sinuciderea in randul adolescentilor...o problema?

alexandraaaa spune:

Cand aveam 14 ani am avut ganduri de sinucidere, asa ca inteleg intr-o masura destul de mare pe cei care fac asa ceva. Eram disperata pentru ca nu exista absolut nici un element din viata mea care sa imi aduca bucurie sau macar speranta. Inainte sa ma gandesc la asta apelasem, in mod inconstient, la alte modalitati de a comunica adultilor ca nu eram bine, printre altele chiulisem doua saptamani intregi de la scoala. Imi amintesc clar ca eram deprimata, insa din fericire eram mica si aveam foarte multa energie. Suficienta cat sa imi dau seama ca nu trebuie sa mor eu pentru ca niste adulti nu reusesc sa inteleaga.

adriuta spune:

Mda...este tragic dar adevarat.
Primul caz a fost al unui coleg din clasa a 11-a, singur la parinti, sigurantza materiala, parinti intelectuali(inspector/director) oameni calmi si o familie fff inchegata. S-a aruncat de pe bloc cu 3 ore dupa ce ma intalnisem cu el in curtea scolii.
Al doilea vresiorul prietenei mele ff bune, il cunosteam, era student bun, singur la parinti, parintii divortati de mult se intelegeau bine si nu s-au recasatorit si avea cam tot ce poate visa un copil. Ap. lui intr-un centru univesitar,computere, masina... L-a gasit maica-sa spanzurat de lustra acasa la ea.
Al treilea verisorul sotului...acum cateva luni. El a facut-o din dragoste. Familie fara probleme...19 ani.
Asa mai stiu vecini, mama unei fete cu care copilarisem... fantastic cat de multi oameni se sinucid.
Sinuciderea in randul tinerilor este pe locul 3 in lume ca si cauza a mortii, dupa accidentele de automobil si omucidere.
Uite un articol, e din 2005 dar valabil si astazi
http://www.statisticstop10.com/Causes_of_Death_Older_Teens.html

Se pare ca instinctul omului de conservare se pierde tot mai mult. Pacat de ei, pacat de cei ce raman in urma.



Asa creste mare puiul


www.our365.com/NewbornPortraits/BabyDetail.aspx?birthid=f671635f-2b23-4e26-8953-e81fefa35501&babyid=f6181213-113f-4e32-89b5-e0b65b1e006a" target="_blank"> Paginuta mea!

alycia spune:

Scuza-ma dar nu inteleg...ce fel de bucurie sau speranta doreai de la viatza? Nu aveai parinti care sa te iubeasca si sa-ti arate lucrul acesta? Aveai lispuri materiale? Pe ce se baza disperarea ta?
Scuza-ma ca-ti pun atatea intrebari dar incerc sa inteleg...si mai ales sa-mi inteleg si baiatul care are 15 ani...se simte nefericit..dar DE CE? I se pare ca viata lui nu-i aduce bucurie si fericire...la ce se refera? Nu putem fi toata ziua cu gura pana la urechi, avem responsabilitati, el e ferit de griji si are tot cei trebuie inclusiv iubire si comunicare din partea noastra..insa in momentul in care dorintele lui "sar parleazul " ca sa zic asa si noi nu le putem accepta intervine "suferinta" lui..(cum ar fi dorinta de a merge impreuna cu prietenii lui intr-un club de noapte, chiar daca si acestia au 15-16 ani.)Nu-i place prea mult scoala, i se pare greu sa invete...mai baga si cate un chiul de la ore....i explic mereu ca asa nu o sa ajunga bine in viatza...dar vorbesc cu peretii...cum sa iesim cu bine din toate astea???

bird70 spune:

Depresia nu are neaparat o cauza. Poti sa ai cei mai minunati parinti, toate conditiile, nici o problema si sa fi deprimat. Depresia este data de un dezechilibru hormonal la nivelul creierului. Din pacate este destul de frecventa in adolescenta din cauza schimbarilor radicale atat la nivelul creierului cat si la nivelul intregului organism. In majoritatea cazurilor trece asa cum s-a instalat, treptat si fara probleme majore. Este insa bine sa fi atenta la fiul tau sa nu sufere o forma mai grava de depresie care sa necesite interventie.

