Nu reusesc sa-mi revin dupa pierderea sarcinii

Acum cateva saptamani scriam fericita pe odiseea sarcinii... Acum am ajuns sa apelez la voi, pt ca nu mai stiu cui sa cer ajutorul. Nu am pierdut sarcina pur si simplu, dar nici nu am vrut sa renunt la copil. Am fost nevoita sa iau aceasta decizie pe care nu credeam ca voi fi pusa in situatia de a o lua vreodata. In saptamana a 8-a de sarcina am facut varicela si existand riscul ca bb sa se nasca cu malformatii, am fost "sfatuita" de toata lumea, inclusiv familie, sa intrerup sarcina. Dupa socul initial, am realizat ca am ramas singura fata in fata cu cea mai grea decizie din viata mea: sa-mi omor copilasul sau sa-l pastrez asumandu-mi riscul de a se putea naste cu malformatii. Nu mi-au dat nici o sansa, propria mea mama mi-a spus ca nu ma sustine si nu ma va sustine daca asa ceva se va intampla, eram singura cu disperarea mea si nu mai stiam incotro sa apuc. Mai am un baietel de 1 an jumatate dar asta nu a fost si nu este o consolare. Au fost zile si nopti de cosmar, traiam parca in alta dimensiune, parca nu mi se intampla mie, ma culcam si ma trezeam cu acela#351;i gand, cu aceleasi imagini de groaza, inchipuindu-mi cum imi scoteau copilasul bucati, si nu puteam accepta sa fac asta. Si nu era nimeni care sa ma ajute, nimeni care sa simta ce simteam eu si nu puteam sa indraznesc sa-i cer macar lui Dumnezeu ajutorul pentru a trece peste asta. Numai cand reuseam cu greu sa adorm, nu ma mai gandeam la ce mi se intampla si cand ma trezeam pentru o clipa speram sa fi fost doar un vis urat. Dar realizam imediat ca era crunta realitate, traiam aievea un cosmar si speram in zadar la o minune care nu a mai venit. Cred ca doar baietelul meu, Matei, mi-a mai dat o farama de putere ca sa nu imi pierd mintile de tot. Tota fercirea pe care am simtit-o cand am descopeit ca sunt insarcinata, toate visele si sperrantele pe care mi le-am facut in legatura cu acest sufletel s-au naruit dintr-o data. Nu am cine stie ce cariera si am simtit intotdeauna ca copiii ma vor implini si vor compensa nereusitele si frustrarile mele. Copilasul asta era mai mult decat o sarcina obisnuita, era ratiunea mea de a fi, un nou tel in viata, aveam inca o data ocazia sa ma simt fericita si implinita, asa cum am fost cu Matei si cum nu m-am mai simtit niciodata de atunci.
Ma simt vinovata, pt ca nu am avut curajul sa-l pastrez si sa infrunt lumea, vinovata ca nu am avut destula credinta in EL si poate copilul meu avea sa se nasca sanatos sau daca era voia Lui sa aiba probleme, trebuia sa-mi accept si sa-mi duc crucea. Si chiar daca un preot mi-a spus ca asta a fost voin#355;a lui D-zeu si ca El ma va ierta, stiu ca eu n-am sa ma pot ierta niciodata. Sunt o lasa si o criminala. Poate gandesc irational, nu stiu, nu mai stiu pe ce lume sunt, fac totul mecanic, ca un robot, nu ma mai pot bucura de viata, de copilul meu. Adesea ma descarc pe el si tip, pentru ca apoi sa ma simt mult mai vinovata. Sunt multe de spus, am nevoie sa vb, sa ma asculte cineva, poate chiar cineva care a trecut prin asa ceva, dar nici nu vreau sa obosesc pe nimeni. Toata lumea imi repeta stereotip: Lasa, uita, esti tanara, ai sa faci altul ... De ce oare considera ca asta e cel mai bun lucru pe care poti sa-l spui in asemenea situatii ? Daca pierdeam pur si simplu sarcina, sau daca nu as fi dorit copilul asta, ar fi fost cu totul altceva. Dar in conditiile date, nu pot sa ma impac cu mine si cu lumea. Nu pot sa sterg pur si simplu cu buretele si sa o iau de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar stiu ca nici nu pot continua asa. Mai am totusi un copil de crescut. Sotul meu... ca majoritatea barbatilor. Isi ascunde durerea, se amageste ca totul e ca inainte si nu intelege de ce eu nu pot sa merg mai departe.
Nu stiu cum sa trec peste asta. Poate ma ajutati...

