Femei care iubesc prea mult..
Raspunsuri - Pagina 10
Gia spune:
Mi-a atras atentia un pasaj din carte, care spune ca in copilarie le cultivam fetitelor o imagine a barbatului care nu are legatura cu realitatea, in povesti, in filme si in mai tot ce are voie sa vada la tv. Barbatul e prezentat mai mereu drept un print calare pe calul alb si care le va rezolva toate problemele pe care le are "printesa".
Eu cred ca la capitolul asta, inca mai avem mult de lucrat, pentru ca desi eu vedeam ca tata e departe de a fi perfect, tot credeam ca barbatii sunt extraordinari si tot ce fac e minunat, pentru ca citisem numai basme cu eroi supranaturali si mai tarziu romane cu o tema asemanatoare 
Si la capitolul asta inca mai e mult de umblat si mai ales mare atentie la mamele de fetite, sa nu plece de acasa cu primul care le promite marea si sarea, cazurile fiind destul de dese.
tora97 spune:
quote:
Originally posted by Cristina_A
Mi se pare semnificativ ca pe nici unul dintre cei pe care i-am iubit nu i-am placut exact asa cum erau ei. Ma simteam atrasa de X, dar ma gandeam ca parca are gesturi cam bruste si cam bruscheaza verbal pe toata lumea (inclusiv pe mine), sau imi placea Y dar cam facea pe spiritualul si arunca in toate directiile cu replici acide. De cateva zile de cand m-am tot gandit la acest subiect mi-am dat seama ca ma simteam in mod inexplicabil (si iremediabil) atrasa de tipi care ma bruscau verbal, exact in felul in care o facea (si face) tatal meu, si pentru care ma simteam neinsemnata. Si ha!, acum mi-am dat seama, faptul ca ma simteam neinsemnata ma motiva sa ma straduiesc, sa fac toate eforturile ca sa le castig iubirea. Nu indraznesc sa va povestesc mai detaliat, a fost prea multa mizerie in toate relatiile mele. Insa concluzia e paradoxala: ma indragosteam de tipi pe care de fapt nici nu-i placeam(!!!
) asa cum erau ei si ma simteam incapabila sa ma apar in fata bruscarilor lor verbale si comportamentale.
Incapacitatea asta de aparare imi ridica iarasi niste semne de intrebare, deoarece ea nu era prezenta decat fata de tipii respectivi. Adevarul este ca in relatiile cu alte persoane eu insami avem tendinta de a fi ironica si acida nejustificat...evoluasem intr-o directie urata si periculoasa. Insa cu tipii care ma atrageau eram o leguma. Nu ripostam, nu ziceam nimic, nu faceam nimic altceva decat sa ma straduiesc si mai mult sa le castig atentia si afectiunea. Of!
Acum nu ma mai simt atrasa de tipul de baieti/barbati care ma atrageau in trecut, insa imi este greu (cel mai greu...) sa ma iert pe mine insami pentru ca nu renuntat atunci cand eram constienta ca nu imi place comportamentul barbatului de care eram indragostita. Imi este greu sa ma iert tocmai pentru ca stiu ca eu insami am o mare parte din responsabilitate pentru timpul risipit si pentru alegerile proaste care au fost, totusi, alegerile mele.
Mi se pare ca e o situatie stranie cand e vorba de abuz si de comportamentul persoanei care tolereaza abuzul (presupunem ca ar avea de ales). Sunt sau nu persoana abuziva si victima constiente de ceea ce fac? Cat sunt ele de responsabile de ceea ce fac? S-a spus mai inainte ca as pune in carca parintilor toata responsalibilatea pentru esecurile si alegerile mele proaste. Dar eu, cand am vorbit despre parinti, nu am folosit intamplator cuvantul "predispozitie". Daca n-as fi avut noroc, as fi continuat probabil toata viata sa traiesc asa cum fusesem predispusa. Pe de alta parte, atunci cand imi alegeam parteneri de proasta calitate umana eram constienta ca nu-mi plac lucruri importante la ei. Eram constienta si totusi pasiva. Nu mi-e foarte clar de ce lucrurile stau asa.
.....eu fiind mai degraba o persoana introvertita.
ma regasesc atit de bine in aceasta descriere... de parca as fi pus eu insami cuvintele
m am luminat insa ce era (poate inca mai este) in neregula cu mine, vis a vis de acea incapacitate de a riposta in fata violentei verbale, (caci la cea fizica am ripostat intotdeauna indiferent de urmari) acum imi explic ce statea la baza relatiilor vicioase pe care le am dezvoltat de a lungulanilor si da, aveam o multime de amici/prieteni, oamenid e treaba dar care ramineau la acest stadiu, caci erau "prea de treaba"
si nu, nu parintii sint 100% de vina pentru drumul meu in viata, caci sa nu uitam de existenta liberului arbitru (cel putin in cazul meu).. dar de acolo incepe poteca noastra si intr o oarecare masura depinde de bazele puse atunci.
pe de alta parte nu este suficient sa ti dai seama ce anume nu merge, daca nu si actionezi...
