatie 9.5. Nu mai e dubiu, nasc.
Ma iau imediat si ma duc in sala de operatii, acolo ma asteapta si doctorul meu. Merg impreuna cu doctorita mea subtirica si o asistenta, mai apoi apare si doctorasul tanar, care mi-a oprit magneziul. De obicei se naste in camera in care te afli, insa la mine e situatie speciala, bebe e prematur, deja asteapta neonatologii specializati in prematuri pe sala, si am si 3 doctori in jurul meu. Ma simt pe maini bune.
E ora 6, hai la impins. Trebuie sa inspiri puternic pe nas odata apoi sa iti tii respiratia si sa numeri pana la 10, timp in care impingi cu toata forta in bazin. Hehe, usor de zis, insa eu nu dormisem de vreo 70 de ore, mai aveam si tub de oxigen, nu puteam inspira normal deloc, aveam cam jumate de inspiratie si apoi simteam ca se blocheaza ceva in piept. Tot ma chinuiam insa nu reuseam sa imi tin respiratia pana la 10 si bebe tot aluneca inapoi, cum zicea si Simonix. Simteam presiunea, cand aveam contractia insa nu reuseam deloc sa ma concentrez sa inspir ca lumea. Sotul si el acolo langa mine, unu-doi-trei-patru... doctorita si asistenta : un-deux-trois-quatre... La un moment dat ma opresc si ii zic lui Gabi, mai puneti-va de acord in ce limba numarati ca ma derutati, Gabi ia numara tu mai bine in franceza! Hihihi, asa ca il aud pe Gabi urmatoarea data : un –deux, six, huit, nu mai stia sa numere , ma pufnea rasul. Doctorul meu bucuros, uite, rade, deci nu e chiar grav! Oricum mare nororc am avut cu Gabi langa mine, dupa fiecare sfortare, Bravo fata lui tata, asa, foarte bine, hai mai ai putin! E vital cred sa ai pe cineva de incredere langa tine sa te incurajeze.
Iaca asa m-am chinuit vreo jumate de ora cu respiratia si impinsul pana doctorul si-a pierdut rabdarea. Incepeau orele la cabinet cred. Asa ca hotaraste sa aduca forcepsul, eu numai la cuvantul asta fac alergie, strig ca nu, ma linisteste ca e un forceps foarte performant, ca e special conceput penrtu bebei mici prematuri, ca nu pateste bebe nimic. Imi zice ca il folosesc mai mult pentru ca bebe sta cu capul in sus, si normal trebuie sa vina cu capul in jos, deci e chiar necesar. In plus hotarasc sa ma si taie in sus si in jos sa ii faca loc lui bebe cat mai mult, sa il intoarca inainte de a iesi. Zic OK, sa ma taie si pe diagonala, numai sa il scoata cu bine.
Si apoi am mai impins de vreo 2-3 ori si gata, l-au scos, cand i-am auzit glasuciorul am inceput sa tremur de bucurie, fericire, teama, toate amestecate! Era ora 7 dimineata (o ora a durat impinsul), 29 aprilie, marti. Of Doamne, mi-am zis, daca are putere si plange inseamna ca poate respira singurel si ca e bine cat de cat. Pandeam orice indiciu , il luasera neonatologii, erau vreo 2 nu stiu cand aparusera pe acolo, si il stergeau, eu tot intrebam daca e bine, daca e sanatos, parca de unde sa stie ei atunci pe loc, insa m-am ridicat si am vazut ca totusi are infatisare omeneasca si pare ca are toate manutele si degetelele la locul lor. Apoi mi l-au pus pe piept, tot infasat si cu o caciulita simpatica pe cap, si m-am topit de fericire! Ma uitam la fatalia aia mica si perfecta si imi ziceam ca nu exista pe lume ceva mai frumos! Apoi mi l-au luat repede, mi-au explicat ca trebuie dus la sectia de prematuri, inca nu poate respira cum trebuie.
Am stat cuminte deci si am asteptat pe cei trei doctori sa ma coase de zor, mi-au explicat ca e cam mare taietura, inca nu m-am uitat la ea si nici nu o sa ma uit! Dar nu am avut dureri si nici nu am, decat asa ca o jena acolo, chiar de a doua zi eu stateam in fund si mergeam de colo colo, ca se mirau asistentele.
Apoi, ce sa mai zic, au urmat doua zile in care am stat in spital, miercuri si joi gata mi-au dat drumul acasa. Intre timp m-au mutat in alt pavilion, eram la distanta apreciabila de bebe, asa ca la fiecare doua ore ma incarca sotul pe scaunul cu rotile, cu perfuziile si sonda dupa mine si mergeam la bebe. M-am pus sa ma mulg, insa din pacate curgea la inceput tare putin, insa toata lumea ma incuraja, zicea ca nu e nimic, eu sa continui mulsul, asta e important! Sa nu se blocheze canalele. Asa ca desi petreceam jumate de ora cu pompa la san si scoteam 2 millitri de colostru, nu m-am dat batuta. Acuma am ceva mai mult sunt tare fericita, ca stiu ca asta e alimentul principal pentru Patrick, sa creasca mare si sa se faca bine.
Pompa mea de san tocmai o comandasem, era pe drum! Cand am ajuns joi acasa masina de posta era chiar in fata scarii, am avut mare noroc. Daca nu trebuia sa inchirez de la spital si costa 90 de dolari pe 10 zile. Nu stiu, ca un facut zilele astea mi-au ajuns toate comenzile : caruciorul, pompa, sterilizartorul. Acuma am totul pregatit, normal numai hainutele trebuie spalate si calcate. Acasa mi-l vor da in iunie, asa mi-au zis, normal ii tin pana la data probabila a nasterii, pana il vad ca e autonom cat de cat, adica respira corect, mananca din biberon sau de la san corect, ia in greutate normal etc. E lung drumul dar nu ne descurajam, am sa merg la spital in fiecare zi, o sa imi iau de citit, de facut ceva, si o sa stau acolo in fiecare zi cu el pana vine acasa.

