Cum cladim increderea in sine a copiilor nostri?
Raspunsuri - Pagina 2
dianocica spune:
hai sa revin cu teoria mea pt care mi-am luat cateva kile de rosii in freza pe forumul asta. :) da' mereu e loc de mai bine :)))
simali eu cred ca e vorba de o confuzie. intre increderea in sine si adaptare. si o sa iti dau un exemplu. eu una, daca stiu ca sunt inteleasa, ca am sprijin (in cazul meu mama), atunci ma deschid si ma plang (atunci cand e cazul, evident). dar daca stiu ca vorbesc cu peretii, ca pers cu pricina oricum nu m-ar intelege niciodata (adica tata) atuinci mai bine injur in gand si nu mai zic nimic. pt ca stiu ca as zice degeaba.
la fel vad si copiii. cu o putere de adaptare f mare. daca stie ca, orice problema are, ti-o poate impartasi, atunci vine si ti-o spune. daca de fiecare data cand ti se plange (adica plange, ca pana in 1 an-doi oricum nu poate comunica altfel) se loveste de un hai gata! hai ca nu-i asa rau! lasa ca-ti trece sau, mai rau, de nici o reactie (il lasi in pat sa planga cat o vrea ca tu oricum nu-i dai apa la moara) atunci nu iti va mai spune nimic. asta inseamna ca au mai multa incredere? eu una nu cred.
si revenind la exemplul meu. stiu ca oricand si in orice problema ma pot duce la mama sa gasesc alinare. stiu ca ma va intelege si ma va sustine. orice ar fi. stii cand am facut-o ultima oara? nici eu nu mai astiu. acum cel putin 10-15 ani (adica pe la pubertate). a fost suficient sa stiu ca e acolo. si ca ma pot intoarce la ea.
deci eu cred ca e vorba de o confuzie. nu trebuie incurcata resemnarea cu increderea.
daca tot am inceput sa ma bag in seama.. :))) ti-as mai spune ceva. cred ca lipsa de incredere pe care o ai in tine te face sa nu iti asculti instinctele. care, zic eu, sunt bune. si mai cred ca ceea ce ai citit nu a fost ceva care sa te aproprie de instinctele tale ci dimpotriva. poate ar trebui sa schimbi genul de carti pe care le citesti (referitoare la sub de fata, evident)
diana si david 03.12.06
Tonnia spune:
Eu cred ca pentru a-l ajuta sa capete incredere in el se cere foarte multa empatie din partea parintilor. Cheia nu cred ca sta in incurajarea permanenta, ci in obiectivitate, adica sa-ti cunosti copilul, sa-l ajuti sa se cunoasca si sa se accepte. Lipsa de incredere cred ca provine de fapt din teama de a nu face fata, teama de situatii jenante, penibile, de a nu se ridica la inaltimea incurajarilor primite, de felul: tu sigur poti! esti cel mai bun! etc.
Si daca asa ar sta lucrurile, cred ca bine ar fi sa-si recunoasca aceasta teama si sa invete cu ajutorul parintilor sa si-o depaseasca. Step by step.
Mai cred ca lipsa de incredere la varsta copilariei (daca nu e justificata, bineinteles)merge mana in mana cu o inteligenta superioara. De multe ori cu cat sunt mai avansati cu atat isi gestioneaza mai prost emotiile, si acolo as lucra eu,la inteligenta emotionala.
alra spune:
buna la toata lumea,
eu ,intr-un mod interesant, sunt de acord cu fiecare din ultimele postari. si am sa dau exemple
- cred cu sfintenie ca responsabilizarea cu masura ajuta ma marirea increderii in sine: cand aveam 9 ani ma trimiteau ai mei sa o iau pe sora-mea de la gradi sambata caci avea program scurt si maica-mea nu putea ajunge. pai era cea mai tare din parcare, credeam ca sunt in stare sa fac orice, ca, deh, eram aia mare si cu responsabilitati
- cred ca suportul si caldura din partea parintilor are o mare influenta si asta inca de la varste foarte fragede si aici vin cu exemplul fi-mii care nu e repezita decat in situatii critice si de siguranta, e bagata des in seama, ne jucam cu ea versus un baietel de aceeasi varsta (2 ani) care e "educat" de mic de tot, repezit aproape constant, scuturat, atins la fund pentru greseli pe care el nu le vede ca greseli sau consecinte ale neglijentei parintilor (ex a varsat un pahar de vin de pe marginea mesei - pai cine l-a lasat acolo?!). In concluzie una e calma, ii place sa exploreze, cauta lucruri si jucarii noi, celalalt e tot timpul speriat, plange aiurea si din orice, ii e teama de lucruri noi, medii noi.
