Femei care iubesc prea mult..
Raspunsuri - Pagina 5
She spune:
Dhariana, si acum ca stii toate astea..ce ai in plan cu tine?
Dahriana spune:
Eram sigura ca,la un moment dat o sa vina si intrebarea asta.
Ce am in plan ..? Sa nu ma grabesc!
Sa-mi rezolv intai problemele mele,pe care le-am ignorat toata viata si pe urma sa-mi aranjez si prezentul.
Cred ca,daca as renunta acum la "drogul" care ma alimenteaza si anume : El,nu fac altceva decat sa cad intr-o prapastie si sa devin si mai debusolata.
Trebuie sa ma vindec intai pe mine si apoi sa-mi aranjez relatia cu oamenii si sa-i percep asa cum sunt ei,nu cum ii vad eu.
Pt inceput o sa ma gandesc sa-mi fie mie mai bine,si o sa ma ingrijesc mai mult de bunastarea mea decat a lui si a altora.Nu o sa mai fiu "mamica" lui.
Elise spune:
Dahriana,
ma regasesc cumva in mesajul tau.
Cel putin prin avintul initial de a vedea in fiecare om "altceva" decit ceea ce afiseaza. Am dedus ulterior ca oamenii chiar sint, in proportie de 99%, ceea ce par - cel putin, in ce priveste defectele.
Nimeni nu-si prea pune o masca de alcoolic, afemeiat, mincinos, violent, needucat, etc. Daca asa pare, de obicei chiar asa e. Si chiar asa o sa ramina, indiferent cit l-as/m-as da eu peste cap.
Dar mie se parea cumva prea simplu ca o broasca sa fie o simpla broasca, trebuia sa fac eu ceva sa il transform in printz.
Si, evident, in putin timp parea sa ia calea transformarii dorite de mine. Pentru ca omul vedea ce vreau si se comporta ca atare.
Asta nu inseamna ca se schimba ceva din structura lui.
Numai ca eu vedeam ce vroiam sa vad...
Iar la primul conflict, surpriza - redevenea broasca stiuta.
Mi-am cimentat convingerea ca "what u get is what u see" dupa o relatie de multi ani. Cu un tip care avea aproape de doua ori virsta mea - si pe care, evident, eu trebuia sa-l ascult, eu eram suportul lui moral, la mine venea sa se plinga, eu il admiram suficient cit sa-i flatez orgoliul de mascul. Si eram foarte, foarte tinara... experienta mea de viata era nula. Inca nu apucasem sa devin egoista, pentru ca inca nu aveam la activ nici o poveste care sa ma invete sa am grija de mine, in primul rind. Asa ca atunci am resimtit nedreptatea cel mai rau: am fost intotdeauna alaturi de el, atunci cind am avut eu nevoie de cineva mi-a intors spatele. La secventa asta mi s-a rupt filmul si am jurat sa nu ma mai implic niciodata, nu-mi mai trebuie barbati. Asa cum am spus, eram foarte tinara...
S-a intors, a insistat, degeaba. Am cazut prea de sus ca sa mai incerc un compromis. Lacrimi multe....si pa.
Mi-am tinut promisiunile si pentru urmatorii doi ani am incurcat un tip care iubea.. numai el.
Ca doar eu mi-am propus sa nu ma mai implic. Ar fi facut orice pentru mine, eu nimic pentru el. Nu-mi convenea nici situatia asta, eram nefericita si blazata - spuneam ca vreau la mare, mergeam la mare, vroiam un cal maro, imi lua un cal maro, vroiam sa se vopseasca mov in picatele, se vopsea mov in picatele. Si, la un moment dat, tot plictisindu-ma asa, l-am cunoscut pe viitorul-fost-sotz. Jale si prapad, saracul om nu intelegea de ce il parasesc. Nici eu nu intelegeam.
Pe noul... Don Juan, bineinteles, am vrut sa-l ajut.
Ca doar ieseam dintr-o relatie in care nu m-am implicat si n-a fost bine.
