Nu reusesc sa-mi revin dupa pierderea sarcinii
Raspunsuri - Pagina 2
Lorenyy spune:
Ionik,draga mea,cat de bine itit inteleg si simt durerea..Am trecut si eu prin asta,si doar saptamana trecuta,sunt inca daramata dupa aceasta pierdere,si ceea ce este si mai greu..nu pot vorbi cu nimeni despre asta,ptr ca imediat imi dau lacrimile.Nu vreau sa retraiesc acele momente,incerc si vreau sa cred ca a fost un vis atat de urat.
Dar sa-ti explic mai bine de ce am ajuns aici,incerc din toate puterile sa pot inchia acest subiect,simt cum mi se frange inima de durere,si cat va mai continua??!!
Incepand cu luna octombrie a anului trecut,am inceput a avea sangerari,cand mai inchise la culoare,cand totul parea ca as fi la menstruatie.Avand ceva probleme in familie cu socrii,am dat vina pe baza stress-ului,dar totusi am fost la medicul meu ginecolog,mi-a facut ceva teste,totul normal.Am uitat sa mentionez ca ianuarie 2007 am nascut o superbitate de fetita,iar medicul s-ar fi gandit ca unele femei dupa nastere au probleme cu dereglarile menstruale si horminale.Ma rog,testul de sarcina a fost negativ,asta pe 1 noiembrie 2007,dar mi-a spus ca ar fi bine sa merg la sonogram(ecograf) sa fim siguri ca totul ar fi in ordine.Cu toate aceste probleme de familie(soacra pe cap,certata cu socru,atmosfera foarte tensionata in casa,am tot amanat programarea la sonogram,spre marea mea prostie si greseala,apoi a urmat plecarea noastra in Romania ptr 3 saptamani,iar la intoarcere ,pe 11 ianuarie am si facut programare ptr 17 ianuarie la ecograf.A fost socul vietii mele,eram insarcinata in 14 saptamani,nici acum nu pot sa cred si admit ca se intamplase asa ceva,dar intr-un fel,cand ma uitam la inimioara ce aparea pe monitor si o vedeam fericita cum bate,am inceput sa-mi revin.Sincer,nu eram pregatita inca ptr inca un bebelus,dar ceva ma facea sa rad in sufletul meu de fericire,ce minune dragalasa se afla acolo,era copilul meu,si stii cum se intampla,dragoste la prima vedere....Parca cineva m-a lovit in cap in urmatoarele secunde,brusc mi-am amintit ca fiind in Romania,m-am molipsit cu o cistita groaznica si luasem antibiotice...Pana sa plecam in Romania fusesem de atatea ori la solar,fumasem tot acest timp...A inceput sa se invarta pamantul cu mine,eram constienta de ce putea urma...Urma disperarea...L-am sunat pe sotzul meu,i-am dat vestea cea mare,pe moment a fost mut,cand a realizat de fapt,ce veste,intr-adevar minunata ii dadusem,era in extaz..Cum puteam sa-i spulber aceasta fericire,spunandu-i ce am facut cele mai importante 3 luni ale sarcinii???Cand am ajuns acasa,i-am explicat,s-a suparat,era fara vlaga,dar a trebuit sa-i expun toate riscurile la care ne vom supune,sansele erau foarte mari sa nasc un copil maltformat,distrugeam o viata,a bebelui,si vietile noastre...A inteles,dar eu nu...CUM POT SA-MI OMOR COPILUL MEU,numai asta imi urlam in gand,imi venea sa ma arunc in genunchi in fatza icoanelor de durere.Am mers la doctor,am facut analize,tot speram ca va fi bine,ma uitam la fetitza noastra,si imi doream un fratior ptr ea,stiam ca eu il port,dar ce greseli facusem,il distrusesem eu din prostia mea,din nepasare poate,de ce nu ma dusesem la timp la ecograf???????
Joi am fost iar la medic,vesti destul de proaste:placenta previa in totalitate joasa,de acolo si acele sangerari pe parcursul sarcinii,am stat de vorba cu medicii,se uitau la mine descurajati,era decizia mea,si numai a mea:Puteam tine sarcina,riscuri foarte mari,bebelul se putea opri din evolutie intr-o luna sau doua,puteam duce sarcina la bun sfarsit si sa nasc un copil maltformat,sansele erau sub 1% ca as putea naste un copil sanatos.Dar exista si un D-zeu,ma gandeam eu,care face minuni.!!!!!Dar nu puteam risca,eu da,m-as sacrifica pana la moarte ptr copiii mei,dar se merita sa chinuiesc un suflet nevinovat???