Bebele meu curajos si luptator (si incapatanat ca orice Tauras!) e bine. Analizele i-au iesit OK, nu are nici o infectie, antibioticele ei i le dadeau preventiv i le-au oprit.
Are manusi la manute ca din prima zi a incercat sa isi scoata tubuletele, nu-l condamn ca si eu am deja oroare de perfuzii si tuburi prin nas!
Deja in prima seara a inceput sa respire singur, nu a mai avut nevoie de tub de oxigen, Insa are nevoie de o cantitate mai mare de oxigen, deci o masca mica cat fetisoara lui sta mereu langa el si ii da aer, dar nu are nevoie de ea pe fata. De scazut a scazut doar 60 de grame in 2 zile si acuma ieri a luat primele lui 50 de grame, sa speram ca incet incet o sa prinda puteri. E un bebe perfect, are niste manute si picioruse lungi tare, seamana cu tatal sau, dar e slabut inca si firav, normal abia in ultimele doua luni bebeii pun carne si grasime pe ei. Pe de o parte imi zic ca mai bine ca am avut diabet de sarcina, asa bebe a fost mai mare, ziceau toti ca daca se nastea la termen ar fi fost un mic gigant, daca deja are 2 kilograme la 7 luni cum ar veni. Are insa colegi de celula pe acolo care au saracutii 800 de grame si tot traiesc si lupta! Deci eu ma consider norocoasa.
Apoi ieri i-au scos si intravenosul, mi se rupea inima cand il vedeam cu firele bagate in manuta lui mica, mai apoi i-au bagat in cap caci manuta se inrosise toata, si pentru asta l-au ras in cap pe jumate. Ieri cand l-am vazut era slutit de tot saracul, dar asta a fost situatia, ne ingrjim de aspectul estetic mai apoi, peste vreo luna, doua. Prin perfuzia aia ii administrau un cocktail de substane, glucide, lipide, proteine, de ce avea el nevoie. Insa acuma incepe sa isi ia din alimentatie, daca vad ca asimilieaza corect. Mai are deci un tubusor in gurita, prin ala il hranesc si bineinteles senzori pe tot corpul care ii masoara inima, pulsul, respiratia, etc, insa astea nu sunt grave, ca sunt doar lipite de piele.
Am mare speranta in Dumnezeu ca va fi totul bine, deja nu mai plang cand plec de la el, trebuie sa fiu tare si sa gandesc pozitiv. Merg la el in fiecare zi, mi-l pun pe piele si stam asa si ne iubim mult, doctorita a zis ca e foarte important contactul cu pielea mamei. Apoi il pun inapoi in incubatorul lui si pe o fereastra mica imi pun mana pe pieptisorul lui care deocamdata se chinuie sa respire normal. Si asta am inteles ca ajuta. Stau asa uitata ore intregi si incerc sa ii dau din puterea mea! Deja intr-o zi cauta sanul cu gurita, se tot dadea in jos, e bine ca are instinct de supt . Dar inca nu ar sti sa inghita. Din cand in cand deschide niste ochisori migdalati si ma priveste, curios probabil sa vada cum arat! Asistentele imi zic ca e tare cuminte, nu prea plange si nu cauzeaza probleme. Intr-adevar cat stau acolo aparatul lui o ia razna de foarte putine ori, spre deosebire de ceilalti de pe langa el unde vad ca la 5 minute se apuca cate o alarma de sunat.

