Cand spunem copilului ca este adoptat?
Raspunsuri - Pagina 11
CorinaDani spune:
anca, lumea e mai mica decat ti-ai putea inchipui. cate doamne cu origini rusesti, cu varsta de aprox 40 ani, fara copii, lucreaza in acea companie ?
uite, eu fara sa vreau, punand cap la cap 2 informatii, mi-am dat seama ca un user DC scrie si pe alt forum, sub alt user. nimic rau in asta, a fost o coincidenta ca eu sa "frecventez" ambele forumuri si sa gasesc aceleasi informatii si colo, si dincolo.
nu poti sa stii niciodata cine citeste aici, poate sa fie si un jurnalist undercover, de exemplu, si sa caute subiecte. eu am fost abordata de o jurnalista de la evenimentul zilei, pentru ca scrisesem ceva anume la un subiect, pe alt forum. desigur, am refuzat sa raspund solicitarii acelei jurnaliste.
anca_nicolae spune:
Da, e adeverat ce spui tu, lumea e mica, forumuri or fi multe...
Eu am scris doar aici, si oricum, ea nu mai are de mult 40 de ani ...
Apoi... poate postarea ta era mai interesanta, dar a mea nu cred ca incita vreun jurnalist, din simplul motiv ca ... nu e nimic nou sub soare 
Poze cu noi
Veronica-Elena 14 ani, 
Tudor-Iulian 11 ani, 
Robert-Adrian 2 anisori
simo_73 spune:
40 ani??????? daca anca are 37+16=53 ani 
Anca te-ai gandit sa scrii o carte?
poate ai norocul sa o trimiti si la o editura.
ma repet, si eu tot asa as fi facut si eu daca aflam ca sunt adoptata
"In viata nu e suficient ca ai ales drumul cel bun. Daca nu mergi repede inainte, te calca in picioare cei care vin din urma."
(Will Rogers)
simona
anca_nicolae spune:
simo,
ai fost pe faza, ;)
stiu ca si tu ai fi facut la fel, am simtit din ce ai scris ieri.
Iti tin pumnii sa treaca iute timpul pana "nasti", am inteles ca esti "gravi" in luna 4 ;)
Poze cu noiVeronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori
anca_nicolae spune:
aa, da, fffff multi oameni, pe parcursul anilor, mi-au zis sa scriu o carte.
Poate.
Doar ca eu nu prea savurez cartile autobiografice; culmea, tocmai eu care postez in peste 90% din cazuri in stil autobiografic, dar mi se pare ca aici, pe forum, chiar asta trebuie sa fac :). De asta vreau sa scriu acea carte altfel: ca un roman al cuiva care isi relationeaza mereu, propria viata, vizavi de anumite intrebari/probleme "existentiale", neraspunse inca de lumea noastra... Intrebari legate de OM, religie, sens al vietii, etc...
Dar, trebuie sa ma adun, si sa mai adun in mine niste chestii...
Apoi... om vedea :).
Dar, atunci cand va fi, sper sa fim inca pe aici si sa dau un semn ;)
Poze cu noiVeronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori
simo_73 spune:
asa este, pentru ca suntem oameni si ne impinge curiozitatea de la spate, si poate asa sunt eu "facuta". Anca, stii ce m-a facut sa imi schimb ideea ca am sa ii spun copilului meu ca este adoptat, stand de vorba cu persoane care sunt adoptate cum privesc ei adoptia si parintii adoptivi prin ochii lor, dar stiu si o fata (este de varsta mea) care nu stie nici acum ca este adoptata, sau poate lasa asa sa se vada din afara ca nu stie.
Ideea este ca m-a cam sperie cum am sa ii spun dar am sa vad atunci.
Da, sunt "gravidutza in 4 luni, imi place sa imi spun asa .
Anca, nu ai zis nimic ca ti-am zis sa scrii o carte, dar ai putea sa scrii totul sa il tii pentru tine si pentru copii tai, nu se stie niciodata de unde se naste un scriitor (copii, nepoti, stranepoti)
"In viata nu e suficient ca ai ales drumul cel bun. Daca nu mergi repede inainte, te calca in picioare cei care vin din urma."