Vineri m-au chemat din nou,trebuia sa-mi explice cum va decurge"terminarea sarcinii"cum o numesc ei,si atunci am crezut ca voi innebuni,vroiam sa fug de acolo,sa ma ascund undeva,numai eu si bebelul meu care deja incepuse sa miste,parca spunandu-mi:"mamii,te implor,vreau cu tine,nu ma lasa cu ei"....Ma doare atat de rau,acum cand scriu,o durere ce nu poate fi definita...Ma credeti,si va jur asta,ca simt fluturasii acum prin stomac,bebelul meu parca este aici cu mine acum...
La medic mi s-a explicat procedura:se vor introduce niste betzisoare,aratau exact la scobitorile,numai putin mai groase,pe care le voi purta in mine pana a doua zi dimineata,cand ma voi intoarce iar la clinica,ptr"terminarea sarcinii"...adica pana cand imi voi lua a doua mea dragoste...Nu am stiut exact ce inseamna acele 'scobitori",dar mi s-a explicat:Aceste "stick-uri" vor opri bataile inimii fatului,adica,o sa ma lasati sa numar minutele,pana cand nu o sa-mi mai simt fluturasii??????
Ma simteam intr-adevar,ca o criminala,am plecat acasa in compania sotzului,care ,bineinteles nu a stiut nimic,ca altfel ar fi facut un shoc.Vineri,toata seara si noaptea am avut contractii exact ca la o nastere,dar parca nu le mai simteam,ma gandeam cum usor usor,se sting bataile inimii copilului meu...Nu vreau ca nimeni sa treaca prin acele momente prin care am trait eu,numai cele care traiesc aceste momente de fericire imi inteleg durerea...
Mi s-a spus ca in caz ca voi avea si cea mai mica sangerare sa merg de urgenta la spital,din cauza placentei,puteam oricand sa"nasc" singura in casa.Am stat cuminte in pat,cufundata in toate acele ganduri si tristete,spre norocul meu a trecut noaptea fara nici un fel de urgenta,dar chinul urma sa fie a doua zi dimineata,este ca si cum ti-ai duce pe ultimul drum fiintza draga,ceea ce am si simtit.
Acum ma simt...nu stiu cum ma simt,sincer,incerc sa zambesc,sa rad,viata merge inainte,da,ptr cei care nu au trecut prin astfel de suferinta,incerc sa-mi revars dragostea,toata dragostea asupra iubitei mele fetitze,dar acolo era un sufletel,o inimioara care am vazut-o batand,am vazut un nasuc,o manutza,un piciorus...
Pe 20 iulie voi aprinde o lumanare,voi cumpara flori,si nu voi lasa sa fie o zi trista ptr mine,nu,acolo sus este ingerasul meu,si sper ca intr-o zi sa ne intalnim...
Va sarut dulce,mai puternice sunt lacrimile decat aceste manutze care va scriu...
ionik76 spune:
Doamne, Lorenyy, am plans cand am citit prin ce ai trecut. In cazul tau a fost intr-adevar mult mai rau. Stii, in toate aceste zile am constatat ca suferinta altora care au trecut prin aceleasi tragedii te face sa nu te mai simti singura si parca iti mai da putina putere sa mergi mai departe. joi s-a implnit o saptamana de cand am facut si eu intrerupererea de sarcina. Atuci am actionat ca in transa, eram blocata, parca nu mi se intampla mie. Abia dupa 2-3 zile am realizat ce gol imens a rams in mine. Cand afli ca vei avea un copil, iti pui sperante in venirea lui pe lume, iti faci un noian de vise si planuri, totul se schimba in mintea si sufletul tau, lumea ta devine dintr-o data alta. Si cand, intr-un fel sau altul, ajungi sa-l pierzi ... Ce se intampla cu toate astea ? Dintr-o data ramai cu toate sentimentele astea in brate si cu o durere imensa si te intrebi: ce fac acum cu toate astea ? Cum revii la cea care ai fost inainte ? Ma trezesc uneori gandimdu-ma ca trebuie sa-mi cumpar cate ceva ca nu cumva sa-mi fie pofta sau ca nu trebuie sa iau cutare medicament ca nu am voie.. Si brusc realizez apoi ca toate astea nu mai au rost, ca puiul meu nu mai e si ma simt atat de pustiita !