Si, ca sa parafrazez cateva cuvinte scrise de sora mea si care exprima atat de bine ce simt....
...Acuma, ma uit la o poza cu el si plang. Pare ca are atata VIATA inmagazinata in acel 1 kg si 900 de grame! Are atata curiozitate! Verva si hotarare. Cand avea tuburi pe el, tinea cu manuta de ele. Nici nu poate suge la biberon, dar vrea sa simta el cu manuta lui tuburile. Ieri i-am dat un deget si mi l-a strans tare, cand am vrut sa il iau, ma strangea si mai puternic! Eu sunt sprijinul lui! Ii explic ca stiu cat e de greu, dar ca trebuie sa lupte ca viata e atat de frumoasa si ca atatea lucruri minunate il asteapta! Spre mirarea asistentelor care nu inteleg ce bagui acolo pe limba mea, vorbesc mereu cu el si ii povestesc despre familia lui si despre cata iubire si cate ganduri bune il inconjoara deja!
Molecula cu molecula, e parte din mine si din dragostea mea. L-am conceput din dragoste si l-am facut sa creasca, luna de luna, dintr-un punctisor pulsativ pe ecograf intr-o fiinta umana completa, cu 10 degete la maini si 10 la picioare!
E ca si cum o usa s-a deschis pentru noi toti si asa cum lumea era transformata dupa Invierea lui Iisus, asa si lumea e putin transformata dupa nasterea unui copil! Un pic mai plina de speranta, si de lumina!
Si asa dam faclia mai departe. Si asa ma simt si mai albita. Zambetele mele au acum riduri la ochi! Dar zambesc, pentru ca sunt fericita. Fericita ca acum avem un barbat in familie care va aduce speranta, si sprijin mai tarziu. Viata merge inainte! Iar sangele nostru merge mai departe.
Ma rog sa traiesc de ajuns ca sa vad ziua in care va avea si el un copil. Ca sa il vad si pe el la fel de fericit cum sunt eu astazi. Sa ii vad si lui dragostea si legatura solida si plina de iubire pe care o simt acuma intre mine si el.
Si aceasta e povestea lui Patrick, iubirea mamei!


Doloress si minunea mea Patrick

Lorelai spune:

Doloress, sa-ti traiasca mititelul. Sa stii ca astia mici, mici nascuti prematuri sint speciali. Daca scrii la forumul "degetarelor" o sa vezi de ce.

Ce descrii tu mai sus mi s-a intimplat mie cu 3 ani si ceva in urma. Nu pot sa cred cite asemanari. Singura diferenta e ca eu am ajuns la spital cu contractii nu cu apa rupta. Imi amintesc si acum cum ma rugam de fete sa mai ste acolo inca 24 de ore ca sa pot face si al doilea shot de steroizi. Imi amintesc monitoarele care o luau razna si agitatia din spital. Si eu am stat 3 zile acolo inconjurata de monitoate, asistente si doctori care imi explicau riscurile pt bebe si ce se poate intimpla daca se nasc premature. Fetele s-au nascut la 31 sapt, la 1.6 kg fiecare si au respirat singure de la inceput. Au inceput sa pape cu bibe cam la 2 sapt dupa nastere, cite 10g la inceput. Cam la 5 sapt au scapat de tubulete.