Asa ca am purces la implicat, discutat, sprijinit si slefuit: degeaba. El nu devenea neam ce vroiam eu, si eu ma incapatinam sa nu devin ce vroia el. Ne-am ascutit colturile si mai tare pina am dedus ca ne chinuim inutil de nspe ani. Iar n-a fost bine pentru nici unul... Tot tragedie, si de data asta. 
Ce as alege la ora actuala... habar n-am. Ca vad ca nu fac decit sa disturb bietii oameni, nimic pozitiv nu iese.
Imi e sa nu repet ciclul. Pentru ca sint destul de lovita si probabil as cauta caldura si afectiune. Pentru mine.
Cre'ca mai bine o las balta de tot si imi vad de alte pasiuni...
Elise & BBLisa
She spune:
Suna perfect Dahriana..mai ales "sa nu ma grabesc":)
She spune:
Oh..Elise! "probabil ca as dori caldura si afectiune".
Pai da, exact asta va fi, (in mod logic) urmarea:)
Numai ca tu sustii gresit ca se repeta cliseul. Eu zic ca NU, nicicum. Vrei sa spui ca nu stii enorm mai multe decit atunci cind erai "ft tinara"?
Vei vedea, cu siguranta..la un moment dat, cum te-au transformat toate astea. Si deloc nu in rau. Atita timp cit ne mai intrebam, cit vrem sa ne cunoastem prin a ne cunoaste slabiciunile, e clar ca va fi doar mai bine!
Ar fi bine sa cunosti cind esti implicata cum e si cu caldura si afectiunea..aceea linistita..pacifista, calma..Dar cind esti implicata.
Vei observa ca poate nici asta nu e de ajuns...Catastrofa?Nicidecum.
E un necesar pe care trebuie sa-l traiesti numai ca cu cit ajungi pe o treapta mai de "sus", cu atit exista riscul sa ramii acolo din..recunostiinta! Catastrofa acum vine! Cine are chef sau inima sa lase un barbat care daruieste atita caldura si atita dragoste aparent neconditionata?Cine nu s-ar simti, dupa asa niste experiente...o femeie care "nu stie ce vrea si mereu e nemultumita"?? oricare dintre noi ar face-o la momnetul respectiv. Si inaintezi in virsta...eheei...intervine timpul: cine mai are chef de un nou inceput cind ai linga tine practic....ce ti-a lipsit?
Si totusi..ceva nu e ok....Inca nu e ok...
Ajungi sa spui cu lacrimi in ochi "Ce naiba e cu mine?Nici asta nu e bun?? ce e gresit cu mine?"
Nu e nimic rau cu nimeni..barbati sau femei care au ajuns si sau iar aici.
Am ajuns sa cred ca alergam (vorbesc la modul general) dupa forme..dupa exprimari..si uitam sa lasam instinctul sa vorbeasca...Instinctul asta se dezvolta exact prin experientele astea. Prin trairi, bune cu rele. A nu se confunda esecurile cu experienta!!!
Am ajuns sa cred ca teama si concentrarea asupra noastra ia locul ..sentimentului primar. Ani de zile..(cam intre 25 si ceva dupa 30 bine), intram in procesul de autocunoastere ( mai ales noi femeile). raminem agatate acolo si le punem pe hirtie. Vine in schimb ziua cind cu neputinta ne lovim de un zis ridicat de noi si nu putem merge mai departe. Cred ca stiu de ce nu putem: ne e teama sa facem primul pas in conditiile in care sintem...simplu...o alta femeie.... O alta femeie pleaca la drum , si o alta simte...Niciodata nu vom mai repeta greselile din trecute( multe dintre noi nu o vor mai face) pt ca ce s-a intimplat, a ramas. Dar ne e teama sa ne incredem in ce stim si sa lasam si instinctul sa vorbeasca pt ca doar in trecut s-a dovedit ca el a stricat nu? Nu..A stricat lipsa de maturitate amestecata cu enorm de multe emotii si cu o oarecare pasiune-fel de a fi de a trai viata si de a ..iubi!!
In schimb, o traire, o experienta sau mai multe, impreuna cu maturitate si cu anii ce ne aduc marea incredere de sine...duce la a "sti"!! Stiu. Simplu stiu mai bine si mult mai multe si mai ales ma stiu pe mine!