Ieri am fost la control si la un moment dat, in timp ce asteptam sa intru la medic, de la ecograf s-au auzit bataile de inima ale unui bebelus. Am izbucnit in plans, amintindu-mi bucuria pe care am simtit-o cand am vazut palpaind pe ecranul monitorului inimioara puiului meu. Si ma intreb cat o sa mai dureze asta ? Cat o sa mai doara atat ? Cand o sa incetez sa ma compar cu toate gravidele de pe strada, gandindu-ma ca asa ar fi trebuit sa fiu si eu acum ?! cand o sa scap de sentimentul asta de vinovatie care ma chinuie zi si noapte ? Orice lucru, cat de marunt, imi aduce aminte de el, imi aminteste de cea care eram acum cateva saptamani. Nici in oglinda nu ma mai pot privi. Stiu ca nu voi mai putea fi niciodata, pe de-a intregul, cea care am fost. Poate intr-un final voi fi capabila sa accept, sa ma impac cu mine si cu lumea, dar stiu ca nu voi putea niciodata sa uit. Si nu pot decat sa ma rog lui Dumnezeu sa faca sa nu ma mai doara atat si sa nu lase sa mi se mai intample asa ceva niciodata. Si, daca se poate, sa-mi mai dea o sansa, sa-mi mai dea o data sansa de a fi mama.
Stiu ca decizia pe care am luat-o a fost corecta din punct de vedere medical, nu ma gandesc cum avea sa fie daca pastram copilul - un iad, un calvar care abia de acum inainte ar fi inceput cu adevarat, si totusi nu pot sa ma comport ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, nu pot sa ignor pur si simplu ceea ce simt: durere, neputinta, furie, frustrare, tradare, deznadejde, neincredere, vinovatie, dezamagire, goliciune, si iar durere, toate la un loc. Nu pot sa trag pur si simplu linie si sa spun: "Gata, a trecut, s-a terminat ! Bine ca am scapat ."
Am citit multe experiente asemanatoare pe forum, multe cu mult mai dramatice decat a mea si asta m-a ajutat. Am constatat ca totusi sunt mult mai norocoasa decat altele prin faptul ca mai am un copil. Il am pe Matei si stiu ce inseamna maternitatea. Am avut si am in continuare sansa sa aflu ce inseamna sa iubesti si sa fii iubita neconditionat de un copil. Si e mare lucru. Si asta iti spun si tie, Lorenyy. Suntem, totusi, norocoase. Sigur, un copil nu poate fi inlocuit cu altul si sentimentele pe care le-ai avut pentru el nu le poti arunca pur si simplu la gunoi si inlocui a doua zi cu altele. Ar fi simplu sa fie asa. Dar, cel putin, ne putem agata de ceva. Nu doresc nimanui sa treaca prin aceasta experienta devastatore, stii cum se spune, nici macar la dusmani. Iti doresc, Lorenyy, sa-ti dea Dumnezeu puterea de a trece peste durere si de a merge mai departe. Si continua sa scrii. Eu am scris mult, tot ce simteam, si in jurnal, si pe forum si m-a facut sa ma simt mai bine. Am inteles ca nu sunt singura. Te astept sa mai vorbim. cand simti ca ti-e greu, scrie ce simti.
Tuturor celor care mi-ati raspuns, va multumesc si va imbratisez. Si sa stiti ca am in continuare nevoie de voi si si sper sa nu va intristez prea tare daca voi continua sa imi descarc sufletul.
Lorenyy spune:
Ionik,am revenit dupa aceste cateva zile,mai usoare sau mai putin usoare,ma gandesc ca a mai trecut un weekend,destul de plin,cu multe bucrii din partea fetitzei noastre,care numai ea stie sa-mi readuca zambetele si fericirea in suflet.Zilnic ma uit la pozele de la ecograf cu minunea noastra,cateva secunde uit sa respir,dar sper si iar sper"urmatoarea sarcina va fi perfecta,poate D-zeu a ales aceasta cale,si toate se intampla cu un motiv".Avem acasa niste ingerasi superbi,care asteapta de la noi totul sau nimic,cum spuneai,este o dragoste neconditionata,trebuie sa fim tari,optimiste.