(Will Rogers)
simona
anca_nicolae spune:
:)
Dar ti-am rapsuns la ideea ta cu cartea. Poate nu ai dat refresh.
As scrie EU, nu i-as lasa pe copii, pt ca ii simt ca facand parte, cumva, din lumea "noua", sau ma rog, mai noua decat mine si decat stilul si gandurile mele din postari/carte.
Eu ma vad scriind cam cum este tipa din reclama din dreapta, cu bluza mov [ma rog, nu-s asa de perfecta ca ea.., dar imi place movul :)))]
Adica.. sa imbin amintiri, retrairi, creatie, imaginatie.
Privind simultan in trecut, in prezent, in viitor.
Poze cu noiVeronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori
marumiha spune:
In sfirsit am ajuns si eu acasa si am reusit sa citesc toate postarile voastre .
Toata ziua m-am gindit la tine....Anca, si mi-am pus 1000 de intrebari , am incercat sa ma pun in situatia acestei doamne pe care nu vreau sa o acuz de nimic ,probabil ca era prea mica la 16 ani ,mentalitatea era asa cum era ,si sint sigura ca nu dorea sa ramina gravida la virsta aia.Probabil a ramas socata si marcata pe viata de aceasta intimplare.
Dar ma intrebam si nu inteleg dupa ce au trecut atitia ani ,a studiat ,e un om inteligent ,ma gindesc ca si financiar este ok, situata bine ,nu trebuie sa depinda de nimeni ,cum poata sa tina acest lucru in interior ,sa nu vorbeasca cu nimeni .Sa refuze pur si simplu sa aiba o relatie cu un om care pina la urma l-a adus pe lume ea.
Normal ar fi sa aiba o mare greutate pe suflet ,la fel ca si tine care ai atitea intrebari fara raspuns ,explicatii care pina la urma e de datoria ei sa ti le dea .Pina la urma in viata trebuie sa fim responsabili de toate actiunile noastre ,de toate succesle si insuccesele noastre ,de toate greselile.
Si daca tot i-ai intins o mina in sensul asta ,de ce ii este atit de frica?In fond nu i-ai cerut nimic in afara de lucruri care va privesc numai pe voi si ea e singura care poate sa-ti spuna ,trebuie ,intr-un fel e obligata.Asa gindesc eu ,poate ca gresesc dar m-am tot gindit ca pt.ea ar fi trebuit sa fie o mare bucurie vazindu-te si discutind cu tine.
La faptul de a scrie o carte chiar si eu m-am gindit ,din cite am vazut ,la noi nu prea se gasesc carti despre adoptie si sint multi oameni care ar dori sa cumpere ,sa afle cit mai multe lucruri de la parintii care au adoptat sau de la persoane ca si tine care au fost adoptate.
In sfirsit sa-ti spun ce cred eu despre parintii tai din ceea ce ne-ai scris tu despre ei.
Cred ca te-au iubit atit de mult ,au dorit sa tina ascuns faptul ca erai adoptata (asa erau timpurile )si ca au trait cu o frica ascunsa care de multe ori ne cam da de gol.
De aceea faceau acele comentarii ,probabil ca in acele timpuri majoritatea oamenilor gindeau asa.
As vrea sa te intreb cit de mult ai suferit (chiar daca un exista o unitate de masura a suferintei)si ce ti-a lipsit (nu material),in anii copilariei ,sau daca ai dorit sa fie altfel copilaria ta.
O zi buna !
Poze
anca_nicolae spune:
Marumiha,
in primul rand multam ca ai inteles exact de ce am cautat-o si ce am sperat.