Trebuie curaj pt asta si granita dintre inima si minte este la un moment dat subtila si ne joaca feste.
Nu avem nevoie numai de iubire si de afectiune: iubirea e clar ca numai ea nu ajunge! Nu avem nevoie numai de un parteŽner calculat si pragmatic care vede alb-negru pt ca atunci ar fi fost simplu si viata ar fi fost altfel. Nu avem nevoie de un partener pe care sa-l ajutam pt ca e dovedit ca nu se poate si mai haios, ca ne plictisim dupa un timp, nu putem duce la capat cu eroism toata viata ajutorul asta.
Cred ca avem nevoie de un partener care sa aiba nevoie de ..exact ..NOI..de ..Mine..Pt care Eu, asa cum sint...insemn tot.
Cred ca femeile au nevoie sa fie complementul unui barbat si nu invers. Sa fim cea pe care El a asteptat-o.
Cred ca avem nevoie sa simtim ca iubirea, un dar de nepretuit cu care nu toata lumea se naste, are un rost!! daca nu are rost iubirea asta a noastra, orice am face, linga orice perfect print, vom pluti aiurea tinjind dupa altceva..altfel...altundeva...E ca si cum ne batem joc de ea..constiente fiind..
Adica altfel spus: aruncata pisica in curtea vecinilor"
Bineinteles..asta a fost un scenariu..Sint mai multe..dar pt fiintele care nu numai iubesc prea mult ci mai au si ceva minte..este un scenariu cit se poate de probabil.
Unii oameni iubesc prea devreme ca virsta. Si iubesc, nu glumesc..Acestia cred ca trec prin multe scenarii. Si as crede ca sint mai aproape de a-si gasi perfectiunea in doi decit altii, care iubesc cumpatat,cit trebuie, cumtrebuie si cu --masura....
asa ca sa fi sigura ca e doar inceputul si..enjoy the ride:)
Elise spune:
She,
asa, filozofic, e simplu sa consideri ca, da, faci pas dupa pas, urci treapta dupa treapta, nu privesti in urma, privesti inainte.
Si totusi, nu iei cu tine numai intelepciune. Iei si impresiile negative, si suferinta, si amintirile - devii alta persoana, dar acea persoana le asimileaza si pe astea, deci nu stii daca in esenta e superioara cu ceva. Ar putea fi, din contra, o persoana inferioara. Si acea noua persoana creata prin simbioza experientelor acumulate are alt potential de implinire: poate fi mai aproape de perfectiune, poate fi mai departe. Evolutia nu se desfasoara neaparat in sensul strict pozitiv.
Mie, de exemplu, copiii mi se par perfecti. Ne nastem perfecti. Nu citesti nici o umbra in privirea lor, toate rautatile, viciile, imperfectiunile sint acumulate pe parcurs. Si de obicei sint asimilate prin suferinta. Un om fericit e mult mai greu de atins de toate astea. Cind sintem fericiti sintem perfecti si buni. Toti. Din pacate, pentru toti se deschide la un moment dat cutia Pandorei, intr-un fel sau altul. Si provocind suferinta, si traind suferinta, consideri ca ne perfectionam? Eu consider ca nu. Din contra.
Poate ca da... stii mai mult. Dar simti, iti pasa, mult mai putin... Nu mi-e clar daca asta e un avantaj. Mai degraba pare o amputare. Justificata, ce-i drept.
Asa ca nu-s lamurita unde duce "ride"-ul...
Elise & BBLisa
Cristina_A spune:
La mine tiparul a fost altul.
Cand eram mica stateam ore lungi inchisa in casa si in singuratate cat timp mama era la serviciu. Tata imi era indiferent si aproape un strain, atat de putin se implica in cresterea mea si a surorilor mele(si cand totusi se implica, o facea cu asprime, fara pic de afectiune). Iar orele lungi cat mama era plecata eu le petreceam in agonie. Imi amintesc ca stateam lipita de geamul de la care se vedea statia de autobuz si asteptam cu speranta si infrigurare sa o vad pe mama coborand din vreun autobuz. Dar autobuzul oprea, lumea cobora, mama nu era printre ei... Cadeam in disperare...Daca nu mai vine? Daca i s-a intamplat ceva? Daca am ramas singura si fara nici o aparare in lumea asta mare? Acestea erau intrebarile care imi obsedau mintea de copil. Apoi vedeam venind alt autobuz si iar ma inunda valul sperantei si emotia asteptarii infrigurate...pentru ca apoi sa cad intr-o disperare si mai mare. Asa mi-am petrecut toti anii din copilaria mica si mijlocie...