sanziana72 spune:

Tocmai citeam ieri ca in Franta au hotarat sa faca un spital psihiatric special pentru adolescenti intre 12 si 18 ani. Tocmai datorita faptului ca la aceasta varsta apar foarte multe probleme psihice si e nevoie de o indrumare adecvata ca sa nu se ajunga la sinucideri sau masuri extreme. Cu o asistenta buna perioada poate fi depasita fara urmari pentru adultul viitor.

Adolescenta e momentul in care incepi sa iti pui intrebari referitoare la rostul tau pe lume. Nu mai esti un copil care sa asculte ce iti spun ceilalti, desi majoritatea te trateaza ca atare, dar nu esti nici un adult ca sa ai puterea sa iti iei viata in propriile maini. E o disperare existentiala.
Alycia, la 15 ani faptul ca ai totul si esti lipsit de griji poate fi un handicap si nu o fericire. Inseamna ca de fapt esti inutil, nu ai pentru ce lupta. Cu sau fara tine lucrurile merg foarte bine, nu ai un loc al tau, nu ai satisfactii, nu ai un scop.
Trebuie sa iti dovedesti tie insuti ca nu esti un nimeni, iar asta nu o poti face intr-o viata calduta in care asculti de ceea ce iti spun ceilalti. Ai nevoie de provocari care sa iti arate cine esti. Altfel suferi si te pierzi.
La varsta asta cred ca e foarte important ca un copil sa inceapa sa aiba responsabilitati si satisfactii din indeplinirea lor. E important sa isi canalizeze energia fizica intr-o directie constructiva, nu distructiva. Oricum are un surplus de energie/hormoni care daca nu e consumat ii da o stare permanenta de nelinistite. De aceea il poate canaliza spre o viata sexuala, actiuni periculoare sau mai bine sport.

Un sport care sa ii placa si care presupune competitie (daca nu cu ceilalti macar cu el insusi - asta depinde de personalitatea fiecaruia) e foarte important. Ii poate aduce satisfactiile si provocarile de care are nevoie ca sa se simta fericit.

Ideea de sinucidere apare atunci cand persoana respectiva nu mai gaseste o alta cale de a inlatura suferinta proprie. Adolescentii fiind mai labili emotional (din cauza transformarilor hormonale si existentiale prin care trec) ajung mai des in astfel de situatii de suferinta extrema. Ceea ce nu stiu cei mai multi, e ca aceasta suferinta trece, uneori e de ajuns sa astepti pana a doua zi.

Mai exista si cei care folosesc sinuciderea ca pe un semnal de alarma pentru ceilalti, ca o razbunare. Acestia nu vor de fapt sa moara, ci vor doar sa le atraga atentia celor dragi asupra suferintei lor facandu-i la randul lor sa sufere. Numai ca din pacate, de multe ori nu mai pot fi salvati la timp.

Speranta e foarte importanta la adolescenta. Nu mai ai mult si vei deveni adult, iar asta e o perspectiva inspaimantatoare daca nu stii ce vei face cu viata ta. Nu stii daca vei fi capabil sa faci fata acestei situatii, plus ca nu ti se pare deloc interesant ce te asteapta. Automat un adolescent se impotriveste viziunii parintilor asupra vietii (darama pentru a construi), dar in acelasi timp nu cunoaste alta, deci isi proiecteaza viitorul dupa viata lor, care nu ii place! E un conflict intern destul de greu digerat si de trait.

Adolescenta se aseamana cu chinurile nasterii, sau cu transformarea omizii in fluture. E un proces de transformare chinuitor care capata sens doar prin asteptarea unui rezultat viitor. Cate femei ar rezista durerilor nasterii daca nu ar stii ca la capatul lor isi vor tine in brate copilul iubit ?