- nu sunt insa de acord cu suportul parintelui in orice situatie caci asta poate crea o dependenta si o perceptie artificiala asupra lumii. adica sunt pentru obiectivitate. aici vin cu exemplul unei persoane pe care o cunosc bine si care tot timpul a sustinut ca e bine sa iti expui sentimentele si sa discuti despre ele, ca e normal sa suferi, ca nu trebuie sa te filtrezi. acum are aproape 50 de ani si din nefericire este acasa in depresie suparata ca lumea inconjuratoare nu corespunde standardelor ei.
obiectivitate si masura deci, cel mai greu de de atins 
Vacanta cu Laura in Romania
ralucutza77 spune:
Nici eu nu cred ca i-ar ajuta pe copii sa ne indepartam de ei. Drept contraexemplu sunt copiii care au parintii plecati la munca in Italia, spania...si care nu par deloc niste copii siguri pe ei (cunosc personal cateva cazuri). Probabil ideal ar fi sa incercam sa fim in primul rand prietenii copiilor nostri, sa incercam sa ii ajutam atunci cand au nevoie, nu sa fim overprotective, pentru ca asta cred ca dauneaza increderii lor in sine. Ma rog, teoria e ok, dar cu practica e mai greu. Fiica-mea e un copil ceva mai dificil, tare incapatanata, vrea sa fie totul numai cum are ea chef...Incerc pe cat posibil sa fiu cat mai diplomata si sa ii explic de ce nu e bine ce vrea ea si de ce ar fi mai bine sa procedam altfel. Uneori merge, alteori nu. Uneori nu am suficient timp, sau rabdare ...Probabil ar trebui sa incerc de fiecare data sa ii explic, sa vorbesc cu ea ca si cu un adult. Mi-e teama ca nu cumva explicatiile seci de genul "facem asa, punct" sa fie un factor distructiv pentru personalitatea ei. Ar trebui gasit cumva un echilibru, nu vreau nici sa se transorme intr-un om care accepta lucrurile asa cum sunt, dar nici sa aiba senzatia ca totul trebuie sa fie cum vrea ea.Poze:
http://community.webshots.com/album/562040587rahoEU?start=0
http://picasaweb.google.com/grigore.raluca/Miruna
simali spune:
quote:
Cheia nu cred ca sta in incurajarea permanenta, ci in obiectivitate, adica sa-ti cunosti copilul, sa-l ajuti sa se cunoasca si sa se accepte. Lipsa de incredere cred ca provine de fapt din teama de a nu face fata, teama de situatii jenante, penibile, de a nu se ridica la inaltimea incurajarilor primite, de felul: tu sigur poti! esti cel mai bun! etc.
quote:
Perfect de acord
quote:
Nici eu nu cred ca i-ar ajuta pe copii sa ne indepartam de ei. Drept contraexemplu sunt copiii care au parintii plecati la munca in Italia, spania...si care nu par deloc niste copii siguri pe ei (cunosc personal cateva cazuri).
quote:
Copilul abandonat este nesigur pentru ca este convins ca abandonul s-a produs deoarece el nu merita sa fie iubit (pentru ca nu este destul de bun, frumos, destept, cuminte, etc.). Trauma emotionala a acestor copii este alta poveste.
Copiii descrisi de mine nu sunt abandonati - ei stiu ca parintii lor trebuie sa munceasca pana tarziu sau cine stie ce alte povesti "de succes" are fiecare pe acasa; si nu am negat ca dincolo de increderea ca pot sa se descurce singuri in foarte multe situatii acesti copii au alte probleme, venite tocmai din lipsa iubirii si incurajarii parintesti.
Nu spun doamne fereaste ca un parinte care vrea sa cladeasca increderea in sine a copilului sau ar trebui sa se indeparteze de el; dar cu siguranta ar trebui sa-i ofere mult mai multe ocazii de a interactiona de unul singur cu mediul inconjurator - oamnei, pasari, animale, copaci, etc.
Si mai cred ceva: lipsa de incredere nu are aceeasi sursa la toti copiii si de aceea probabil, nici "vindecarea" nu se poate face dupa o reteta standard. De exmplu, in cazul baiatului meu lipsa lui de incredere vine din faptul ca ainteractionat pana pe la 5 ani numai cu adultii. Si toti acesti adulti l-au tratat cu prietenie si respect, i-au raspuns la intrebari, etc. Si el a luat teaba asta in serios si a inceput sa se compare CU ADULTII. Ajunsese sa pretinda, nici mai mult nici mai putin, sa fie ca adultii. Si daca eu puneam mana pe o racheta de tenis si faceam un meci, copilul lua racheta de tenis si, fara sa parcurga pasii necesari invatarii, pretindea sa fie la fel de bun ca mine!!!! El nu realiza ca eu am invatat in trecut pentru ca nu ma vazuse facnd asa ceva. Si se enerva si dadea cu racheta de pamant si apoi incepea cu "eu sunt un prost", "eu nu pot nimic", "nu sunt in stare de nimic", etc. O tinea asa si cate o ora dupa care venea bomboana de pe tort "bine, o sa ma autopedepsesc". Si scenele acestea aveau loc cand mergeam in parc cu rolele, cand mergeam la baznul de inot, cand picta, cand desena, cand asambla trenuletul Thomas, etc.