Nu era singura imprejurare in care mama ma neglija. Cand eram la gradinita intotdeuna venea ultima sa ma ia la sfarsitul programului. Toti copiii plecau rand pe rand indata ce veneau parintii sa-i ia. Si eu ramaneam ultima si se impiedicau educatoarele si personalul gradinitei de mine pe holuri... Intr-un tarziu aparea cineva sa ma ia si pe mine acasa.
Si as putea continua cu exemplele despre comportamentul abuziv al mamei mele, exemple care sunt nenumarate, nenumarate...
Dar sa revin la tiparul conform caruia m-am raportat la cei pe care i-am iubit. Care credeti ca a fost tiparul? Banuiti? In TOATE iubirile mele am reinscenat exact asteptarile pline de speranta si disperare pe care le-am trait fata de mama in copilarie. Era singurul fel in care stiam eu sa iubesc... Si absolut nici unul dintre cei pe care i-am iubit eu nu mi-a intors afectiunea. Tampita de maica-mea m-a predispus la un rol de eterna Penelopa. Cum sa iert asa ceva? Eu imi urasc si dispretuiesc parintii, simt o furie oarba fata de ei. Nici nu banuiesc ei ce surprize le coace "copilu'"...Apropo, ei ne-au numit "astea mici" pe mine si pe sora mea pana in ziua cand am plecat la facultate.
************************
When you want something you never had, you have to do something you've never done.
Fotografii
************************
She spune:
quote:
Originally posted by Elise
. Si provocind suferinta, si traind suferinta, consideri ca ne perfectionam? Eu consider ca nu. Din contra.
Poate ca da... stii mai mult. Dar simti, iti pasa, mult mai putin... Nu mi-e clar daca asta e un avantaj. Mai degraba pare o amputare. Justificata, ce-i drept.
Asa ca nu-s lamurita unde duce "ride"-ul...
Elise & BBLisa
Uite..aici ai raspunsul...Daca problemele vietii te amputeaza, te fac nepasator, rau, distant si ignorant, atunci ai dreptate, "ridul" te duce la..amputare.
Daca insa toate astea te fac mai bun, intelept si mai tolerant, atunci...
Si prin asta ne deosebim , noi, oamenii intre noi. Asta inseamna sa cresti sau nu. Sa alegi sa devi o victima sau nu. Sa alegi sa te folosesti de ce stii sau sa mori cu ele de git fara sa-ti foloseasca la nimic. Sa alegi sa traiesti ingramadit de viata asa cum este sau sa cresti prin ea cu tot ce inseamna asta. Ca un mare talent care nu face nimic sa si-l cultive..
Pt ca pina la urma, totul este alegere Elise. Nimic mai mult. Dar poate ca trebuie sa intelegem ce e bun de ales ca sa nu ajungem amputati..emotional..psihic...Si asta e secretul.
Cel putin eu asa cred.
Si repet, chestia este valabila pt fiintele umblatoare care nu doars e uita in oglinda ci care asteapta mai mult de la ele insile..
Elise spune:
ai dreptate... dar probabil am obosit eu ... si trec printr-o perioada in care nu-mi doresc decit stationare in apele teritoriale si atit.
Elise & BBLisa
She spune:
quote:
Originally posted by Elise
ai dreptate... dar probabil am obosit eu ... si trec printr-o perioada in care nu-mi doresc decit stationare in apele teritoriale si atit.
Elise & BBLisa
Pai si asta este tot un proces. Daca nu ai "obosi", ar fi riscant..daca nu ne dam ragaz si am actiona in disperare sau la revolta, ar fi tragic...Exact timpul asta este cel mai necesar...poate chiar punctul cheie..critic..