Comoara cu trei nume

Dorinta de a avea un copil s-a pornit intr-un mod banal. Trecusem pragul de 30 de ani si pentru prima oara in viata am simtit cat de repede trece timpul. Pana atunci, ideea de a avea un copil ma speria. Nu ma vedeam pregatita. Brusc, insa, am avut o revelatie. Nimic din ce facusem pana atunci, nici cariera, nici micile realizari, nu-mi adusesera acea implinire dupa care tanjeam. Am realizat ca ceea ce-mi lipseste cu adevarat este copilul. Am inceput sa-l doresc enorm. Prin dorinta mea l-am molipsit si pe sotul meu. Si asa a inceput marea aventura. Fiecare luna era dureroasa pentru mine cand testul de sarcina imi arata doar o liniuta. Dupa 10 luni de asteptare m-am dus la medic si acesta m-a informat ca este dificil sa raman insarcinata, cauza fiind o rana pe col. Mi-a prescris un tratament si m-a chemat peste o luna pentru cauterizare. Abia dupa mai multe luni de la cauterizare aveam voie sa incerc iar. Am primit vestea destul de greu, dar m-am resemnat. Dum se intampla uneori, ceea ce-mi doream enorm s-a intamplat exact cand ma steptam mai putin. Mi-am facut testul de sarcina mai mult din reflex. Am inlemnit cand am vazut cele doua liniute. Apoi am inceput sa tremur toata de emotie, iar inima imi batea de-mi spargea pieptul. Viitorului tata i-am dat vestea prin sms. Emotiile erau atat de mari incat nu eram in stare sa pronunt cuvintele „sunt insarcinata!”. Eram asa fericita. Imi venea sa ies in strada sa strig tuturor ca voi avea un copil. Au urmat noua luni grele si pline de peripetii. Prin saptamana a saptea au inceput scurgerile maronii. Doctorul ma anunta ca exista un risc de avort spontan. Da-i cu utrogestan, da-i cu gravibinon si asa pericolul trece. In toata aceasta perioada am stat cu un stres enorm. Ma trezeam noaptea si ma duceam la toaleta sa verific daca nu cumva am pierdut sarcina. Pe la 14 saptamani iau decizia sa-mi schimb medicul. Cel pe care il aveam ma nemultumea pentru ca trata pacientele ca pe niste oi. Chiar la cabinetul lui particular baga cate doua-trei femei odata la consultatii. In timp ce una ii explica pentru ce a venit, alta se dezbraca, iar cea de-a treia isi lua ramas bun bagandu-i banu’ in buzunar. Am considerat atunci ca sarcina mea merita mai mult respect si am ales un alt doctor. In saptamana a 15-a am aflat ca este baietel. Nu a fost o surpriza. Am visat in cateva nopti ca este baietel si le-am spus tuturor foarte sigura pe mine ce este. In aceeasi perioada, doctorul m-a trimis sa-mi fac triplul test. L-am facut si am avut alt soc: risc ridicat de sindrom down. Doctorul a hotarat ca e cazul sa fac o amniocenteza. Au urmat cateva saptamani de cosmar: una pana la amniocenteza si alte doua pana la aflarea rezultatului. Amniocenteza am facut-o la spitalul Filantropia, lucru pe care nu-l recomand nimanui. Dupa ce mi-au scos lichidul amniotic nu m-au internat cateva ore asa cum era normal pentru a ma tine sub observatie, ci m-au pus sa stau pe un scaun 5 minute, dupa care m-au trimis acasa. Ideea de a naste la Filantropia m-a ingrozit, asa ca am renuntat si la acel doctor. In asteprarea rezultatului, plangeam in fiecare zi de emotie. Nu-mi puteam imagina cum as putea renunta la o fiinta pe care deja incepusem sa o simt cum misca. In cea de-a 21 saptamana am aflat ca totul este bine. Bucuria nu a durat mult. In urma unor controale si ecografii, am aflat ca IR-urile sunt ridicate si ca am hipertensiune indusa de sarcina. Mi s-a spus ca exista un risc de nastere prematura. Am gasit un alt doctor, de data aceasta de la Elias. Acesta m-a tinut excelent sub observatie. Am putut si eu sa ma bucur de sarcina si sa-mi sot burta cu mandrie prin lume. Asa am ajuns eu in saptamana 41. Acum nu mai vroia copilul sa iasa, nu dadea nici cel mai mic semn. Aproape ca nici nu mai misca. Doctorul a constatat ca placenta este foarte imbatranita, iar cantitatea de lichid amniotic scazuse. M-au internat in spital pentru a fi monitorizata. Doctorul mi-a spus ca imi provoaca nasterea daca mi se deschide si mie catusi de putin colul. Zilele treceau si copilul tot nu vroia sa iasa. Am vazut mamici care se internasera in acelasi timp cu mine si care deja plecau cu bebelusii acasa. Eu ma plimbam trista pe culoarele spitalului pandind cel mai mic semn din partea baiatului meu. Le invidiam pe acele mamici care erau in travaliu, ma emotionam de fiecare data cand vedeam cate un bebelus nascut de cateva minute si care era dus la neonatologie. Era un spectacol al vietii la care asistam in fiecare zi petrecuta in spital. Sotul meu ma suna din ora in ora sa ma intrebe daca mi s-a deschis colul. A fost cea mai emotionala asteptare din viata mea. In a patra dimineata petrecuta acolo mi-au dat lacrimile de ciuda cand am constatat ca nimic nu era schimbat. Tocmai atunci m-au chemat la control. Doctorul l-a chemat si pe seful clinicii si amandoi au cazut de acord ca este cazul de cezariana. Doctorul imi spune „ hai pregateste-te, ca mergem in sala de operatii”. Eu „cand?” „Acum”, imi spune el. Cand am auzit asta, mi s-au taiat picioarele. Era 9 august 2007.Nu-mi doream cezariana insa doctorul m-a convins ca asa este cel mai bine pentru copil si pentru mine. Mi-am sunat sotul care intr-un sfert de ora a fost la spital. Era palid si ii tremurau mainile. Eu am incercat sa ma pastrez calma, desi interiorul meu tremura tot. Am convenit cu anstezistul sa-mi faca rahi cu peridurala, iar cu doctorul sa preleveze celule stem. M-au trimis mai intai sa mi se faca o clisma. Urat lucru. Mi-l amintesc ca pe cel mai rau moment din timpul nasterii...Oare nu se putea sari peste asta? Apoi m-am dus foarte ferma catre blocul operator. M-am urcat pe masa de operatii. Aveam impresia ca traiesc intr-un film la care eu sunt doar un spectator. Singurul lucru care ma facea sa realizez ca e realitate, era acel tremurat interior. Anestezia mi-a displacut mai mult decat imi imaginam fiindca m-a durut cand mi-au pus cateterul si am avut si senzatii rele de greata. La scurt timp am amortit. II vedeam pe doctori aplecati deasupra mea (doctorul meu, plus inca doi rezidenti), anesezistul la capul meu si multe asistente agitandu-se pe acolo. Incercam sa-mi imaginez ce face fiecare. Nu durat murat mult si doctorul a spus „Gata, l-am scos”. Deci, baiatul meu a venit pe lume. Nu-l vedeam si nu-l auzeam. „Dar de ce nu plange?”, am intrebat. Chiar in clipa aceea am auzit niste scancete. Era plansul baiatului meu. Deci, asta e vocea lui! Doctorii isi continuau treaba aplecati asupra mea. La un moment dat a tasnit sangele pe fata mea, pe asistente, pe jos...Nu-mi pasa din ce motiv. Doctorii si ce faceau ei acolo nici nu mai existau pentru mine. Eu nu aveam in minte decat scancetul copilului meu. L-au infasat si mi l-au aratat. Am ramas uimita. „El e! Ce mic e! Ce alb e! Se uita la mine! De ce e asa linistit?”Toate astea le gandeam atunci. Mi s-a parut ca are gura cam mare. M-am gandit ca poate doar mi se pare. L-au luat repede si au plecat cu el. Mi-au dat cateva lacrimi, dar nu am plans asa cum imi imaginam zi de zi ca se va intampla dupa nastere. Imediat dupa operatie, a aparut sotul meu cu un buchet mare de trandafiri. Radeam amandoi de fericire.Mi-a aratat cadrele filmate cu minunea noastra imediat dupa ce l-au scos din sala de operatii. Nu-mi venea sa-mi iau ochii de pe film. Amandoi ne-am gandit ca parca are gura cam mare. Dupa patru ore mi-am revazut comoara. Atunci a fost un moment in care am facut o mare gafa. Asistenta a intrat la reanimare cu bebelus in brate. Eu strig "Uite, baiatul meu!" Asistenta spune "Nu e al tau!". Era al colegei mele de salon. In secunda urmatoare a intrat o alta asistenta, de data aceasta chiar cu baiatul meu. Ah, cum de mi-am confundat copilul? Parea atat de fragil si era tare linistit. Prea linistit dupa parerea mea. Si nu avea deloc gura mare. M-am convins de asta cand mi l-au pus la san si abia a reusit sa apuce sfarcul. Ceea ce noua ni se parea mare era doar o gura pregatita de plans. Dar cum noi nu mai vazusem niciodata un bebelus asa mic...Ce prostanaci cred ca paream in fata asistentelor. Am rugat-o pe una din ele sa-l dezbrace ca sa ma conving ca are tot ce-i trebuie. "E frumos. E sanatos. Il iubesc. E chiar al meu, al nostru..." Atunci a tras niste zbierete care m-au bucurat enorm. In acele momente am realizat ca nu-i alesesem un nume. Nu reusisem pana atunci sa cadem de acord. In doar cateva secunde am hotarat trei nume: Eric Patric Andrei- cel care, din 9 august 2007, da sens vietii noastre.


Eric Patric Andrei (9 august 2007)
http://community.webshots.com/user/claudiapirvoiu

Donia spune:

Felicitari pentru micutul cu 3 nume si sa creasca mare si voinic! Cum ii spuneti?
Frumoasa poveste, pe alocuri seamana cu povestea primei mele nasteri... incepand cu varsta si dorinta de a avea un copil si terminand cu copilul care nu mai vroia sa iasa... decat prin cezariana. Dar las' ca daca la inceput sunt mai lenesi sa vezi ce viteza prind mai tarziu

---

Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.

YLARI spune:

Felicitari, claudia, sa va traiasca!!!!
Abia astept si eu... mor de frica, dar de-abia astept!!!

Foarte frumoase si pozele!

YLARI

http://bd.lilypie.com/Iyarp3.png

claudia75 spune:

Donia eu ii spun Eric, sotul il striga pe toate numele, nasii Andrei, unii prieteni Patric si tot asa. Despre viteza, ai mare dreptate :). Pe cat de lenes era in burta, pe atat de energic este acum la 4 luni. Iar in timpul zilei nu doarme, de parca ar vrea sa nu scape nimic din ce se intampla in jurul lui. In ceea ce priveste dorinta de a avea copii, le-am molipsit si pe unele prietene ale mele de aceeasi varsta. Cu Eric al meu am dat startul la facut copii.
YlariE normal sa-ti fie frica, dar pana atunci bucura-te de sarcina, de burtica ta. Sunt momente unice...Eu sunt deja nostalgica, ma gandesc cu drag la perioada aceea cand imi crestea burta si simteam miscarile si imi imaginam cum arata copilul meu. Ma uit cu drag si la burtile prietenelor mele... :)

Eric Patric Andrei (9 august 2007)
http://community.webshots.com/user/claudiapirvoiu

redai spune:

Sa-ti traiasca piticul, sa fie sanatos si voinic si sa va aduca numai bucurii

Lore, mamicutza de print David
Poze David Vlad