J G spune:

Imi pare ra ca treci prin situatia asta si sunt alaturi de tine. Ce pot sa-ti spun? A trebuit sa iau aceesi decizie (din alte motive medicale) acum 5 ani, am pierdut primul copil si desi stiu ca am luat decizia corecta parerile de rau raman in mintea mea si vor ramane mereu. Desigur nu la aceeasi amploare ca atunci.

Vreau sa te gandesti in primul rand ca sansele ca un copil a carui mama a contractat o astfel de boala in timpul sarcinii sa se nasca sanatos sunt foarte mici (stiu, vor veni in urma mea colege de forum cu alte statistici...). Eu cel putin nu as putea aduce pe lume un copil a carui viata sa insemne suferinta, neputinta, si nu as risca sa tin o sarcina care are sanse mari sa se termine asa.

Dar cred ca problema ta e alta:

"Nu am cine stie ce cariera si am simtit intotdeauna ca copiii ma vor implini si vor compensa nereusitele si frustrarile mele. Copilasul asta era mai mult decat o sarcina obisnuita, era ratiunea mea de a fi, un nou tel in viata, aveam inca o data ocazia sa ma simt fericita si implinita, asa cum am fost cu Matei si cum nu m-am mai simtit niciodata de atunci."[/size=2]

aici zic eu ca trebuie sa lucrezi. E o greseala, atat pentru mama cat si fata de copii sa le dam sarcina implinirii personale.
De ce nu incerci sa faci in asa fel incat viata ta sa te implineasca? Niciodata nu e prea tarziu sa ne imbogatim viata personala.

Nu in ultimul rand te sfatuiesc sa cauti ceva ajutor, sa faci ceva terapie. Conditia in care esti poate deveni serioasa (mai ales daca si tu ai observat ca te descarci pe cel mic) - un terapeut ajuta intotdeauna.

Iti doresc numai bine!

J si Carlita Carliontz (05.02.2006)

martie spune:

Doamne, iubita mea, cat de mult te inteleg, ce am mai plans cand am citit. Intotdeauna mi-a fost frica sa nu mi se intample asa ceva, pentru ca eu sunt foarte credincioasa si intreruperea unei sarcini mi se pare de neconceput.
Mai tanara fiind, chiar la serviciu la mine am facut o gafa imensa si m-am aratat extrem de revoltata fata de cele care fac intrerupere de sarcina chiar si din motive medicale, exact cum spui si tu, ma gandeam ca trebuie sa-ti duci crucea, oricum ar fi e copilul tau, nestiind ca una dintre fetele de la contabilitate a fost nevoita sa faca asa ceva, mai ales in conditiile in care ramasese prima oara insarcinata dupa ani si ani de incercari de a avea un copil. Tare s-a mai suparat fata aceea pe mine si pe buna dreptate, vorbeam in necunostinta de cauza.
Eu nu stiu ce as face in locul tau, dar, ca sa te convingi ce inseamna un copil nascut cu malformatii, eu zic sa citesti un pic pe forum si la capitolul despre copii cu probleme speciale. Eu dupa ce am citit, am ajuns la concluzia ca nu poate fi durere mai mare sau blestem mai crunt decat un copil cu handicap sever. Este infiorator! Este groaznic, nu am cuvinte, eu am 2 copii perfect sanatosi si ma plang de multe ori ca este greu, dar dupa ce am vazut ce inseamna un copil cu sindrom down sau un copil autist sau cum am vazut asta vara la mare la tratament in techirghiol, copii cu dizabilitati fizice si psihice... am mai cugetat.
Gandeste-te cat te doare ca mama cand cade copilul tau si se juleste la genunchi, dar sa ai un copil pe care zi de zi, ora de ora sa-l vezi ca nu poate manca, respira, vorbi, ca alti copii il bat si il resping, ca la scoala parintii fac sedinte ca sa-ti excluda copilul de la scoala normala ca sa ti-l iei si sa-l trimiti la scoala speciala. Eu am citit ceste lucruri pe forum.
Gandeste-te ca raspunderea intreruperii de sarcina nu o porti singura, apartine si sotului tau, apartine si medicului, chiar si preotul te-a linistit.
Dumnezeu ne incearca pe fiecare in foarte multe moduri, te cred ca iti este foarte greu, dar uite, asta e sfatul meu, incearca sa citesti ce scriu parintii cu un copil cu handicap. Multi nu mai suporta povara aceasta. Nu stiu daca ce spun eu e corect, adevarat etc., dar, prin prisma aceasta, poate ca totusi nu ai facut cel mai rau lucru din lume...
Si iti spune asta cineva care e chiar religios...

simali spune:

E un sistem decizional in Management care se numeste "Sistemul minimalizarii regretelor". Ideea este ca atunci cand iei o decizie, daca te sti genul care se zvarcoleste dupa aceea este mai bine sa te gandesti sa iei acea decizie care-ti va provoca minimum de regrete.