imi iubesc sotul, si da, il iubesc prea mult. imi iubesc copii, toti trei si da, le iubesc prea mult... realizez de ce pare ca o iubesc pe cea mica mai mult decit pe celelalte: asupra ei detin controlul deplin si probabil de aici porneste acea afectiune sufocanta uneori
e un piculet reconfortant sa stiu ce rotita nu merge, si stiu ca tb sa schimb mai tot angrenajul... ca ma asteapta un drum lung, ca am nevoie de sprijin si suport
poze multe cu noi/Ana a implinit un an/ 2006/2007"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez
blue eyes spune:
Si eu tot din categoria celor care iubeau prea mult, care cerseau atentie, care doreau sa satisfaca dorintele barbatului. Crescuta intr-o familie cu cinci copii, eu eram Cosette; Cosette in casa propriilor parinti. Privin in urma, cum ma comportam si cum gandeam, vad imi conduceam viata dupa principiul Cenusaresei. Vraja s-a rupt ieri, cand am primit de la judecatorie sentinta de divort. Am scapat de cel pe care il alesem dupa modelul tatalui meu. Un om care ma injosea, care nu ma respecta, care nu suporta ideea ca eu eram superioara lui. Citisem intr-un articol intr-o revista de psihologie ca alegem un partener de viata dupa tiparul parintelui de sex opus pentru a reinscena conflictul nerezolvat in perioada copilariei. Asa ma si vad. Cum spuneam, vraja s-a rupt ieri; ieri am avut curajul si puterea sa ma apuc serios de cartea Femeile care iubesc prea mult. Mi-o facuse cadou de ziua mea o prietena de suflet; pana acum nu eram in stare sa o citesc, sa ma confrunt cu povestea mea. Nu aveam puterea sa ma uit in oglinda care mi se punea in fata. Acum, da! Acum am sa o citesc, si voi avea curajul sa ma vad asa cum sunt, pentru a ma vindeca. Dupa aceea voi citi Why Man Marry Bitches, de Sherry Argov.
nu voi mai visa la Fat Frumos; voi visa la viata mea, la ceea ce sunt in stare sa realizez prin propriile forte pentru a fi constienta de valoarea propriei persoane. Nu o sa mai caut, o sa ma las cautata.
ps. mi-am schimbat si semnatura.
Cadoul potrivit pentru o femeie? Descopera-i feminitatea!
Cadoul potrivit pentru un copil? Lasa-i copilaria!
Porumbita spune:
blue eyes 
multa bafta pe noul drum
blue eyes spune:
Multumesc, Porumbita 
Ma simt exact ca un fluturas coconas, dupa ca am fost o omida
Cadoul potrivit pentru o femeie? Descopera-i feminitatea!
Cadoul potrivit pentru un copil? Lasa-i copilaria!
Cristina_A spune:
Am recitit de la inceput acest topic pentru ca imi pierdusem viziunea de ansamblu.
Nu stiu cum se face ca de vreo 2 zile nu mai simt nevoia sa ma gandesc la trecut. Indraznesc sa spun ca nu mai simt nevoia sa imi plang de mila, desi simt ca felul acesta de a o spune nu e potrivit pentru un subiect atat de sensibil, insa nu-mi vine in minte cum sa-mi formulez cu mai multa acuratete gandul.
Stim cum a fost, stim de ce am devenit asa cum am devenit. Si acum, cum trecem pragul? Cum e dincolo de prag? Si ma refer la relatiile cu sexul opus, ca parca asta era subiectul, nu?
************************
When you want something you never had, you have to do something you've never done.
************************
Preparing to run away.
J G spune:
Nu exista metoda de a trece pragul... il treci la un moment dat cand traversezi o criza.
Dincolo de oglinda, in prima faza, e multa durere si frica. Apoi te linistesti, apoi incepi sa te recompui, pentru ca ajungi acolo goala, fara nimic.
De la un moment dat incepi sa identifici care sunt atributele tale adevarate si care sunt cele false, pe care le-ai afisat ca sa supravietuiesti.
La un moment dat incepe sa fie ok.
Despre barbati nu am ce sa spun ca inca n-am ajuns :D. Doar ca am alergie la ce ma atragea inainte. Cel mai mic semn, yak. Inca n-a inceput sa ma atraga ce trebuie... dar mai e timp.
J si Carlita Carliontz (05.02.2006)
Cristina_A spune:
quote:
Originally posted by J G
Despre barbati nu am ce sa spun ca inca n-am ajuns :D. Doar ca am alergie la ce ma atragea inainte. Cel mai mic semn, yak. Inca n-a inceput sa ma atraga ce trebuie... dar mai e timp.
Asa ma simt si eu. N-am ajuns inca atat de departe incat sa stiu ce-i aia sa am o relatie fericita, dar simt multa repulsie fata de vechile tipare. Si mai ales ca mi-am clarificat ca nu vreau sa prind radacini in Romania si ca asta este o prioritate pentru mine, lucrurile se complica.
Pentru mine, a venit vremea marilor schimbari in plan exterior (ca pana acum m-am schimbat in interior). Si mi-e o frica de mor, dar nu pot altfel. It's show time!
************************
When you want something you never had, you have to do something you've never done.
************************
Preparing to run away.
Dahriana spune:
Am facut o treaba,pe care nu ma gandisem niciodata sa o fac.
Am intrat pe un chat,da...chat!
Am inceput sa vb cu cativa barbati de acolo si am observat inca o data o chestie
Cei cu care am o comunicare fluida,care ma incanta f mult,ma flateaza-imi plac f mult.Parca sunt mai imprevizibili.Dar iar merg pe aceiasi panta.
Si cu actualul aveam intotdeauna o comunicare f buna la inceput,fluida.
Am vb si cu alt gen de baieti,care erau mai linistiti,mai calmi.Discut cu ei,e ok,dar ma plictisesc!!!
Si nu ma vad cu ei in postura de iubiti nici cum
Cum sa fac sa nu-mi mai placa barbatii care ma flateaza,dar raman inaccesibili?