Prietenii ma intreaba cum ma simt,acelasi raspuns le dau"Sunt bine,multumesc",dar in gandul meu aceesi intrebare o am mereu"dar cu golul din sufletul meu cum ramane????Va fi bine candva?
Incerc sa-mi fac de lucru mereu,ca sa nu ma gandesc,dar seara cand ma pun in pat,ma culc cu marele gol in suflet,la fel ma trezesc dimineata.
Nu pot spune tristetea mea celor din jur,nu vreau sa sufere si ei cu mine,ma refer la familia mea,au si parintii problemele lor,de sanatate,etc etc,cu Sebi este un subiect interzis.Si incerc sa ma ridic singura,singura sa-mi ling ranile,sa fiu tot aceeasi mama iubitoare ptr printzesa mea,sa fac si imposibilul ptr ea,sa o iubesc si mai mult.
Am omis prin a va spune ca fiica noastra este intr-adevar o minune,6 ani nu am putut ramane insarcinata,am avut doua sarcini pierdute inainte,cand eram insarcinata in 7 saptamani cu fetitza,am ajuns la urgenta:iminentza de avort.Dupa cate scriam si inainte,exista un D-zeu,care a facut si face miracole.
Va doresc multa sanatate fetelor,sa ne creasca copiii frumosi si sanatosi,si sa trecem si peste cele mai crunte momente ale vietii,ingerasii nostri au nevoie de noi!
agho spune:
Ionik,
te imbratisez si iti transmit toata compasiunea mea!
Constiinta ta se vede ca nu e adormita si te trage la raspundere pt. alegerea facuta.
Ai ales, Ionik!Intelegi? Si-ai crezut ca alegand se vor sfarsi si parerile de rau! Si lacrimile si disperarea si tot. Ionik, desnadejdea e un mare pacat. Un om caruia ii moare speranta nu mai are ratiune pt. a trai, vrea sa se sfarseasca totul.
Ionik, tu ai pt. ce trai, exista un copil, exista un sot, exista o familie. Si exista un prunc in cer pt. care merita sa te rogi singura, in taina. Transmite-i dragostea ta si poate ca lui trebuie sa-i ceri iertare.
Vindecarea va veni din momentul in care vei accepta cele intamplate.
Cat timp nu vei accepta ca asta a fost, ca ti-a fost dat sa faci cea mai crunta alegere, ca te-ai simtit ca ultimul om de pe pamant, ca desi mergi in picioare ai inca impresia ca te tarasti pe pamant...atat timp cat doar tie ti-a fost dat sa porti aceasta povara...Ionik, hotaraste-te si du-ti povara!... Durerea ta muta, surda, plansul tau, jalea ta sunt jerfa ta...Niciodata nu vei simti ca va fi indeajuns!
Dar aminteste-ti Ionik, ca sotul tau e langa tine si asteapta mangaierea ta, asa mare si adult cum il vezi! E copilul altei femei care l-a crescut bine/rau pt. tine.
Copilul vostru e acolo, intre voi, cu voi si va vrea pe amandoi! Iar tu, Ionik, ii vrei si tu si va trebui sa iti recunosti aceasta dorinta si sa ti-o accepti pt. ca este cat se poate de fireasca. Smulge-te din bratele disperarii, ale invinovatirii si faptul ca nu ai incredere ca Dumnezeu este milostiv si ca iarta, arata ca ai inca neincredere in puterea Lui de a ierta!
Nu face mai mult rau decat ti s-a intamplat deja!