Eu ma gandesc ca daca situatia era invers, daca acum aveai un copil cu malformatii si-l vedei zilnic chinuindu-se, regretele tale ar fi fost mult mai mari pentru ca:
- nu te-ar fi sustinut familia (ti-ar fi reprosat eventual decizia luata);
- vedeai cum copilasul se chinuie in fiecare zi;
- incepeai odiseea umblatului din doctor in doctor;
- viata ta ar fi fost foarte grea si nu pentru un an sau doi ci pentru totdeauna;
- exista riscul ca bebelusul sa moara in cele din urma datorita malformatiilor si ar fi lasat in urma lui nu un gol ci o prapastie;

Si atunci ce rost are sa te zvarcolesti ca daca faceai altfel era nu stiu cum, ca poate trebuia sa faci asa si pe dincolo? Important este ceea ce ai facut. Ti-a trebuit curaj. Asa cum ai avut curaj sa iei decizia aceasta trebuie sa ai curaj si sa te ridici si sa mergi mai departe.

Si asa cu spunea JG mai sus, nu te mai baza pe copii ca sa-ti asigure implinirea.

alice

Eseea spune:

Ionika, imi pare tare rau. Cu siguranta te va ajuta daca vorbesti cu fete care au trecut prin aceeasi situatie. Le gasesti aici :

http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=115117

my baby

Clover spune:

Intuiesc ca esti o persoana credincioasa si asta iti acutizeaza trairile pentru ca simti foarte multa vinovatie.

Un copil nu poate fi ratiunea de a trai a nimanui, e o sarcina prea dificila aruncata pe umerii unui copil. Trebuie sa acepti faptul ca ai facut ceea ce trebuia, costurile medicale si stresul pe care l-ar fi pus asupra familiei ar fi fost enorme. S-a discutat despre acest subiect acum ceva vreme si majoritatea povestilor nu au fost fericite deloc.

Ce test a stabilit malformatiile? Nu pari convinsa ca doctorii au avut 100% dreptate.

ionik76 spune:

Stiu, fetele, sunt constienta de ceea ce inseamna un copil cu probleme si a fost motivul, singurul, pentru care am acceptat sa intrerup sarcina. Asa cum spuneam, stiu ca nu as fi fost in stare sa imi asum o asemenea raspundere, ar fi insemnat sa-i chinui si pe ceilalti, sa-i privez mai mult ca sigur de atentia si grija mea, de multe alte lucruri, si nu in ultimul rand ar fi insemnat chinul acelui sufletel care mai tarziu, vorba mamei mele, ar fi ajuns poate sa ma blesteme ca l-am adus pe lume. Mai stiu ca se putea si mai rau, sa-l pierd mai tarziu sau poate chiar sa-l nasc mort sau sa moara la nastere, ceea ce ar fi fost cu mult mai ingrozitor. De altfel, vazandu-mi disperarea, ginecologa mea - o femeie minunata careia ii multumesc pt sprijin si intelegere, pt rabdarea (la care nu ma asteptam si pe care nici un alt medic nu a avut-o) cu care mi-a explicat minute in sir, iar si iar, riscurile unei astfel de sarcini - mi-a sugerat, cu juma de gura, ca daca sunt inca nehotarata, sa mai las 1-2 sapt, sa vedem cum evolueaza, avertizandu-ma insa ca mai tarziu imi va fi si mai greu sa renunt. Stiam asta si am hotarat sa nu mai astept. Ce puteam sa constatam in max. 2 sapt ? Aveam deja 10 sapt de sarcina. Malformatiile nu s-ar fi vazut inca la eco, cel putin nu toate si unele ar fi putut sa nu se depisteze niciodata. Si atunci la ce bun sa ma fi amagit si sa fi prelungit agonia ?
Stiu toate astea, si totusi e un mare gol in mine. Si e absurd intr-un fel, copilul acela era abia format, nu il simtisem inca miscand, dar eu ma gandesc la el ca si cum ar fi fost deja un mic omulet. Si mi-e asa mila de el, ca nu avea nici o vina, ca ar fi trebuit sa-l protejez... Stiu, ma torturez singura, dar inca nu pot sa ma detasez. E prea proaspat totul. Am ajuns sa ma tem uneori ca as putea sa-l pierd si pe matei si am adevarate atacuri de panica. Abia acum am inteles cu adevarat cat e de imp sa ai un copil sanatos sau o sarcina fara pb. Inainte spuneam asa, din obisnuinta, ca e imp ca bb sa fie sanatos. Nu credeam ca ar putea sa mi se intample ceva tocmai mie. Acum constientizez mult mai multe. Mi-a dat D-zeu intelepciune. Si m-am intors spre El. Dar tot dezorientata sunt. Si nu stiu de unde sa incep.
Stiti, in toata perioada asta, m-am rugat atat de mult sa-mi dea un semn, sa-mi arate macar in vis ce trebuie sa fac si n-am primit inca nici un raspuns. Si as vrea sa stiu ca ma aude, ca-mi stie durerea si parerea de rau si poate, intr-o zi, sa ma ierte.
Intr-adevar, ma ajuta mult sa citesc experientele celorlalte fete. nimic mai adevarat ca ajuta mult sa empatizezi cu ceilalti. Ziua ma mai iau cu una, cu alta, de luni ma duc iar la serv, dar seara e cumplit. Ma apuca iar disperarea si sentimentul ca sunt singura cu durerea mea e cumplit. Singura, in sensul ca inafara de voi, nimeni nu intelege prin ce trec. Nici mama, nici sotul, nici prietenele. culmea e ca chiar am o prietena care trebuie sa nasca cu vreo 3-4 sapt inainte de data la care ar fi trebuit sa nasc eu. Chiar radeam inchipuindu-ne ce ar fi sa nastem odata. dar era prea frumos sa fie adevarat. Cred ca o sa-mi fie greu sa ma bucur pt ea. Nu din rautate, doamne - fereste, dar mi se pare atat de nedrept ce mi s-a intamplat! si sunt atatea femei care nu-si doresc copiii !

martie spune:

Ionik76, am citit si pe site-ul Biancai Brad, tragedia ce i s-a intamplat, am plans de-mi vajaiau urechile, foarte tare m-a impresionat si am simtit o durere atat de mare incat ma intrebam daca asa ma doare pt. un necunoscut, oare cum trebuie sa doara daca tu esti acela. Si am scris si pentru ea un mare adevar, dureros, ca multe alte adevaruri: tragedia are valoare absoluta doar pentru cel asupra caruia se abate. Nimeni nu va putea vreodata simti ca tine, chiar si cei care poate u trecut prin asta simt altfel, in felul lor.
Eu cred ca seara, cand te ia durerea mai mare, sa citesti carti, cum zicea si Bianca Brad ca a citit, te vor ajuta enorm, carti in care persoane care au trecut prin ce treci tu acum, explica si povestesc ca tot ce simti e normal, ar fi anormal daca nu ai simti asa. Cartile te vor ajuta foarte mult, totul e ca cei din familie sa te sprijine in demersul tau si sa aiba o perioada grija de copilul tau, ca tu sa-ti poti acorda timp si pentru tine, pentru vindecarea ta.
Si sa mergi duminica la slujba, sa stai intre oameni, sa nu te izolezi. Eu am avut o perioada cand simteam ca ma ia depresia, din motive mult mai putin importante si mersul duminica de duminica la slujba m-a ajutat enorm, chiar nu pot explica cum si de ce, pt. ca in biserica mai mult ma enervam cate babe nesimtite erau, te impingeau, barfeau in timpul slujbei etc., dar cand ajungeam acasa eram impacata cu tot universul...
Incearca, nu te lasa, ai sa vezi, o sa-ti fie mai bine..

ionik76 spune:

E ciudat dar asa cum am constatat si din experienta altora, simt nevoia sa-l jelesc. Ma gandesc la el ca la un copil, pentru mine e ceva cat se poate de real, nu era doar un fetus, era fratiorul sau surioara lui matei pe care mi-l inchipuiam semanandu-i si m-am vazut de atatea ori tinandu-l in brate incat sentimentul pierderii lui e atat de real ! Daca nu citeam ca e normal ce simt, as fi crezut in continuare ca am luat-o razna. Nu o data m-am intrebat de ce mi l-a mai dat D-zeu daca a trebuit in final sa mi-l ia ? De ce mi-a mai dat bucuria asta daca a trebuit sa-l pierd ? Accept ca poate D-zeu a vrut sa ma pedepsesca in felul acesta pt pacatele mele, sa ma faca sa ma intorc spre El, dar de ce a trebuit sa plateasca un suflet nevinovat ? Cui a folosit acest sacrificiu ? As vrea sa pot da timpul inapoi, sa ma mai pot bucura putin de sentimentul acela de a-l sti in mine, acolo, la loc sigur, si ma gandesc ca poate nu m-am bucurat de ajuns, poate n-am pretuit suficient de mult fiecare clipa. Eram poate cumva pregatita pentru un avort spontan, avand si iminenta de avort, dar nu mi-am inchipuit niciodata ca as putea fi pusa in situatia de a lua chiar eu decizia de a-i curma viata. Ce poate fi mai ingrozitor pentru o mama? Cum as putea sa ma simt altfel acum ? Stiu ca din punct de vedere medical a fost decizia corecta, stiu toate riscurile la care m-as fi supus, dar asta nu ma poate face sa ma simt mai bine, ca si cum ar trebui sa-mi justific in felul acesta gestul, ascunzându-m#259; în spatele explicatiilor medicilor. Nu stiu daca si cand voi mai avea curajul sa mai fac un copil. Cum as putea sa mai traiesc o data bucuria asta fara teama ca ceva rau se va intampla ? Spuneam ca am ajuns acum sa-mi fie teama si pentru Matei, nu ma mai satur sa-l privesc, il iubesc cu disperarea ca intr-o zi l-as putea pierde si pe el si-mi dau seama ca exagerez dar nu ma pot abtine. Poate e normal, poate nu.
Da, nu trebuie sa asezam pe umerii copiilor sarcina implinirii personale, nici nu fac asta. Doar ca viata nu a fost chiar asa blanda cu mine, si desi am studii universitare, nesansa si poate putina blazare au facut sa nu am cariera pe care mi-am dorit-o intotdeauna. Si atunci, in existenta asta anosta de zi cu zi, cu un serviciu stresant si pe care-l urasc, dar la care nu pot deocamdata renunta din motive financiare, singura raza de fericire e copilul meu. In sensul asta spuneam ca e ratiunea mea de a fi. Pt ca alte bucurii chiar nu am. Cu mama am o relatie dezastruoasa, dar asta e alta poveste pe care poate am sa v-o spun odata, casnicia si-a pierdut de mult din romantism, desi pacat ar fi sa spun ca e rau, dar in frecusul asta zilnic si scadenta ratelor la casa si grija zilei de maine te face sa te instrainezi cu problemele tale, te aduce la crunta realitate a vremurilor in care traim.
Stiti, mi-am dat seama ca nici macar n-am aprin o lumanre pentru puiul meu ! M-am gandit ca un asemenea gest ar fi deplasat. dar stiu ca imi va face bine...

Aalina spune:

Draga mea in cele doua luni care au trecut de cand am pierdut eu sarcina am inteles ca tot ceea ce simt e normal, ca valul de sentimente contradictorii este o etapa prin care trebuie sa trec si ca nu sunt nebuna.
Nici un gest pe care simti nevoia sa il faci pentru puiul tau nu este deplasat.
Iti doresc, asa cum imi doresc si mie, sa se atenueze durerea asta...

Lemoni spune:

Draga Ionika, iti inteleg durerea , mai ales ca am trecut prin o situtatie similara , am simtit aceasi durere desi eu nici macar nu mai vroiam copii , aveam doi cel mare la 18 ani cel mic la 14 iti da-i seama ca oricum nu as fi fost pregatita sa o iau de la capat, dar durerea este mare si oricum , am plans cat sa iti spun cel putin o luna mi se parea ca numai am rost in viatza , am plans cand am aflat ca sunt insarcinata am plans cand doctora m-a asezat jos pe scaun si mia spus ca nu aude bataile inimi si ca sarcina e oprita din evolutie, toata lumea imi zicea lasa ca e mai bine ca si asa nu vroiai copil, dar ce crezi tu ca atunci lasi fi vrut . Oricum nimeni nu ma intelegea. Mi-a trecut starea aceea dupa ceva timp desi cateodata noaptea ma gandesc oare cum ar fi fost sa am acel copil.
Odihneste-te mult si ai grija de tine . Descarcati sufletul la noi si te vom asculta.