Cum sa ajuti un adolescent sa treaca prin toate astea ? Ajutandu-l sa isi gaseasca un scop in viata (un scop al lui si nu al tau pentru el). Inscriindu-l la un sport care sa ii consume surplusul de energie si care sa ii permita sa cunoasca si altceva. Daca e neadaptat la liceu, isi va putea gasi echipa cu care sa se potriveasca in afara lui. Daca e prea adaptat la anturajul din scoala, va vedea ca exista si alte idei si modalitati de a vedea viata.
Si invatandu-l ca nimic nu tine la nesfarsit, nici suferinta si nici bucuria. E rostul lor sa alterneze. Doar moartea e fara intoarcere.

"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

bird70 spune:

Sunt de acord cu tot ce ai scris mai putin paragraful asta. Faptul ca traiesti caldut nu inseamna nici ca asculti de ce ti se spune si nici ca iti lipsesc provocarile. Despre ce provocari vorbesti? Si eu am o fata adolescenta si are cam tot ce isi doreste. Daca nu ar avea anumite obiecte asta ar fi provocare? Pai eu nu vreau sa vada asta ca o provocare in viata, sa-si ia un i-pod de exemplu. Provocare este sa faci ceva din tine, sa inveti sa mergi la facultate, sa inveti un instrument, o limba straina, sa termini triatlonul (la asta ne pregatim, eu cu fiica mea ), etc.

sanziana72 spune:

Bird70, poate nu m-am exprimat bine. Incercam doar sa imi aduc aminte cum gandeam pe atunci .

O provocare la varsta aia cred ca e orice batalie pe care o duci si din care poti afla cat te tin puterile, cat valorezi de fapt. Asa inveti sa te cunosti.

Ma gandeam doar la piramida necesitatilor. Daca esti intr-un mediu defavorizat in care sa spunem ca nu ai ce manca, esti obligat de imprejurari sa iti castigi hrana. Iar asta iti va da satisfactia ca esti capabil sa ti-o castigi. Scopul tau va fi sa supravietuiesti si recompensele vor fi imediate. Dar nu vei mai avea timpul si energia necesara pentru alte batalii.

Daca nevoiele primare iti sunt satisfacute, atunci ai timp sa iti gasesti alte scopuri nobile prin care sa te cunosti. Numai ca aici intervine libertatea alegerii. Iar unii adolescenti nu sunt pregatiti pentru asta. Nu stiu ce sa aleaga iar asta ii macina. Fie aleg in functie de gasca si o iau pe cai gresite, fie nu gasesc nimic care sa ii intereseze sau orice ii intereseaza li se pare prea greu si atunci sunt nefericiti si au tendinta sa capituleze, fie au o directie care le place si vointa necesara sa o urmeze, fie accepta de bine de rau indrumarea parintilor pentru a gasi directia care ii satisface.

Bafta la triatlon si ma bucur ca ai gasit o pasiune comuna cu fiica ta ca sa treceti mai usor prin valurile adolescentei.
In ce priveste facultatea, nu stiu cati adolescenti realizeaza la varsta lor importanta ei adevarata, deoarece rasplata va veni doar dupa ani de munca. Ori la varsta asta iti trebuie si niste satisfactii imediate, traiesti azi, nu maine. E drept ca o satisfactie e si o nota buna, sau ca parintii sunt multumiti de rezultatele tale, sau ca esti mai inteligent decat altul... sau ca vei pleca de acasa la studii si vei putea sa iti faci de cap ... Exista si adolescenti responsabili, numai ca probabil acestia isi vor trai nebunia adolescentei ceva mai tarziu, cand isi vor fi realizat visul sau indeplinit datoria si vor fi scapat de presiune.

In ce priveste ascultarea, ca adolescent, indiferent in ce mediu traiesti, e de datoria ta sa nu asculti . E unul din momentele din viata in care te definesti prin opozitie. Asa cum la 3 ani inveti sa spui NU si experimentezi puterea acestui cuvant asupra celorlati, la 13 ani experimentezi ce se intampla daca nu mai faci ceea ce iti spun parintii, ci ceea ce crezi tu ca e bine (fiind inca protejat si scutit in general de consecintele grave ale propriilor incercari - lucru pe care nu il vei mai putea experimenta adult fiind). Totul e pana unde impingi opozitia si cat de puternic si de stabil te-a facut educatia de pana atunci.

"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

bird70 spune:

Aici intervine si rolul parintilor care trebuie sa ghideze interesele adolescentului nu sa-l lase sa zaca cu ochii pe tavan. Fata de Romania, aici parintii sunt mult mai implicati in viata copiilor si adolescentilor. Mi se pare ca in Romania interesul parintilor este maxim in primii ani de scoala, fac impreuna lectii, invata acasa cu copiii, etc dupa care interesul scade treptat si copiii ajung la 13-14 ani liberi sa faca ce vor iar pe la 15-16 ani sunt total scapati de sub control, parintii habar n-au pe unde umbla toata ziua. Aici e foarte diferit, in primii ani de scoala interesul este pe socializarea copiilor, invatarea regulilor sociale, a politetei si respectului, urmand ca pe masura ce copiii cresc sa capete mai mult interes aspectul academic. Dar parintii raman implicati in viata adolescentilor mult mai mult decat cei din Romania.

alycia spune:

sanziana72 ,bird70 perfect de acord cu voi..rebelul meu de 15 ani isi incearca puterile, incepe sa fie neascultator, sa nu faca nimik din cei spun...sa-mi spuna ca-l presez...macar ca nu exceleaza la scoala si i spun doar sa-si vada de treaba la scoala,in sensul sa nu fie obraznic cu profesorii,sa nu mearga chiar bata la materii...sa nu chiuleasca, sa invete si sa-si tina ordine in dulap si camera...chestii foarte dificile pentru el...mereu trebuie sa fiu in urma lui sa-l intorc din drum.."uite ai lasat acolo bluza aruncata...sau ai iesit din camera ca sa pleci in oras si ai lasat lumina si tv-ul aprins in urma ta...etc etc". I place in schimb sportul, merge la baschet si i place...dar cum ramane cu celelalte lucruri??? e in pragul alegerii liceului si nici macar nu-i pasa..lasa invatatul pe ultimul loc...cum sa iesim din toate astea?...ce tactica sa mai adopt?...degeaba i dau responsabilitati in casa sa faca una alta...eu spun ,eu aud eu ma enervez...uffff

bird70 spune:

Treaba asta cu batutul la cap a copiilor cred ca noi romanii o mostenim de la parinti si o transmitem din generatie in generatie. Mie mi se pare foarte nociva, o vad ca pe un abuz psihic. Bietul copil/adolescent trebuie sa auda iar si iar aceasi placa, aceleasi reprosuri, eventual presarate cu santaje emotionale. Nu este bine pentru relatia parinte-copil si nici pentru psihicul ambelor parti. Am mai scris ca eu am facut o conventie cu copiii, au camera lor unde pot sa faca ce vor dar restul casei este teritoriul MEU. Pe teritoriul meu am pretentia sa stranga dupa ei si sa respecte ordinea si curatenia pe care o fac EU. In camerele lor pot sa tina cum vor, nu ma intereseaza. Daca nu isi pun uniformele la spalat, nu au uniforme curate, eu nu ma duc sa le caut pe sub paturile lor. La fel cu restul hainelor. Incerc pe cat posibil sa nu terorizez copiii cu aceasi poveste tot timpul. Daca ai spus-o o data, de 2 ori, de 50 de ori si nu functioneaza, poate si tu ca adult ar trebui sa te gandesti la altceva. Eu am ajuns la concluzia ca nu merita sa produc stres si tesiune in casa pentru asta.