Daca totul merge bine il poti avea acasa mai devreme. In Ontario regula spune ca bebe poate merge acasa cind: nu are episoade de apnee o sapt, papa singur din bibe de o sapt, are cel putin 2.5kg si 35 de sapt.

Felicitari inca o data si ai grija de tine sa faci lapte pt bebe. Ce nu papa, congeleaza, o sa fie bun mai tirziu.

Lorelai

Denisam spune:

Doloress- sa va traiasca minunea, multa putere sa ai si credeintza,sanatate si sa il iei cat mai repede acasa pe bebe Patrik- mi-au datlacrimile dar ai povestit f.frumos si va fi bine.Doamne Ajuta!

Denisa 'de Emma Andreea (17 Ian.2006)si Mark Alex(5 Iulie 2007)

Donia spune:

O poveste foarte frumoasa, sa creasca mare iepurasul si sa vina acasa cat mai repede!

---

Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.

try spune:

Multi ani feritici si sanatosi. Deja puiutul tau si-a ales drumul lui unic in viatza. Bine-ai venit pe lume, Patrick, iar tu mami bucura-te: greul a trecut, de-acum poti sa visezi si sa faci scenarii pt viatza voastra in 3 de acasa.
Auzi la el, 50g luate dupa 2 zile, pai nu e bine, ci fff bine. Ai un luptator la usa.

"Tot ceea ce nu te doboara, te face mai puternic"
Alex (3 ani) si Adrian (1.5 ani) ..... poze I, www.flickr.com/photos/8947508@N02/" target="_blank"> II si III

oanagabriela spune:

Ca si Lorelai, citind povestea ta, mi-au dat lacrimile, ma vedeam pe mine acum 8 ani (am nascut pe 13 mai). Doamne, prin cite am trecut noi, mamicile de prematuri. Antonia s-a nascut la 28 de saptamini si 1 kg. Eu am asteptat doar 24 ore si mi-au facut cezariana de urgenta (la ora 1 noaptea), dar in rest am avut aceleasi experiente: aparatele care piuiau continu, contractiile dureroase, apa care curgea ca din robinet, perfuziile si tot restul. Nu am avut nimic pregatit (de, eram doar in 6 luni) si nu citisem absolut nimic despre nastere.

Antonia a stat peste 2 luni in incubator si am pornit "aventura" de la 800 gr . Acum este o domnisoara mare si frumoasa , perfect normala si nu a avut nici o problema din cauza prematuritatii. La fel glumeam si eu, ca a vrut sa fie Tauras si nu Leu, si ca nu a mai avut rabdare sa stea in burtica, mai ales cind stia ca parintii o asteptau de 10 ani .

Daca ai intrebari, nu ezita, imi va face placere sa-ti impartasesc din experienta mea.
Cel mai important este sa ai incredere ca va fii bine ! Si acum ma minunez cum am reusit sa nu am nici o indoiala ca totul se va termina cu bine, chiar si in momentele cele mai grele!

Inca odata felicitari pentru bebelusul cel grabit !

Doloress spune:

Va multumesc fetelor, am sa raspund si la sezatoare!

Doloress si minunea mea Patrick

Podeanu spune:

Ce frumos ai povestit Doloress. M-au napadit lacrimile. Cu siguranta e un luptator si de abia astept sa il iei acasa si sa facem si cunostiinta.

Multa putere si rabdare.

Dana

Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face...

gabi_fer spune:

Sa va traiasca micul tauras!
Multa sanatate!
P.S Chiar nu pare atat de micut in poze.

MissParker spune:

M-am topit de tot! Manca-l-ar mama pe scumpul de Patrick

Sa-i dea Dumnezeu putere si sa creasca mare si sanatos, sa poata bea laptic de la san cat de curand si sa vina acasa cu mamica lui cea iubitoare!

de la colega ta de odisee

Felicia 33+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

violetan spune:

Doamne, doloress, esti o curajoasa si bebicul un luptator! Sa dea Dumnezeu sa fiti cu totii sanatosi si sa va bucurati unii de altii! Multa sanatate si "ingrasare" rapida lui bebika patrick si multa putere voua!

Violeta, mami de Laurentiu Cristian 15.08.2007
http://community.webshots.com/user/violettan71