Acum, revenind la intrebarea ta, daca mi-a lipsit ceva, am scris mai sus, nu mi-a lipsit nimic material, nici chiar social. Bine, eu am fost ff modesta, de fapt nu prea ceream nimic, am fost crescuta in ideea: haine necesare [adica pijama, trening de scoala, uniforma, maieu etc] iti cumparam noi, alte haine de moda.. astea sa ti le cumperi tu cand oi fi pe banii tai. Paritnii mei aveau mereu teama de 2 chestii:
1. ca pun iubirea prea sus si as putea face si eu copil "aiurea-n tramvai"
2. sa nu fac precum "copiii de oameni bogati de sub podurile Senei", aveau parintii mei acel model cu copiii prea satui de viata buna si, cumva similari cu emo sau cu hipy, alegeau sa traiasca sub podurile Senei, si atunci, paritnii mei au preferat [ca la medicina] sa prevada, sa preintampine, decat sa trateze. Si atunci, desi ei erau ingineri cu 1 singur copil [ceea ce pe timpul lui Ceausescu insemna un nivel ok financiar, nu bogat, dar ok] au AVUT GRIJA mereu sa NU transpara la mine ceva din lipsa grijii lor financiare, ca sa nu ma culc pe o ureche. Asa ca au ales sa ma creasca modest, mergeam la scoala mult mai simplu imbracat decat alti copii din familii mai grele. Eu NU am fost afectata de asta, pt ca am pus mereu accent pe cunoasterea interioara, mi s-a parut mereu ca cine va ajunge sa ma cunoasca pe mine in interior ori nu ma va iubi deloc [si atunci hainele nu ma ajuta cu ceva] ori ma va iubi suf de mult [si iar hainele nu erau un must have]
Dar daca Vero a mea ar fi fost crescuta de parintii mei, ea ar fi suferit
Deci, parintii mei evitau sa faca mofturi, orice lucru il evaluau daca este mandatory sau doar un moft.
Chiar si calculator de operatii, nu mi-au luat [si evident ca puteau], ca sa ma invat sa fac singura iute calcule, si ca sa nu se fie precedent sa tot cer si aia, si aia. Calculator de operatii mi-am luat singura, daar, cand am terminat facultatea, as aca nu l-am folosit deloc
De calculator PC nici nu s-a pus problema, dar acolo m-au intrebat, daca imi este absolut necesar in facultate sau nu [eu facand electronica, sectia programare ]. Eu am raspuns ca... nu, ca si-asa scriam programele pe foaie landscape, si scriam cu tot cu TAB 
, si am zis ca nu are rost sa faca vreun efort financiar [eu asa credeam]. Acum insa, in prezent, zic ca am gresit, am fost cu pasi in urma altor colegi, si la serv a trebuit sa recuprez singura acel timp/info.
Ca sa vedeti cat de mult imi impregnasera ideea cu "nu se merita efort pt moft", eram prin clasa 1-2, si o vecina casnica ne "ajuta" in sensul ca o strigam la geam, de afara, sa vad cat e ceasul, ca sa intru in casa la timp, si, intr-o zi, vecina, vrand sa glumeasca zise: ia spune-i tu lui mama sa-ti ia ceas, ce ma tot strigi pe mine... La care eu, mi-am pus mainile in sold [evident, ca la porumb, cum stiu eu ] si am zis nervoasa: pai da, sigur, sa dea mama bani pe ceas si sa nu mai avem bani de mers in cincediu la Predeal, ca ti-i dumitale LENE sa-mi spui MIE cat e ceasul????
Totusi, material si social nu mi-a lipsit nimic.
Dar.. mi-au lipsit:
- rasfatul, nu neaparat mofturi, dar sa fi vazut asa, ca 1 data la n luni mai "scapa" cate o chestie nemandatory... cum, de ex, le zic eu copiilor mei, cand mi se pare mie ca imi raman banuti in plus din salariu, hai sa mergem pe la afi, ne luam si noi cate ceva, sau macar inghetata la mac, ceva asa.. de rasfat.
- sentimentul de acceptare NECONDITIONATA. Repet, nu m-am indoit niciodata ca ma iubesc, DAR exista in mine aceasta senzatie ca "trebuie sa dau bine", altfel vor fi dezamagiti... ca sa nu mai zic ca... dupa faza aia zisa de tata dupa filmul cu fata si plodul, am avut mereu un semn de intrbeare cum de ar fi posibil sa renunte la mine DOAR pentru ca am iubit pe cineva si am facut un copil NEplanificat... Nici azi nu imi raspund... Poate ca erau doar vorbe, si nu ar fi fost aplicate.. Nu stiu... Sigur, nici un parinte nu vrea asta de la copilul lui, dar... vedeam in jur alte fete care erau SIGURE ca ACASA, la MAMA [cel putin] ORICAND se vor putea refugia/intoarce.
