Cand spunem copilului ca este adoptat?

miha74 spune:

tzuni- ma bucur sa citesc despre voi doua si marea voastra poveste de iubire. muuulte, muuuulte flori de la mine M-au trecut fiorii cand am citit dialogurile tale cu Maria.
iar, Maria ta este SUPERBA, de altfel ca si mami!
si noi ii vom spune lui Matei cat de curand, m-am gandit sa incepem prin a merge sa ii aratam cladirea unde s-a nascut el pentru noi, si unde l-am intalnit pentru prima oara. Oricum ii repetam mereu ca el a crescut in inima noastra si Iris in burtica. Ne declaram iubirea in fecare seara.
intr-adevar sinceritatea este esentiala, si trebuie spus acum, cand iubirea lor este neconditionata.


mi-ar placea sa ne mai intalnim in parc cu copiii. Poate ne organizeaza Sabinette ceva. Sabina, Anda sunteti pe receptie?

analias spune:

In clasele IX-XII am avut o colega cu care m-am inteles tare bine, eram o gasca de 5 fete (serioase, studioase, harnice, haioase etc). Prietenia din interiorul grupului a condus la vizite reciproce, asa incat am ajuns sa ne cunoastem foarte bine si familiile si sa ne simtim bine impreuna, adolescenti si adulti. La prima proba a examenului de bacalaureat, una dintre noi NU a aparut: era tocmai prietena aceasta. Ne-am gandit la ceva grav, boala sau accident, pentru ca vorbiseram cu o zi inainte si totul era OK (mai putin emotiile inerente inaintea oricarui examen). Dupa examen am incercat sa o sunam, dar nu a raspuns nimeni - nu existau telefoane mobile pe vremea aceea. Nici la a doua proba nu a aparut si nici la telefon nu a raspuns nimeni. Dupa bac am aflat ce se intamplase si a fost un soc pentru noi toate: fusese adoptata cand era bebelus, nu i se spusese niciodata, parintii tot amanasera momentul - ba nu gasisera clipa potrivita, ba apareau alte probleme etc - si cu o zi inaintea bacului se gandisera ca oricum emotiile exista, starea de surescitare e mare, asa ca sa nu ii mai provoace emotii si cu alta ocazie. Deci ... i-au comunicat marea veste. Eu nu am stiut niciodata in ce mod i-au spus, cand (seara, la pranz etc). Am aflat doar ca tipa s-a socat, si-a strans cateva haine si a plecat de acasa. Parintii au sperat ca se duce sa doarma la vreuna dintre noi (desi nu practicam prea des acest obicei) si doar noaptea tarziu au realizat ca nu prea e in regula. Prietena mea s-a dus in satul bunicilor, undeva pe langa Bucuresti si a rugat niste prieteni de familie sa o gazduiasca pentru cateva zile. Famialia aceasta stia povestea, asa ca a incercat sa medieze pe cat posibil momentul. Cand au aparut si parintii ei in sat, fata a facut o noua criza si un timp a stat intr-un spital. Nu stiu cat si nici unde.

Stiu doar ca familia ei s-a mutat la scurt timp de la adresa pe care o cunosteam noi si nu am mai auzit niciodata de ea. Celelalte 3 prietene suntem si acum foarte apropiate. Ne-ar fi placut sa tinem si cu ea legatura. Si mi-ar placea sa cred ca a reusit si ea sa depaseasca momentul acela si sa isi construiasca o viata frumoasa, pentru ca era un om deosebit.

dacris77 spune:

tzuni, esti minunata! aveti o discutie de am ras cu pofta. de abia astept sa imi puna si mie intrebari puiul meu si sa bulversam lumea prin puritatea sufletului nostru. Tocmai azi am vorbit cu o femeie care are un baiat de vreo 14 ani si imi zicea ca nu i-a spus aceste secret...cate emotii frumoase a pierdut...poate mai povestesti cum decurc discutiile voastre. nu imi dai si mie un biscuite?

cetin spune:

Buna fetelor, Si eu fac parte din clubul mamicilor adoptive si a venit momentul cand fiica mea constientizeaza ceva despre modul cum a venit in familia noastra. Eu o pregatesc de vre-o 2 ani, si i-am spus ca burtica mea a fost bolnava si nu a putut sa cresca acolo. M-a ajutat si faptul ca in urma cu 1 an si jumatate am avut o operatie de inlaturare a uterului iar ea a fost tot timpul cu mine si a vazut cum am stat la spital iar acum din cand in cand cere sa imi vada operatia. Insa mi-as dori sa ii dau si alte exemple de situatii in care copii sunt adoptati, sub forma de desene animate, pentru nivelul ei de intelegere. Poate ca si voi v-ati confruntat cu aceeasi problema, si va intreb daca stiti filmlete pentru cpi in care sa fie implicata adoptia uni animalut, copil sau ceva de genul. M-ar ajuta foarte mlt caci acum pune mlte intrebari si a devenit foarte curioasa, dar simte ca ceva este deosebit in cazul ei. Pupice

erato spune:

"Cartea junglei" cred ca ar fi potrivit, asa m-am gandit eu. Si eu as vrea sa stiu mai multe desene animate si povesti care sa includa povestea adoptiei. Poate fetele cu vechime ne ajuta

Vreau sa fiu mama

Manuelita spune:

Cetin, am cautat si eu pentru fetita mea dar nu am gasit in lb romana ceva scris special pentru adoptie. Pe amazon.com sunt multe carticele in lb engleza (daca stii engleza ii poti "citi" in romana si ea sa priveasca pozele). Insa, chiar si acolo sunt carti si carti, fiecare cu alt mesaj, parerile parintilot care le-au citit sunt foartte impartite, unii lauda unii critica fix aceeasi carte.
Eu pentru mine am tras urmatoarele concluzii:
- NU voi folosi o poveste cu un animalut din cele existente, gen Ratusca cea urata, sau Tom Degetel, sau degetica, si ce se mai foloseste pentru ca nu cred ca transmit exact mesajul corect si pentru ca nu vreau sa se "auto-confunde" cu un catel sau pui parasit si vrednic de mila. Ea e om si e peste animalute si nu trebuie sa isi planga de mila (ma enerveaza foarte tare folosirea cuvantului "adoptie" legat de animale, desi imi plac foarte mult, pentru ca parca "devalorizeaza" adoptia la oameni)
- i-am inventat eu o poveste cu Barbie care este adoptata si care ii place
- vom face impreuna "o carte de poveste" dintr-un caiet in care eu o sa scriu textul si impreuna vom colora imaginile
- separat de "cartea de povesti" de mai sus vreau sa facem impreuna un "lifebook" cum zic americanii cu poze cu ea incepand de cand era bebe (nu am facut lifebook inca pentru ca astept fotografiile cu ea de cand era mica de la DPC) si cu cateva cuvinte care sa descrie "traseul" vietii ei

Asta am hotarat noi ca e mai bine pentru copilul nostru pentru ca vreau sa evit mesajele gresite despre adoptie caputea sa se intipareasca pe veci in mintisoara ei si sa ii afecteze imaginea de sine. Va pup

marumiha spune:

Manuelita-Ce idee buna ,noua cei de la directie impreuna cu maternala lui Marco ne-au surprins facindu-ne cadou un caiet cu foto si insemnari importante din viata lui pina am mers noi la el.
Maternala lui Marco ,fiind o doamna deosebita si f.priceputa ,a scris printre altele ,atunci cind ia dat primul dintisor ,cind a inceput sa mearga ,si chiar cind am ajuns noi acasa la ei sa-l vedem prima data, si despartire lor de Marco, care a fost destul de dureroasa ,mai ales pt.familia care l-a crescut.
Nu stiu daca treaba asta se face in toate judetele ,mie mi se pare un lucru f.bun si incerc si eu sa scriu in continuare ceea ce se petrece in viata copilului nostru.


mami di Marco

Poze

dacris77 spune:

ma gandesc intruna la traseul pe care il va strabate copilul meu. cat e mic, nu imi fac probleme, chiar ma amuza cum ii voi introduce in mintea lui povestea sa. dar cand va creste, sa zicem ca pe la 12-14 ani, va fi intelege altfel. sa presupunem ca atunci cand voi lua copilul voi afla numele mamei care l-a nascut si poate motivul abandonarii. Daca copilul imi zice, vreau la ea, sa o vad. Ce zic? Mi-ar fi placut sa ascult povestile mamicilor adoptatoare cu copii crescuti mari. Am intalnit dar nu le-a spus adevarul. As vrea sa stiu de acum cum ma voi descurca ca sa stiu la ce ma inham.

erato spune:

Aceleasi probleme imi fac si eu. Una e un copil mic si cu totul altceva e un copil adolescentAdolescenta e o perioada grea si pt adolescenti si pt parintii lor si as fi vrut sa cunosc mai multe cazuri. Din pacate, putinele cazuri pe care le cunosc, nu le-au spus copilor. Nici aici pe site, mamicile nu sunt f. active, mai ales cele cu copii trecuti de 10 ani.

Vreau sa fiu mama

ralualexandrei spune:

Am sa Va spun cum vad eu problema din punctul de vedere al unui copil adoptat.Adolescenta este plina de furtuni emotionale prin care am trecut si eu insa constanta vietii mele a fost iubirea parintilor,stiam ca sunt iubita neconditionat si indiferent ce as face mama si tata vor fi alaturi de mine,asa ca nu aveti de ce va teme.Fiti sincere cu copiii,fiti alaturi de ei fara rezerve si totul va fi bine.
In cazul meu ,parintii biologici m-au luat la ei la varsta de 12 ani deorece dosarul adoptiei nu fusese finalizat si legea le-a permis .Urmau sa mai aiba un copil si aveau nevoie sa-l creasca cineva si pe acela.Am suferit enorm cand am fost despartita de mama si tata si mereu faceam ce faceam si fugeam la ei,cu tot dorul de ei am stat totusi alaturi de biologici deorece prinsesem drag de micutul nou nascut care era atat lipsit de iubire si protectie.
La 17 ani am fugit de la ei definitiv si mi-am inceput viata de adult,la 18 am intalnit pe cel ce astazi imi este sot si ne-am mutat impreuna.Pe Raducu sotul meu l-a indragit din prima clipa asa ca vacantele si weekendurile si le petrecea cu noi .Biologicii nu au avut nici o obiectie,cred ca de fapt au fost usurati ca scapa de o povara.Noi il imbracam,noi ii cumparam rechizite,cu noi a vazut marea prima data ,noi l-am invatat sa inoate,etc.
De-a lungul timpului noi (la fel ca si parintii mei)i-am lasat libertatea de a alege cu cine si unde vrea sa stea,nu i-am vorbit de rau pe cei ce l-au nascut,nu i-am judecat de fata cu el,insa el a decis cine ii sunt parintii asa cum am decis si eu la timpul meu.Legea nu mi-a permis din pacate sa-l adopt deoarece ii sunt sora insa actul acela nu are nici o importanta pt noi astazi deoarece sufletul nostru l-a adoptat demult. Sinceritatea si toleranta cred ca a fost cheia reusitei noastre.

pt voi toate MAMELE.

Andra ,mamica de 3+1 album no1 albumul no2

Vreau sa nu mai fiu diferit!!!!