Multa sanatate si mult bine Ionik si Lorenyy si astept vesti bune
pisu_pisu spune:
salut ionik eu deabia am intrat si mesajul tau mi-a atras atentia pt. ca si eu trec prin aceasta situatie si au trecut 2 ani dar tot sunt marcata si tot ce fac imi aduce aminte de bebe al meu ,nu stiu daca o sa pot sa imi revin vreodata sau sa uit pt.ca de cate ori aud ca cineva a nascut ceva din mine nu stiu ce este foarte gelos eu nu sunt o fire rautacioasa dar aceste vesti ma intristeaza cand aud de aia ,de cealalta numai eu nu am noroc,acum 2 ani in mai am aflat ca sunt insarcinata ,nu pot sa va spun ce fericita am fost ,era prima mea sarcina deja incepuse visele ,sperantele iluziile cred ca nu sunt singura care atunci cand aude ca este insarcinata incepe sa viseze,toat bune si frumoase am avut o sarcina usoara fara greturi doar din cand in cand nu puteam sa dorm pt. ca nu dormea bebe si se mai trezea sotul meu si ma intreba ce faci nu dormi iar eu ii raspundeam ca nu doarme bebe si nu pot iar el ma mangaia pe burtica si ii spunea hai tati fa nani ca sa poata si mami sa doarma la eco totul era super nici o neregula totul ok pana intr-o zi de 26 (aveam 34 de saptamani)ianuarie cand visul fromos a inceput sa se transforme in cosmar ;in acea seara dupa ce am facut dus am inceput sa ma simt ametita si ma durea mijlocul dar nu am dat importanta si cand ne-am bagat in pat am inceput sa am durei ca de nastere si ce mi-am zis in capul meu hai sa ma ridic poate mai imim trece in clipa in care m-am ridicat a inceput sa imi curga sange ma-am speriat si am inceput sa plang l-am trezit pe sotul meu si dupa aceea sau trzit toti din casa (stau cu fratele meu si sotia lui care la randul ei era si ea gravida )si am plecat repede spre maternitatea bucur ,unde asistenta de la garda dormea si fiind nervoasa ca am trzito a inceput sa ma ia la intrebari ca de ce nu m-am dus la caritas ca apartin de acolo si multe altele ,ma-au controlat cred ca vreo 4 medici pana a venit dr. care m-a si operat in finalnimeni nu mi-a spus ce se intampla eu credeam ctotul e ok pana m-au dus la eco si cand eram acolo a sunat mama si a raspuns o asistenta si l-am auzit pe dr spunand spuneti ca copilul este mort cand am auzit asta am incremenit lacrimile imi curgeau nu ma puteam stapani si am auzit cand a spus dr pregatiti-o de operatie ,m-au dus intr-o camera de travaliu mi-au facut o injectie si mau lasat singura am luat tel. si l-am sunat pe sotul meu i-am spus sa plece acasa ca ma opereaz dar nu am avut destula tarie sa ii spun ca bebe murise in mine ;nau vrut sa plece au ramas toti trei acolo asteptand vesti despre mine .Dupa operati mau dus la reanimare si cand m-am trezit am luato de la capat cu plansul nu putea sa ma abtin cu toat calmantele care mi leau dat nu puteam sa imi revin,cand au venit ai mei dimineata la mine daca nu le spunea asistenta in ce pat sunt treceau pe langa mine ,au spus ca eram atat de unflata la fata ca nu m-au recunoscut ,toti plangeu dar nici unul nu intelegea cat sufar eu si nici cat de negru era sufletul meu care mai de care nu stia cum sa ma inveseleasca,cel mai rau era ca de cate ori se schimba tura care cum vene ma intreba ce am nascut ,simteam ca o fac intentionat ca sa ma faca sa plang ;iar dr. cand avenit la vizita intreaba unde este aia de ia murit copilul am crezut ca inebunesc cand am auzit imi vene sa ma ridic si sa il strang de gat am stat aproape doua saptamani in spital ca au mai aparut si alte complicati am avut hemoglobina 4 si altele ,(si acum plang cand imi amintesc si imi tremura mainile de nu mai pot sa scriu)in sfarsit cand am ajuns acsa a inceput din nou cosmarul fiecare loc ,lucru imi amintea de baietelul meu unde am uitam ma vedeam cu el in brate si cand o mai vedeam si pe cumnata mea insarcinata ma lua si mai rau suferinta nu stia ce sa mai fac mai ales ca stiti cum sunt vecini si rudele toate care mai de care sa afle ele ce se intampla si sa isi de-a cu parerea sau sa iti zica"lasa ca esti tanara