Situatia a inceput sa se amelioreze in momentul in care a reusit sa se incadreze intr-un colectiv stabil la gradinita si sa ajunga sa cunoasca copiii. A inceput sa vada ca ca este si el ca ceilati copii si a incetat sa se mai compare atat de mult cu adultii.
Pe de alta parte, datorita unui limbaj prea elevat pentru varsta lui, Vladut era privit cu suspiciune de copii in prima faza. El nu intelegea de unde vine aceasta respingere si de aici alte tulburari. Cand copiii au ajuns sa-l cunoasca mai bine, s-au obisnuit cu felul lui de a vorbi si in timp a reusit sa se integreze cat de cat.
Nu spun ca problema este rezolvata total dar este mult ameliorata - si in cea mai mare masura nu este meritul nostru, al parintilor. De exemplu ultimul lucru pe care l-am facut a fost ca, dupa victoria la un concurs la Aikido sa-l duc la KFC sa sarbatorim evenimentul. Am citit intr-o carte ca este foarte bine sa sarbatoresti succesele (oricat de marunte) impreuna cu copilul pentru ca in acest fel le punctezi si-l ajuti sa si le aminteasca mai usor. Succesele sunt un martor al lui "pot" si tin de cald in perioadele mai putin faste.
alice
monixy spune:
poate ar fi bine sa diferentiem un pic situatia unui copil de cea a unui adult .
un copil se identifica intai si intai cu parintii , iar apoi in cursul maturizarii are loc comparatia/ validarea in raport cu ceilalti.
pt a construi un edificiu solid cred ca amandoi pilonii trebuie intariti.
alt aspect este ca intre realitatea reprezentata de propriul copil si proiectiile noastre ideale in propriul copil e o mare prapastie.
exemplificat prin exemplul cu copilul laudat ca e frumos , cand de fapt avea un aspect banal , ceea ce nu inseamna decat pt parinti , si datorita incercarii lor de autosugestie , un defect serios , ce ajunge sa submineze increderea in sine.
frumos , mai putin frumos , destept , mai putin destept , creativ , mai putin creativ , fiecare are dreptul si posibilitatea de se evidentia si bucura de viata prin simplul fapt ca este o fiinta complexa, care nu se reduce la 1-2 atribute. cel mai evident mod de a demonstra principiul de mai sus e sa fim impacati cu noi insine si sa-i iubim pe copiii nostri asa cum sunt .
witeflower spune:
Pe la 12 ani am inceput sa refuz sa ma imbrac in fusta (pe atunci nu se purtau cele lungi de tot...). Imi vedeam picioarele oribil de groase, nu suportam sa mi le vad eu insami, nu sa mi le vada cineva.
Am purtat prima fusta scurta cand am terminat cls a XII-a (si nu va spun ce stresata eram)
In studentie am mai purtat ocazional fuste scurte sau pantaloni scurti - lumea ma chiar complimenta adesea si ma intreba de ce nu port mai des asa ceva (era evident pt toti ca evitam sa-mi arat picioarele).
Aveam 24 de ani cand m-am dus odata cu mama la gradina - fiind vara mergeam in pantaloni scurti. Deodata, am simtit ca mama ma priveste insistent si am intrebat-o de ce. A zis senina ca se uita la mine, ce picioare frumoase am, ce bine imi sta in pantalonii aceia...!
Nu mai stiu daca -am raspuns ceva sau ce anume...Dar stiu ca din acel moment (si abia atunci!) complexul meu a disparut pur si simplu, parca l-a luat cineva. Daca m-au spus acelasi lucru prietenele, colegele, baietii din anturaj, prietenul meu chiar - nimeni nu a reusit sa ma convinga, sa ma faca sa-mi vad altfel picioarele. Doar mama. (Si eram adult!).
Desigur, va intrebati poate daca in adolescenta mama nu mi-a spus niciodata ca nu am picioare urate. Ba da, mi-a spus ca nu sunt urate, ca nu sunt prea groase, de nenumarate ori (dar tot ea imi spunea ca seman cu matusile mele, care si ele aveau picioare groase...
Dar atunci, la 24 de ani a observat pentru prima oara - nu ca nu am picioare urate sau groase, ci ca pot avea si eu, in felul meu, "picioare frumoase". Sinceritatea ei din acel moment m-a convins. Si faptul ca o spunea total dezinteresat - nu ca sa ma contrazica sau sa ma consoleze. Pur si simplu a fost atenta la mine, a vazut ceva frumos si a spus.
cred ca asta putem face pt stima de sine a copiilor nostri:
Sa nu pierdem timp pretios observandu-le defectele si incercand sa le corectam.
Sa le acordam atentie, sa spunem sincer ce vedem frumos si bun la ei. Si s-o facem mereu - in toate momentele vietii lor -atat cat le putem fi alaturi...