Cum depasim depresia postnatala?

Raspunsuri - Pagina 2

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Qamar spune:

Littlebig, sa te bucuri la maxim de bebele tau si sa fiti amandoi sanatosi si voiosi
acum pot sa fiu sincera? sper sa nu te supere ce iti spun...e doar partea mea de poveste
pe mine nu m-a lovit depresia post-natala imediat dupa nastere; ba din contra, eram intr-un extaz continuu, nici somn nu imi trebuia, uitasem de cezariana, totul era ok...
a trecut o saptamana, au trecut doua, ...o luna, doua luni
dupa vreo doua luni m-a izbit frontal....simteam ca trebuie cumva sa imi continui viata fix la fel cum era inainte de bebe si ma simteam neputincioasa; prietenele ieseau la fel de des in oras, cluburi, petreceri, mai rar pana la rar de tot in vizita....eu, acasa, zi de zi, singura pana seara, cu Bia
pe care o iubeam si o iubesc de mor
dar ceva nu era ok
si ma chinuiam...si ieseam cu ele o data la doua saptamani, intre orele ei de papa, noaptea; ea de la o luna a dormit de la 11-12 la 6 dimineata si eu o lasam dormind, cu sotul, ofcors si ieseam- am facut asta de vreo 3-4 ori, veneam la 5 jumate sa fiu gata de papa, a doua zi eram terminata de obosita
nici in oras cu fetele nu ma mai simteam bine...
tot nu era ok..

nu am mai iesit deloc; stateam mai mereu in casa si pe ea o trimiteam seara afara cu sotul, daca nu ma tiram si eu cu ei; sufeream ca un caine si nu stiam de ce...putina lume a stiut atunci cand de rau ma simteam...nu era zi in care sa nu plang..din nimic...Pe hazband l-as fi taiat in mii de bucatele, atat de tare ma enerva uneori...

pana cand, incet incet, mi-am dat seama; viata mea NU mai era la fel! si nici nu avea cum sa fieNu mai eram Noe cea zapacita care putea sa munceasca ore in sir dupa o noapte de cluburi si de distractie, sau care manca o data pe zi si nu o interesa nimicNu mai eram Noe care dadea petreceri acasa si nu putea sa "functioneze" fara Rammstein la maxim sau fara o sesiune de shopping o data pe saptamana. Eram..sunt o femeie-mamica

cand am inteles ca era aiurea sa imi imaginez ca va fi la fel ca inainte si cand am incetat sa astept ca viata mea sa isi revina la forma anterioara, a inceput sa imi fie binetare bine; acum nu ma mai sperie nimic, in ceea ce priveste bebele -maare acum- sau viata mea legata de a ei; nu mai vreau sa ies in oras daca ea nu poate veni cu mine/noi; nu imi mai planific concedii decat in locuri in care stiu ca se va simti bine; nu mai vizitez oamenii care nu inteleg ca un copi l de 2 ani nu e bibelou si ii deranjeaza...deranjul

ai fi uimita sa vezi cat de bine si de frumos au inceput lucrurile sa se desfasoare acum; ne-am facut noi prieteni, cu copii mici sau aspiranti, petrecerile noastre sunt intotdeauna cu ei, iesim in locuri cu spatii de joaca, iesim afara zilnic chiar daca e frig sau ploua-eu innebunisem in casa initial, nu pot sa merg la cumparaturi fara sa ma intorc cu vreo rochita sau cu vreun bolero mic, mic...de bebe

si asa e si normal

nu mai vreau sa fiu ce am fost, pentru ca stiu ca nu e posibil; am devenit o noua persoana, mai calma, mai "inteleapta", care stie sa faca fursecuri bune pentru bebe dar care nu a uitat sa se si distreze si sa se simta bine...

eu nu o sa iti spun sa astepti sa redevii ce ai fost,,,pentru ca acum esti mamica; trebuie sa te transformi total in persoana aceasta noua, care are resurse sa fie 100 % mom, sa fie iubita, sa se joace, sa se simta bine, sa fie completa

iar bebe va fi ok, crede-ma, trec colicii, trec durerile de dintisori, trec toate si nu va ramane decat o mare iubire intre voi doi, o iubire care va rezolva orice problema


m-am intins prea mult?



Ce mai citim noi

pe ulitza noastra magica
The moment scatters.
Motionless, I stay and go: I am a pause

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns mihaela_80 spune:

Noe,

asa as fi scris si eu, mai putin somnul si colicii, unde-am fost mai amarata decat tine :)

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns MissParker spune:

Littlebig, cum au spus si celelalte mamici din proprie experienta, depresia postnatala e ceva absolut normal, e mai degraba regula decat exceptia.

Eu inca nu-ti pot vorbi din proprie experienta, dar m-am pregatit si eu pentru asta la terapie, am discutat cu terapeuta mea acest aspect. Ea m-a ajutat sa inteleg mecanismele acestei depresii, care are mai putina legatura cu copilul si colicile, cu mediul inconjurator sau cu noul stil de viata, cat are o legatura foarte mare cu propriile tale trairi ca mama, cu faptul ca o nastere este un eveniment atat de incarcat emotional incat te catapulteaza intr-o lume de trairi total noi si necunoscute, care la inceput te pot speria.

Vazandu-ti copilul atat de mic si neajutorat si simtind raspunderea enorma pe care o ai fata de aceasta fiinta fragila, te pot coplesi niste sentimente extrem de puternice, pe care nu oricine le poate gestiona zambind si cantand. Nu e deloc usor.

Apoi, intervine factorul cel mai important: inconstient te identifici cu copilul tau si incepi sa retraiesti (tot inconstient) propriile tale amintiri de pe vremea cand erai bebelus, aceste amintiri ies la suprafata fara sa le poti controla, e un fenomen natural si firesc care insa le sperie pe majoritatea mamicilor. Asta pana ce ele reusesc sa constientizeze si sa accepte ce se intampla.

De multe ori lacrimile sau nelinistea nu sunt cauzate de grijile fata de copil, ci de faptul ca indirect, prin copilul tau, iti retraiesti propria neajutorare de pe vremea cand erai tu bebe. E o ocazie buna sa "faci curatenie emotionala" si in tine insati. Eu una sunt pregatita sufleteste si chiar ma bucur ca voi avea aceasta ocazie, ca multe din sentimentele si trairile reprimate in frageda copilarie vor putea iesi din nou la suprafata prin identificarea cu copilul, ca sa le pot trai constient si sa pot avea inca un exemplu, pe langa multe altele, despre cum sa nu repet greselile parintilor mei.

Ideal este sa permiti tuturor sentimentelor tale sa fie traite asa cum apar ele, fara sa te temi sa plangi cand iti vine sa plangi, sau sa te simti disperata si neajutorata cand efectiv asa te simti. Tot ce simti este normal si ok. Sentimentele trebuie respectate si constientizate. Cand le constientizezi, ele nu te mai sperie.

Si apoi, nu uita un lucru: bebele preia si el instinctiv din nelinistea ta, fiindca el nu poate comunica altfel decat prin emotii, fiind dependent complet de starile tale sufletesti, pe care le simte!! Deci cu cat tu insati vei fi mai impacata cu tine si cu ceea ce simti, cu atat bebele tau se va linisti si el si ai sa vezi ca poate colicile se vor mai potoli.

Mult succes, iar pentru restul reciteste ce a scris Noe



Felicia 14+
Poze cu noi si vacantele noastre
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns MissParker spune:

quote:
Originally posted by danis

ajuta sa-ti faci un mic program "impus" cu lucruri care iti fac placere - de la a nu uita sa te dai cu crema si sa te rasfeti cu un gel de dus aromat, pana la a citi - daca iti place - eu am citit in primele sase saptamani vreo 22 de carti din seria de la cotidianul - alaptam culcata, cu o mana tineam sanul si cu una cartea



No offence, eu zic sa nu te dai cu crema si nici cu gel de dus aromat, un bebe atat de mic are un miros extrem de sensibil, el iubeste mirosul tau natural, mirosul pielii tale, nu cred ca l-ar linisti niste mirosuri straine si artificiale, oricat de "aromate" ar fi ele pentru noi, adultii.

Eu ma pregatesc sufleteste de pe acum si mi-am propus ca in perioada cat il voi alapta pe bebe sa nu (mai) folosesc parfum, deodorant parfumat (voi lua unul cat se poate de neutru), sa nu ma mai dau cu fond de ten, spuma de par cu miros, lac de unghii etc. Sincera sa fiu, aceste mirosuri au inceput acum sa ma deranjeze usor chiar pe mine, fiindca am constatat ca simtul meu olfactiv este mult mai pronuntat de cand cu sarcina.


Felicia 14+
Poze cu noi si vacantele noastre
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Qamar spune:

Felicia are dreptate (), si eu am renuntat la tot ce era miros artificial cat a fost Bia mica; fara creme --except Bepanthen--, parfumuri, lacuri de unghii, acetone, vopsele, fixative sau alte minuni
nici acum nu prea mai folosesc chestii tari, decat daca plec undeva si e o chestie mai speciala...


sper ca lucrurile merg spre bine


P.S. Felicia, la multi ani in 2008 si toate bune in continuare!



Ce mai citim noi

pe ulitza noastra magica
The moment scatters.
Motionless, I stay and go: I am a pause

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Qamar spune:

quote:
Originally posted by mihaela_80

Noe,

asa as fi scris si eu, mai putin somnul si colicii, unde-am fost mai amarata decat tine :)



dar au trecut si astea, nu?



Ce mai citim noi

pe ulitza noastra magica
The moment scatters.
Motionless, I stay and go: I am a pause

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Bee spune:

Din pacate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi. Pentru ca sunt in aceeasi situatie. Ce pot sa-ti spun eu? Ca e totusi prea devreme sa vorbesti de depresie. Ai nascut de foarte putin timp si schimbarile hormonale de dupa nastere si statutul tau radical diferit, te fac sa te simti coplesita. Dupa prima nastere, m-am recuperat foarte greu, am plans cam 10 zile, dupa care colicile si restul durerilor copilului meu m-au mobilizat, nu m-au deprimat. SI am o fetita minunata dar teribil de dificila ca bb mic. Acum bebe 2, facut la scurt timp are putin peste 2 luni. M-am recuperat mult mai repede dupa cezariana, am o minune mica de bebelush, fara colici, cumintel si dragalash. Imi spun mereu ca mi-e mai usor acum cu 2 copii mici, decat mi-a fost cand aveam doar fetita. SI totusi plang si plang. Si nu reusesc sa-mi revin. Si-l am alaturi pe sotul meu care ma sprijina cum poate. Acum obiectiv vorbind si vremea din iarna asta e innebunitoare (si mi-a accentuat starea proasta). EU simt nevoia sa ies sa-mi spal creierii cu aer. Poate ai putea sa faci si tu asta. SI daca starea ta proasta se perpetueaza mai mult de o luna, cred ca ar trebui sa cauti ajutor de specialitate. CE mi-e mie cel mai frica e sa nu pierd laptele. Plus ca un prieten psiholog mi-a spus, cand eram insarcinata prima oara, ca in cazul depresiei postpartum nu e bine sa alaptezi. Asa ca ma incurajez spunandu-mi ca nu pot fi deprimata, nu am voie, bebelushul are nevoie de mine si de laptele meu. Gandeste-te si tu la asta.
Sanatate si capul sus! Sa-ti traiasca comoara!

Ana Teodora (22.12.2005) si Razvan Dimitrie (26.10.2007)
http://www.dropshots.com/dochia

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Littlebig spune:

M-am mobilizat si eu cam tot dupa 10 zile. Cred ca aia este perioada critica in care dupa cum spunea si MissParker te coplesesc sentimente profunde pe care nu le-ai mai trait. Insa, nu prea am inteles cum te identifici cu copilul si traiesti amintirile copilariei tale. Cred ca mi-a scapat ceva din fraza aia, de nu am prins ideea. Poti sa fii mai explicita? Niste exemple concrete nu ar strica. "Mura-n gura" poate inteleg si eu.

Mergi la inceput