si ai timp"cand auzeam aceasta vb.imi vene sa mor;timp de un an de zile nu am vrut sa mai aud de sarcina daca ma intreba cineva evitam subiectul dar acum dupa 2 ani imi doresc sa raman insarcinata dar nu mai reusec am fost la medic si sa vedem dar desi incerc sa raman insarcinata gandul la ce a fost nu imi da pace sotul meu ma intreaba mereu daca eu sunt pregatita si ii spun ca sunt pt.ca imi este mila de el ca a suferit f mult cand a murit bebe si cand il vad cu cata dragoste se joaca cu nepoata mea ma face sa imi doresc din nou sa raman insarcinata desi gandurile ma vor urmari mereu sper sa pot duce la capat o sarcina si sa am un bebe sanatos.voi suntei singurele carora am avut curajul sa va spun ce simt ,nu am vb.niciodata cu nimeni despre ceea ce simt pt. ca nimeni nu ma intelege si cu sotul meu nu vreau pt. ca tot ce se intampla cu mine il marcheaza si se gandeste numai la asta oricum faptul ca v-am scris si stiu ca voi ma veti intelege ma va face sa ma simt mult mai bine va doresc numai bine si sper din tot sufletul sa nu trceti prin ce am trecut eu si sa reusim data viitoare .Ionik sper sa reusesti a treci peste asta si sa o iei de la capat .va pup si va multumesc pt atentie
agho spune:
pisu_pisu, multa sanatate si sa ai incredere ca vei avea copilul dorit!
N-am zis mai sus, dar sora mea a pierdut 3 sarcini, ultimele doua fiind duse pana la capat, ultimul copil a si trait cateva zile, dar cu totii au murit. Diferenta de varsta intre noi este mai mare si nu stiu deloc ce-o fi fost cu adevarat in sufletul ei. Apoi cu tratament etc a dat nastere unei fetite, ca dupa aceea, urmatoarea fetita sa vina pe lume fara niciun fel de tratament. Ceea ce stiu acum, e ca se pregateste sa devina bunica. Trec anii!
pisu_pisu spune:
iti multumesc din suflet si sper din tot sufletul ca toat lumea sa reuseasca ,eu am mai scris si la sfatul medicului si mi-au spus ca pot incerca fara pb.dupa toat analizele pe care le-am facut va pup fetelor si sa fiti sanatoase saputem discuta tot timpul ca ajuta ffff mult mai mult decjavascript:insertsmilie('
');at ,daca ai vb.cu cineva mai apropiat
ionik76 spune:
Doamne, Pisu_Pisu, nici nu pot sa-mi imaginez ce a fost in sufletul tau. E cumplit si cu cat copilasul e mai mare, cu atat doare mai tare. cand citesc despre experiente de genul asta, parca ma mai imbarbatez si eu, in sensul ca imi spun ca putea fi si mai rau. Si din pacate sunt foarte multe, mult prea multe cayuri de genul asta si nu inteleg de ce. Pur si simplu se intampla sau e doar incompetenta medicilor ? Am urmarit si cele doua emisiuni de pe euforia facute pe tema asta si m-am ingrozit. Aproape ca nu mai am curaj sa mai fac un copil, desi imi doresc enorm de mult. sa o iau din nou de la capat, cu aceleasi vise si iluzii si griji si fereasca Domnul sa se naruie iar toate ! Mi se pare atat de nedrept ! Mi-e teama ca chiuretajul asta sa nu lase urme, nu stiu, sa nu cumva sa pierd sarcina din cauza asta, stiu ca voi avea un stres si mai mare decat in mod obisnuit.
stiu, durerea e normala si parca reusesc sa ma mai impac cu ea, dar sentimentul asta de vinovatie e cumplit si nu-mi da pace. Nu sunt o bisericoasa, o practicanta convinsa, dar impotriva avortului am fost intotdeauna si n-as fi crezut ca voi fi pusa vreodata in situatia asta. Nu am vrut sa fac asta, nu am vrut nici o clipa si poate ca daca ar fi fost cineva care sa ma sustina putin, sa-mi dea putina incredere, as fi pastrat copilul, dar nimeni nu a fost de partea mea, pana si mama mea mi-a fost impotriva si, Dumnezeu sa ma ierte, dar o urasc pt asta. M-a dezamagit f. tare atitudinea ei. Si nici macar nu pot sa merg sa vb cu un preot pt ca biserica interzice sa intri in biserica pana nu te spovedesti si nu ti se citeste molitfa si eu mai am niste scurgeri si nu pot sa inteleg chestia asta: daca nu poti vb cu un preot atunci cand ai cu adevarat nevoie, cand ai nevoie de ajutor, la ce bun biserica ? Poate gresesc, dar eu asa am simtit in toata perioada asta.
Ma urmareste gandul asta: copilul meu avea nevoie de mine, eu trebuia sa am grija de el, sa-l protejez si l-am ucis. Nu ma pot impaca cu gandul asta si poate ca D-zeu ma va ierta intr-o zi, poate, desi nu cred ca merit, dar stiu ca eu n-o sa ma pot ierta niciodata. Si e cumplit sa traiesti cu gandul asta, zi de zi, ceas de ceas. Boala mi-a trecut, ca si cum nici n-ar fi fost, mi-a ramas un semn sub spranceana stanga, in caz ca aveam nevoie de vreo dovada ca am avut varicela, dar copilasul meu nu mai este. Ca si cum n-ar fi fost nici el. dar din pacate nu pot gandi asa. Aproape ca as putea sa spun ca boala a fost doar un vis urat, dar nu pot sa spun acelasi lucru despre copilul meu, a fost cat se poate de real si nu mai e. Mult prea usor a disparut. Si mi-e f. greu sa ma obisnuiesc cu lucrul asta. Mi-e f. greu sa imi continuu viata de dinainte si sa merg mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum puiul meu n-ar fi existat niciodata.
pisu_pisu spune:
ionik nici eu nu am avut varicela cand eram mica mi-a iesit la analize si dr.ginecoloaga mi-a spus ca trebuie sa il fac inainte sa inccerc din nou sa raman insarcinata ,iar in ceea ce il priveste pe preot poti sa il chemi acasa eu am rugat-o pe cumnata mea sa il cheme atunci si a sti ca ma induiosat preotul a inceput sa planga cu mine si sa imi explice tot felul de lucruri ,credema ca te va ajuta cat de cat ,eu acum de cate ori am timp merg la biserica si aprind lumanari pt. bebelusul meu ,nici eu nu sunt bisericoasa dar ma linisteste sa fac asta si atunci cand aprind lumanari ii rog si pe bunici mei care au murit sa aiba grija de el cum au avut de mine,uni zic ca nu trebuie sa aprind lumanari pt. el ca nu a fost botezat dar pe mine asta ma linisteste si de ziua lu bebe cumpar cate ceva si le dau la copii din bloc ma face sa ma simt mai bine,sti ma bucur fff mult ca acum am gasit o dr5.f buna si ma trimite sa fac toate analizele si descopar ff multe lucruri pe care eu nici nu le stiam desi erau lucruri normale care nu se schimba de la o zi la alta de ex. ca am uterul retrovers mie nu mi-a spus nimeni pana acum si poate daca acum 2 ani o aveam tot pe ea dr. totul era bine ,dar acum nu pot sa stran pe nimeni de gat desi uneori simt nevoia sa fac asta ca poate daca ma trimiteau de atunci sa fac aceste seturi de analize era ok
pitzinuca spune:
fetelor va urez multa putere sa treceti peste asta!
mie mi-au trebui doi ani ca sa nu mai polang cand imi aduc aminte, au trecut 7 ani de atunci si tot imi parte rau. am respectat parerea sotului (pe atunci prieten) si am intrerupt sarcina (desi eu mi-l doream enorm)- cand eram deja in 12 saptamani, pt ca la 8 sapt cand am aflat, am spus ca mai avem timp sa ne hotaram...
nu a reusit din prima intreruperea de sarcina. sangeram si ma durea groaznic. cand am fost la eco, parca nu se intamplase nimic. aveam o sarcina ca de cca 10 saptamani! si am mai trecut odata prin chiuretaj.
da, stiu a fost alegerea mea, insa sufar si acum. ma gandesc ca nu a vrut sa plece din mine, de aceea nu a reusit prima oara, ca s-a tinut bine
apoi am nascut un baietel superb care are 4 ani si jumatate. si cand avea 9 luni, iar am ramas insarcinata. si iar am facut o intrerupere. insa de data asta nu am mai suferit asa. chair ma intreb de ce...
oricum e important sa vorbiti despre asta, nu suferiti in tacere, este o durere prea mare.
b