Da, cred ca asta este, pentru mine casa nu era un refugiu, eu mereu am avut ganduri nespuse parintilor, pt ca stiam din start ca nu mi le aproba, si atunci, mi-am asumat rolul de sfatuitor pt mine insami, eu ma intrebam, eu decideam cum e mai bine.
Da, nu am avut sentimentul de refugiere in orice conditii...
parintii mei nu si-ar fi dorit asta niciodata, astfel incat ei credeau ca totul e ok, dar eu mereu am avut o lume paralela a gandurilor mele [si chiar actiuni]... am aplicat de multe ori zic ca ei si fac ca mine... Norocul parintilor mei a fost ca, cel putin pt scoala, m-am "sfatuit" bine.
Eu sunt ff atenta la tot ce vorbeste/andeste cineva din jur, retin multe, insa aplic la mine DOAR ce trece de propriul meu filtru, de asta eu sunt destul de neinfluentabila... Nu stiu cat au realizat paritnii mei ca sunt neinfluentabila, pt ca repet, in exterior, aveam grija sa fiu copil model, note bune, la ora ok acasa, mi-am facut ordine in camera, faceam cumparaturi la cozi, etc. Dar, gandul meu era mereu altul...
Acum... paritnii mei m-au infiat la varsta destul de mare... Tata avea 45 de ani, cand m-am dus in clasa 1, toti copiii aveau parinti de ~30, eu 45. Cred ca a lipsit o generatie inrte noi, ceilalti copii aveau bunici precum parintii mei.
dar, pe de alta parte, eu am retinut MULTE din ideile inteligente ale lui tata, el era un autodidact, si SI azi, f des, poate zilnic, aplic idei de ale lui, ba sa ma dezbrac oriunde intru, oricat de frog e acolo, ca sa am ce pune pe mine cand ies afara, ba sa incerc sa prevad si sa gabdesc ca la sah cu n mutari in fata, ba sa numar pana la 20 in gand inainte sa raspund [cand simt ca ma enervez], ba sa nu aman un lucru, caci treaba amanata va ramane mereu amanata, multe...
Pt mine, tata era un fel de profesor acasa. Iar mama, inginer chimist, era o harnicutza... dar nici macar ei nu i-am pove cu adevarat gandurile mele [alea de iubire :)]
Si rar am povestit prietenelor mele. In general, doar mie. Vorbesc cu mine mult. Chiar unii imi spun: defectul tau [unul din ele, sa fim reason!!] e ca gandesti prea mult!
Am uitat sa scriu mai sus, la suita de intrebari/probleme deschise de voi, un lucru, mai delicat, si cred eu, cumva de evitat:
Nu am sa pot niciodata sa stiu daca as fi evoluat ALTFEL daca as fi fost crescuta de parintele natural.
Pentru a evita aceasta intrebare, cred cu tarie ca paritnii adoptivi [dupa ce s-au asigurat ca parintele natural nu va cere copilul inapoi, vreodata, deci trebuie sa existe un grad de comunicare intelectuala intre toti implicati] ar trebui sa lase o portita de dialog intre copil si parintelenatural. Fara excese, dar nici deloc. Adica, exact cum as fi considerat eu ca ok relatia dintre mine si mama mea naturala: un dialog cu INCA un prieten in plus, 1 data la n saptamani...
Si atunci, copilul nu va fi deloc incercat de frustranta intrebare:
"cum e parintele meu natural si cum ar fi fost daca...?"
acum o sa plec spre casa, dar oricand
edit: nu am terminat propozitia :))
oricand voi incerca sa ca scriu/raspund.
Cu drag,
anca
.
Poze cu noiVeronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori
anca_nicolae spune:
Inca ceva, eu sunt doar un caz, nu inseamna ca toti copiii adoptati vor avea ganduri ascunse fata de parintii lor.
Unii poate se muleaza mai mult pe profilul parintilor, sau/si invers.
Ce voiam eu sa subliniez eu este ca, la parintii adoptivi, exista un risc usor mai mare dceat la parintii naturali [dar SI la ei exista!] sa nu se muleze perfect pe copil. Insa asta poate fi corectat, tocmai de asta am scris atatea...
Poze cu noiVeronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori